Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de revizuire
Prin cererea înregistrată la 17 ianuarie 2020 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă sub nr. x/2020, pârâţii A. şi B. au formulat, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuire împotriva Deciziei nr. 961 din 20 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014 (Decizia nr. 961/2019 a Curţii de Apel Bucureşti), susţinând că aceasta încalcă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a următoarelor hotărâri: sentinţa nr. 15918 din 13 noiembrie 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2014 (Sentinţa nr. 15918/2015 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti), definitivă prin Decizia nr. 4611 din 23 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; sentinţa nr. 2241 din 28 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2011, definitivă prin Decizia nr. 1842 din 25 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie (Decizia nr. 1842/2012 a Curţii de Apel Bucureşti); Decizia nr. 1293 din 14 aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2014.
2. Hotărârea dată în revizuire
Prin Decizia nr. 1209 din 18 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins cererea de revizuire formulată de revizuenţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 961/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, pentru considerentele arătate în continuare.
Motivul de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.
Raţiunea reglementării autorităţii de lucru judecat, prin dispoziţiile art. 430 C. proc. civ., o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorităţii de lucru judecat, atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, atât în ceea ce priveşte efectul negativ, cât şi cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 C. proc. civ.
Astfel cum rezultă din art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat se grefează şi considerentelor hotărârii, nu doar celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii.
Legiuitorul a consacrat explicit, in terminis, pe plan normativ, efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, are autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât se presupune că ceea ce s-a judecat exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).
În acest context, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).
În cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, ce au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere, în mod necesar, existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi).
Prin Decizia nr. 961 din 20 decembrie 2019, ce formează obiectul cererii de revizuire, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta C. împotriva Deciziei nr. 24A din 8 ianuarie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a casat-o în parte, a admis apelul declarat de reclamantă, a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.11.2004, încheiat între Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar şi A. având ca obiect garajul aferent imobilului din Bucureşti, str. x.
Argumentele care au stat la baza adoptării acestei soluţii au fost în sensul că revizuenţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, garajul aferent imobilului respectiv fiind înstrăinat, deşi, ca anexă (dependinţă) a apartamentului, nu se putea vinde decât împreună cu acesta.
În contextul analizei criticilor din recursul declarat de recurenta C., s-a apreciat că efectul puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 1842/2012 a Curţii de Apel Bucureşti a fost reţinut în mod eronat de instanţa de apel, în argumentarea soluţiei de respingere a cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a garajului, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, întrucât, în litigiul finalizat prin această hotărâre, instanţa nu a fost învestită cu analiza valabilităţii contractului de vânzare cumpărare a garajului. Constatând că în acel litigiu nu s-a statuat asupra legalităţii contractului de vânzare-cumpărare a garajului, instanţa a apreciat că are obligaţia verificării legalităţii contractului independent de aspectele reţinute în litigiul menţionat.
Revizuenţii au susţinut că aceste statuări contravin celor cuprinse în sentinţa nr. 2241 din 28 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă prin Decizia nr. 1842/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, conform cărora, garajul, pe care revizuenţii susţin că îl deţin în proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 4 noiembrie 2004, reprezintă o unitate distinctă, iar nu o anexă a imobilului, astfel cum eronat s-a reţinut prin decizia a cărei retractare se solicită.
În sprijinul aceste afirmaţii, revizuenţii au invocat dezlegările din aceste hotărâri, în considerentele cărora s-a reţinut că garajul cumpărat de revizuenţi, conform contractului nr. x/04.11.2004, "este situat sub imobil, iar, potrivit contractului, terenul aferent la care face referire acelaşi act juridic este situat sub garaj, or, în cauză, instanţa de fond a dispus restituirea construcţiei compusă din 2 apartamente situate la parter şi etaj". Prin decizia mai sus menţionată s-a mai stabilit că, de vreme ce reclamanta nu a făcut dovada anulării contractului nr. x/04.11.2004, în temeiul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, "dobânditorii drepturilor asupra garajului situat sub imobil şi a terenului de sub acest garaj, rămân beneficiarii drepturilor astfel dobândite".
Instanţa de revizuire a constatat că dezlegările date prin Decizia nr. 1842/2012 a Curţii de Apel Bucureşti au constituit obiect al analizei în Decizia nr. 961/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, astfel că nu se poate susţine că există posibilitatea valorificării lor şi prin intermediul revizuirii, decât ca o cenzură de legalitate împotriva soluţiei astfel pronunţate.
Cerinţa ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat, izvorăşte chiar din natura juridică a instituţiei revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare şi nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.
Cu alte cuvinte, nu îi este permis instanţei de revizuire să se transforme în instanţă de recurs şi să cenzureze modalitatea în care, prin decizia atacată, s-a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, şi nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 pct. 8 C. proc. civ. în care instanţa este chemată să statueze ea însăşi asupra incidenţei acestei instituţii şi nu să cenzureze o judecată anterioară.
În cauză, instanţa de revizuire a reţinut că nu a fost învestită cu verificarea aspectelor de contrarietate cuprinse în două hotărâri ce au statuat asupra aceleiaşi chestiuni, ci cu o solicitare de a cenzura modalitatea în care, prin decizia atacată, s-a soluţionat problema contrarietăţii, ceea ce nu poate fi primit.
De asemenea, nu se poate reţine că Decizia nr. 961/2019 a Curţii de Apel Bucureşti ar fi contrară Deciziei nr. 4611/2016 a Tribunalului Bucureşti prin care a rămas definitivă sentinţa nr. 15918/2015 a Judecătoriei Sectorului 3. Aceasta întrucât ceea ce a lămurit Judecătoria Sectorului 3 prin sentinţa civilă nr. 15918/2015 a fost întinderea şi aplicarea Dispoziţiei nr. 17639 din 3 decembrie 2013 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, în cadrul contestaţiei la executare promovate de contestatoarea C., în scopul de a stabili dacă, prin titlului executoriu, s-a dispus restituirea în natură şi a garajului, împreună cu apartamentele situate la parter şi etaj şi terenul aferent, din Bucureşti, str. x.
Astfel, considerentele sentinţei nr. 15918/2015 prin care Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a apreciat că garajul este o unitate distinctă de apartamentele restituite contestatoarei C., prin Dispoziţia nr. 17639 din 3 decembrie 2014, vizează numai identificarea bunurilor care formau obiectul restituirii.
Această dezlegare jurisdicţională nu poate fi opusă părţilor în dosarul nr. x/2014, întrucât nu are legătură cu chestiunea de drept soluţionată de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 961/2019, anume stabilirea regimului juridic al garajului, din perspectiva respectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.11.2004, prin care revizuenţii au dobândit dreptul de proprietate asupra acestuia şi a cărui nulitate a fost constatată prin această hotărâre.
Nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri nici în privinţa Deciziei nr. 1293/14.04.2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2014, prin care a fost admis apelul pârâţilor A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 17587/2014 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a fost respinsă cererea de evacuare a acestora, formulată de reclamanta C., pe motiv că imobilul în litigiu este în indiviziune. Nici acest litigiu nu a avut a dezlega problema legalităţii titlului de proprietate asupra garajului deţinut de revizuenţi, motiv pentru care nu se poate reţine că Decizia nr. 961/2019 a Curţii de Apel Bucureşti ar contraveni celor statuate anterior.
Revizuenţii invocă, în mod neîntemeiat, incidenţa dispoziţiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., prin prisma hotărârilor judecătoreşti evocate în cererea de revizuire, a căror autoritate de lucru judecat pretind că este încălcată prin Decizia nr. 961/2019 a Curţii de Apel Bucureşti.
Constatând că efectul pozitiv al aspectelor dezlegate anterior nu este încălcat prin decizia a cărei anulare se solicită, nepunându-se problema soluţionării unor chestiunii litigioase deja rezolvate, instanţa de revizuire a reţinut că nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum au susţinut revizuenţii.
3. Recursul declarat împotriva hotărârii date în revizuire
Împotriva deciziei menţionate la pct. 2, au declarat recurs revizuenţii B. şi A., invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că instanţa de revizuire a făcut o greşită aplicare a art. 430 C. proc. civ. cu privire la autoritatea de lucru judecat a hotărârilor indicate în cererea de revizuire, atât prin raportare la dispoziţiile alin. (1), cât şi faţă de dispoziţiile alin. (2) ale aceluiaşi articol, pentru argumentele arătate în continuare.
Raportat la art. 430 alin. (1) C. proc. civ., în revizuire, s-a invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, iar dispoziţiile respective nu numai că nu fac trimitere la condiţia triplei identităţi, ci stabilesc faptul că "autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".
Cu toate acestea, instanţa de revizuire în mod greşit nu a analizat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat pe considerentul că o altă instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect.
Art. 509 alin. (1) pct. 8 şi art. 430 alin. (1) C. proc. civ. nu condiţionează formularea căilor de atac specifice de invocarea anterioară a autorităţii de lucru judecat.
După cum s-a reţinut în practica instanţelor naţionale, motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este incident atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, făcându-se astfel imposibilă executarea simultană a două hotărâri.
În prezenta cauză, sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., existând hotărâri definitive, având ca părţi pe C., B. şi A., prin care s-a statuat deja cu privire la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/04.11.2004, având ca obiect garajul situat la demisolul/subsolul imobilului din Bucureşti, str. x, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător, şi B. şi A., în calitate de cumpărători. Faptul că o altă instanţă s-a pronunţat cu privire la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu are relevanţă cât timp tocmai modalitatea de interpretare a considerentelor decizorii reprezintă obiect al contestaţiei.
Raportat la art. 430 alin. (2) C. proc. civ., se argumentează că trebuie să li se recunoască putere de lucru judecat şi motivelor decizorii (motive care, deşi nu se regăsesc în dispozitiv, tranşează aspecte litigioase dintre părţi), întrucât a nega autoritatea de lucru judecat a unor asemenea motive înseamnă, de fapt, a crea premisele instabilităţii juridice, căci s-ar recunoaşte posibilitatea părţilor ca, după ce au supus dezbaterii o anume chestiune litigioasă şi au primit o anumită rezolvare asupra acesteia, să reia judecata ca şi când instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra ei.
Sensul acestei reglementari este de a se da protecţie autorităţii de lucru judecat sub toate aspectele şi de a se evita pronunţarea de hotărâri judecătoreşti contradictorii nu doar sub aspectul dispozitivelor, ci şi al considerentelor acestora care rezolvă aspecte ale litigiului.
În susţinerea cererii de revizuire, s-a arătat care sunt aceste considerente decizorii, prin raportare la situaţia de fapt, acestea fiind reiterate în cuprinsul cererii de recurs.
În concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de revizuire şi schimbarea în tot a deciziei civile nr. 961/2019 a Curţii de Apel Bucureşti.
II. Derularea procedurii judiciare
1. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018
În cauză, se aplică procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 C. proc. civ., întrucât: (i) prin art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 - care a intrat în vigoare la 21.12.2018 - a fost abrogat art. 493 C. proc. civ. din 2010, care reglementează procedura de filtrare a recursului de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; (ii) conform art. 24 C. proc. civ. din 2010, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare"; (iii) prezentul dosar a fost început la 18.07.2014, astfel că îi sunt aplicabile dispoziţiile de procedură anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, începând cu 21.12.2018.
2. Procedura de filtrare a recursului
Prin încheierea din 1 martie 2021, completul de filtru a analizat, în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi a dispus comunicare acestuia către părţi.
Prin încheierea din 12 aprilie 2021, completul de filtru a luat în examinare, în temeiul art. 493 alin. (5)-(6) C. proc. civ., admisibilitatea în principiu a recursului şi, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecata pe fond la 17 mai 2021.
III. Considerentele instanţei de recurs
În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de o secţie civilă a Înaltei Curţi prin care a fost respinsă o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:
"Art. 509. - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: 8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri."
De esenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este ca hotărârile definitive potrivnice să fie pronunţate în cauze diferite, în privinţa cărora să existe tripla identitate - părţi, cauză, obiect - pentru a putea fi examinată respectarea autorităţii de lucru judecat, iar, în al doilea proces, să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi analizat.
Prin criticile din recurs sunt reiterate susţinerile din cererea de revizuire referitoare la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a considerentelor prin care s-a rezolvat chestiunea litigioasă antamată de recurenta-revizuentă.
Legiuitorul a urmărit ca, prin dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", să concretizeze şi pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.
Ceea ce invocă recurenta-revizuentă este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumţie, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, tinzând să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.
Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia, însă, nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.
Însă, raţiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat şi conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea acestui principiu.
Prin urmare, instanţa de revizuire nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.
În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată şi de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe în legătură cu existenţa acelei hotărâri.
Cerinţa ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat izvorăşte din natura juridică a instituţiei revizuirii, care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situaţia în care competenţa de soluţionare este dată instanţei ierarhic superioară în grad celor care au pronunţat hotărârile pretins contrare) şi nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.
În concluzie, instanţei de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanţă de recurs şi nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face numai într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea revizuirii - cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă - formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căreia instanţa de revizuire nu este chemată să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită, în fapt, în prezenta în cauză.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).
În lumina considerentelor anterioare, se constată că, în cauza dedusă judecăţii, în circumstanţele expuse detaliat la pct. I.2 din prezenta decizie, întemeiat a reţinut instanţa că, pe calea revizuirii, a fost învestită cu o solicitare de a cenzura modalitatea în care, prin decizia atacată, s-a soluţionat problema contrarietăţii, examinare care excedează cadrului procesual al revizuirii pentru motivul reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În sensul celor expuse, instanţa de revizuire nu avea competenţa de a proceda la cenzurarea modului în care, prin Decizia nr. 961 din 20 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa a analizat efectul puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 1842/2012 a Curţii de Apel Bucureşti.
Sub aspectul contrarietăţii cu Decizia nr. 4611/2016 a Tribunalului Bucureşti, prin care a rămas definitivă sentinţa nr. 15918/2015 a Judecătoriei Sectorului 3, întemeiat s-a apreciat că, în hotărârea respectivă, în cadrul unei contestaţii la executare, s-a reţinut că garajul este o unitate distinctă de apartamentele restituite, ca element de identificare a spaţiilor respective, fără relevanţă sub aspectul regimului juridic al garajului din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte contrarietatea hotărârii a cărei revizuire se cere cu Decizia nr. 1293/2015 a Tribunalului Bucureşti, întemeiat s-a apreciat că prin această decizie nu a fost dezlegată problema legalităţii titlului de proprietate asupra garajului deţinut de revizuenţi.
Pentru toate considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 raportat la art. 513 alin. (6) C. proc. civ., să fie respins, ca nefondat, recursul declarat de B. şi A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de B. şi A. împotriva Deciziei nr. 1209 din 18 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 mai 2021.