Asupra recursului de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea formulată în scris la data de 26 martie 2021, contestatorul A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmelor "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 din C. proc. pen. şi "instanţa de apel" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen., arătând că dispoziţiile a căror neconstituţionalitate a invocat-o reprezintă temeiul cererii de contestaţie în anulare, obiect al dosarului nr. x/2021, aflat pe rolul Completului de 5 Judecători, iar constatarea neconstituţionalităţii acestora ar avea drept consecinţă restabilirea stării de legalitate, în sensul că instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare formulate împotriva deciziei penale nr. 227 din 16 noiembrie 2020, pronunţate de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2020 ar putea să procedeze la admiterea în principiu a acesteia.
În vederea soluţionării cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmelor "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 din C. proc. pen. şi "instanţa de apel" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen., formulată de contestatorul A., s-a procedat la formarea dosarului asociat nr. x/2021
Prin încheierea din data de 19 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmelor "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 din C. proc. pen. şi "instanţa de apel" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen., formulată de contestatorul A..
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători a reţinut că sunt îndeplinite doar primele trei condiţii de admisibilitate ale unei cereri de sesizare a instanţei de control constituţional, respectiv excepţia a fost invocată de contestatorul A., într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - nr. x/2021 (având ca obiect admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare formulate de A. împotriva deciziei penale nr. 227 din data de 16 noiembrie 2020, prin care a fost respins, ca nefondat recursul formulat împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale), are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 426 din C. proc. pen., respectiv sintagma "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 din C. proc. pen. şi "instanţa de apel" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen., iar textele criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Totodată, instanţa supremă a reţinut că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale impune îndeplinirea cumulativă şi a cerinţei ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificaţie cu privire la soluţia ce ar putea fi dată fondului litigiului inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.
În ceea ce priveşte examenul legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi a constatat că, în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, contestatorul A. a arătat că sintagmele "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 din C. proc. pen. şi "instanţa de apel" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen., respectiv temeiul cererii de contestaţie în anulare formulată, încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi cele ale art. 126 din Constituţia României întrucât împiedică instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare să admită în principiu calea extraordinară de atac îndreptată împotriva hotărârilor care nu sunt pronunţate în calea ordinară a apelului.
În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a reţinut că obiecţiunile formulate cu privire la neconstituţionalitatea sintagmei "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 din C. proc. pen. şi "instanţa de apel" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen., chiar dacă la o examinare formală par că au legătură cu cauza, în concret, nu reprezintă adevărate critici de neconstituţionalitate a textului de lege.
Totodată, s-a reţinut că, în cauză, aşa cum rezultă din motivarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ceea ce depinde de modul de soluţionare a cauzei este prevederea în lege a posibilităţii de a fi exercitată calea extraordinară de atac şi împotriva hotărârilor pronunţate în căile extraordinare de atac, contestatorul urmărind o intervenţie de natură legislativă asupra textului supus analizei, în condiţiile în care conform dispoziţiilor art. 426 alin. (1) din C. proc. pen. hotărârile penale definitive ce pot fi atacate cu contestaţie în anulare sunt exclusiv, hotărârile penale definitive prin care se soluţionează fondul cauzei, adică acele hotărâri prin care s-a rezolvat raportul juridic de drept substanţial, pronunţându-se o soluţie de condamnare sau achitare ori de încetare a procesului penal. Prin urmare, s-a constatat că solicitarea contestatorului este inadmisibilă în raport cu competenţa Curţii Constituţionale care, în jurisprudenţa sa, a reţinut că prin exercitarea controlului de constituţionalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituţionale (a se vedea în acest sens decizia nr. 176/2012 publicată în M. Of. nr. 242 din 10.04.2012; decizia nr. 187/2012 publicată în M. Of. nr. 242 din 10.04.2012; decizia nr. 378/2014 publicată în M. Of. nr. 606 din 14.08.2014).
De altfel, s-a reţinut că, în jurisprudenţa sa anterioară (decizia 623 din 8 octombrie 2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 858 din 18 noiembrie 2015), Curtea Constituţională a statuat că preocuparea legiuitorului de a limita cazurile de contestaţie în anulare şi de a reglementa condiţii stricte pentru exercitarea acesteia îşi găseşte justificarea în caracterul extraordinar al căii de atac, în faptul că vizează hotărâri judecătoreşti definitive ce trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat. În aceste condiţii, Curtea reţine că dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime.
În acest context, s-a făcut trimitere în considerentele hotărârii recurate la prevederile art. 129 din Constituţia României, conform cărora "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Cu privire la această normă constituţională, s-a reţinut că aceasta cuprinde două teze: prima teză care consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, conţinând aşadar o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie.
Aşadar, instanţa supremă a reţinut că, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit căruia "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Dispoziţiile constituţionale ale art. 21 coroborate cu cele ale art. 129 nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată.
În concluzie, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a apreciat că nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, astfel încât cererea de sesizare a instanţei de control constituţional formulată de contestatorul A. este inadmisibilă.
Împotriva încheierii din data de 19 aprilie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021, contestatorul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2021/a1.1, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 6 septembrie 2021, dată la care au avut loc şi dezbaterile, susţinerile reprezentantului Ministerului Public, precum şi cele ale recurentului contestator fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.
Examinând recursul formulat de contestatorul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că acesta este nefondat şi va fi respins ca atare pentru următoarele considerente:
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:
a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d) dispoziţiile criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menţionat prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".
În ceea ce priveşte primele trei condiţii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, excepţia a fost invocată de contestatorul A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători (dosarul nr. x/2021), are în vedere neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare (art. 426 din C. proc. pen. cu referire la sintagma "împotriva hotărârilor penale definitive" şi art. 426 lit. d) din C. proc. pen. cu referire la sintagma "instanţa de apel"), iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Însă, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.
Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii legale atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate a excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ridicată.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale şi care sunt implicaţiile declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii asupra finalizării cauzei.
Din examinarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de recurentul contestator A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători apreciază că obiecţiunile formulate cu privire la sintagmele "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 din C. proc. pen. şi "instanţa de apel" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen., nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normei legale cu legea fundamentală a României.
Astfel, se observă că, în concret, criticile formulate tind la modificarea şi completarea textelor de lege, în sensul de a se reglementa posibilitatea părţii de a formula contestaţie în anulare împotriva unei hotărâri pronunţate într-o cale extraordinară de atac. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului.
Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă.
Raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nefiind folosit de recurentul contestator în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători apreciază că un asemenea demers este inadmisibil.
Faţă de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 19 aprilie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul contestator va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 19 aprilie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 septembrie 2021.