Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Încheierea şi hotărârea ce formează obiectul recursului
În cuprinsul încheierii din 26 ianuarie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, au fost consemnate dezbaterile ce au avut loc la termenul de judecată din data de 26 ianuarie 2021, la care a fost pusă în discuţia părţilor excepţia perimării cererii de revizuire invocată de intimaţi, prin încheierea menţionată dispunându-se amânarea pronunţării la 2 februarie 2021.
Aşa cum rezultă din încheierea atacată cu recurs, la termenul de judecată din 2 februarie 2021, acordat în dosarul nr. x/2021, s-au luat în examinare cererea de repunere pe rol şi cererea de revizuire formulate de A. împotriva deciziei nr. 1618 din 7 noiembrie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a sentinţei civile nr. 116 din 21 ianuarie 2015, pronunţate de Tribunalul Constanţa, ambele în dosarul nr. x/2011.
Înalta Curte a acordat cuvântul, cu prioritate, asupra cererii de repunere pe rol formulate de revizuentul A..
Apărătorul intimaţilor a invocat excepţia perimării cererii de revizuire, solicitând ca aceasta să fie discutată cu prioritate, întrucât, pe de o parte, admiterea cererii de repunere pe rol ar influenţa constatarea intervenirii perimării, iar, pe de altă parte, respingerea acesteia, ar conduce la menţinerea măsurii suspendării, având în vedere că precizările solicitate au fost depuse de revizuent la termenul din 2 februarie 2021 şi nu însoţind cererea de repunere pe rol, formulată la 12 iunie 2020.
La interpelarea Înaltei Curţi, faţă de excepţia perimării cererii de revizuire, invocate de intimaţi, apărătorul revizuentului a solicitat respingerea acesteia, având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, respectiv cauza să fi rămas în nelucrare din vina părţii. Astfel, s-a arătat că revizuentul a formulat mai multe cereri de repunere pe rol, însoţite de precizările pe care revizuentul le-a considerat de cuviinţă, iar faptul că acestea nu au fost apreciate ca reprezentând îndeplinirea obligaţiilor ce i-au fost puse în vedere de către instanţă nu echivalează cu ipoteza că partea a lăsat cauza în nelucrare.
Prin Decizia nr. 170 din 2 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia II-a civilă a constatat perimată cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 1618 din 7 noiembrie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a deciziei civile nr. 2 din din 11 ianuarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a sentinţei civile nr. 116 din 21 ianuarie 2015, pronunţate de Tribunalul Constanţa, ambele în dosarul nr. x/2011.
Pentru pronunţarea soluţiei sus-menţionate, instanţa supremă a reţinut considerentele de mai jos.
În temeiul art. 137 alin. (1) raportat la art. 252 C. proc. civ., luând în examinare excepţia perimării cererii de revizuire invocată de intimaţi, Înalta Curte a reţinut că, potrivit acestor dispoziţii legale, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea, în fond, a pricinii.
Prin urmare, în considerarea caracterului prioritar al soluţionării excepţiei perimării, Înalta Curte a constatat că nu mai este posibilă pronunţarea asupra cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vedere pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la interpretarea art. 322 pct. 7 C. proc. civ. şi asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 322 pct. 7 şi a art. 1551 C. proc. civ.
Excepţia perimării este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părţilor, dar şi în interesul unei bune administrări a justiţiei.
Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau revocare se perimă de drept, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an.
Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură îndeplinit în cauză.
În speţă, prin încheierea din 17 septembrie 2019, în temeiul dispoziţiilor art. 1551 din C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte a suspendat judecata cererilor de revizuire formulate de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 1618 din 7 noiembrie 2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a deciziei nr. 2 din 11 ianuarie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa şi a sentinţei nr. 116 din 21 ianuarie 2015 pronunţate de Tribunalul Constanţa, în dosarul nr. x/2011, constatând că revizuentul nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei, dispuse la termenul din 4 iunie 2019, în sensul de a indica înscrisurile noi, descoperite, data şi modalitatea în care a luat cunoştinţă de fiecare înscris şi relevanţa fiecăruia, din perspectiva motivelor de revizuire invocate, iar - în ceea ce priveşte cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ. -, de a preciza hotărârile contradictorii cu indicarea tuturor elementelor de identificare, sub sancţiunea suspendării cererii de revizuire, în temeiul prevederilor art. 1551 C. proc. civ., neîndeplinirea acestora împiedicând, din vina revizuentului, continuarea judecăţii.
Verificând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că, până la 17 septembrie 2019, revizuentul nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei de judecată, reţinute prin încheierea din 4 iunie 2019, fiind aplicată, în consecinţă, sancţiunea suspendării cauzei în conformitate cu dispoziţiile art. 1551 C. proc. civ.
Termenul de perimare a început să curgă la data de 17 septembrie 2019, data ultimului act de procedură îndeplinit în cauză, acesta împlinindu-se la 17 noiembrie 2020, fiind calculat conform art. 101 alin. (3) şi (5) C. proc. civ. şi în raport de Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.
Revizuentul a formulat mai multe cereri de repunere pe rol însă, întrucât acestea nu au fost însoţite de precizările solicitate de instanţă prin încheierea din 4 iunie 2019, cererile au fost respinse, menţinându-se măsura suspendării cu motivarea că revizuentul nu şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite sub sancţiunea suspendării, conform art. 1551 din C. proc. civ.. Ca atare, termenul de perimare nu a fost întrerupt.
Perimarea este o sancţiune procesuală care se bazează pe prezumţia de desistare a părţii de la cererea făcută, dedusă din faptul nestăruinţei în judecată, fiind reglementată ca o excepţie dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află.
Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii, existând în acest sens o prezumţie simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruinţă în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.
Culpa revizuentului rezultă din faptul că a formulat multiple cereri de repunere pe rol a cauzei, fără să îşi îndeplinească obligaţiile puse în vedere de instanţă.
Reţinând că, în cauză, sunt întrunite condiţiile perimării prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a constatat perimată cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 1618 din 7 noiembrie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a sentinţei civile nr. 116 din 21 ianuarie 2015, pronunţate de Tribunalul Constanţa, ambele în dosarul nr. x/2011.
2. Cererea de recurs
Împotriva încheierii din 26 ianuarie 2021 şi a deciziei nr. 170 din 2 februarie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a declarat recurs A., cu privire la soluţia asupra excepţiei de neconsituţionalitate a dispoziţiilor art. 1551 din C. proc. civ.
În drept sunt invocate dispoziţiile art. 304 pct. 1, pct. 3, pct. 5, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 şi art. 328 C. proc. civ. din 1865.
În esenţă, recurentul critică decizia atacată, pretinzând că instanţa de revizuire ar fi respins cererea sa de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 1551 C. proc. civ. din 1865, fără să pună excepţia în discuţia părţilor şi fără să analizeze condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.
În continuare, recurentul formulează, în mod nestructurat, critici şi apărări care nu au însă legătură cu petitul cererii de recurs, respectiv admiterea recursului împotriva încheierii din 26 ianuarie 2021 şi a deciziei nr. 170 din 2 februarie 2021, prin care ar fi fost respinsă cererea acestuia de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 1551 C. proc. civ. din 1865.
În opinia recurentului, dispoziţiile art. 1551 C. proc. civ. din 1865 încalcă prevederile art. 16, art. 21, art. 24 din Constituţia României, precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dat fiind că orice acţiune a recurentului, introdusă ulterior suspendării judecării cauzei, este conexată la dosarul suspendat, nefiind, astfel, judecată.
Prin urmare, se încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, în cea ce priveşte acţiunile noi, introduse după suspendare şi conexate la dosarul suspendat.
Recurentul formulează critici cu privire la conţinutul şi modalitatea de reglementare a art. 1551 C. proc. civ. din 1865; invocă nelegalitatea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie actualizat la 4 noiembrie 2020 şi, totodată, încălcarea art. 3, coroborat cu art. 4 alin. (2) din acelaşi regulament; formulează critici cu privire la încheierea prin care s-a dispus suspendarea judecării cauzei în dosarul nr. x/2018; formulează apărări ce privesc soluţii pronunţate în alte dosare, în materie civilă şi penală, în care recurentul a fost/este parte; invocă considerentele Deciziei nr. 32/2019 şi Deciziei nr. 2/2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi Decizia nr. 233/2021 a Curţii Constituţionale şi decizia nr. 1606 din 17 septembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2017.
Niciunul dintre intimaţii din prezenta cauza nu a depus întâmpinare.
II. Considerentele Înaltei Curţi
Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 137 C. proc. civ. din 1865 raportat la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de instanţă, din oficiu, la termenul din 26 ianuarie 2021, Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil, după cum se va arăta în continuare.
Din analiza susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că recursul formulat de A. în dosarul pendinte vizează încheierea din 26 ianuarie 2021 şi decizia nr. 170 din 2 februarie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, "cu privire la soluţia asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1551 din C. proc. civ..", aşa cum recurentul precizează explicit prin recursul declarativ depus la data de 3 februarie 2021 .
Or, analizând, pe de altă parte, actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că nici prin hotărârea, nici prin încheierea atacate cu recurs, în prezenta cauză, nu s-a soluţionat cererea recurentului de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 1551 C. proc. civ. din 1865.
În cadrul încheierii din 26 ianuarie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, au fost consemnate dezbaterile de la acest termen de judecată, la care a fost pusă în discuţia părţilor, cu prioritate, excepţia perimării cererii de revizuire, dispunându-se amânarea pronunţării la 2 februarie 2021.
Prin decizia nr. 170 din 2 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a constatat perimată cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 1618 din 7 noiembrie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a sentinţei civile nr. 116 din 21 ianuarie 2015, pronunţate de Tribunalul Constanţa, ambele în dosarul nr. x/2011.
Instanţa de revizuire a analizat, cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) raportat la art. 252 C. proc. civ. din 1865, excepţia perimării cererii de revizuire invocată de intimaţi, întrucât, potrivit dispoziţiilor legale invocate, instanţa este obligată să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care ar fi făcut de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Astfel, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată prin prezentul recurs a reţinut, în mod corect, faptul că, în considerarea caracterului prioritar al soluţionării excepţiei perimării, nu mai este posibilă pronunţarea asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 322 pct. 7 şi a art. 1551 C. proc. civ. din 1865, formulate de revizuent, apreciindu-se, totodată, că excepţia perimării este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părţilor, dar şi în interesul unei bune administrări a justiţiei.
Prin urmare, Înalta Curte reţine că, în condiţiile în care prin încheierea şi/sau hotărârea atacate de recurent nu a fost soluţionată cererea acestuia de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 1551 C. proc. civ. din 1865, recurentul nu are deschisă calea de atac a recursului prevăzut de dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora:
"Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."
Mai mult, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţia României, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.
Principiul legalităţii căilor de atac, consacrat expres de dispoziţiile mai sus arătate, presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.
Prin urmare, în afară de căile de atac legal reglementate, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.
Astfel, revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă, în condiţiile legii procesual civile, aceeaşi pentru subiectele de drept aflate în situaţii identice.
Totodată, principiul legalităţii căilor de atac exclude examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte situaţii şi în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală.
Potrivit art. 723 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, "Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege".
Din dispoziţiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiţii ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este şi cea privind existenţa unei hotărâri determinate ca atare de lege ca susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.
Or, în speţă, hotărârea atacată nu este susceptibilă de a fi supusă căii de atac a recursului prevăzute de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, căreia i se circumscriu motivele de recurs, aşa cum au fost formulate de către recurent.
Faţă de considerentele expuse în cele de mai sus, recursul urmează a fi respins, ca inadmisibil, situaţie în raport cu care analizarea cererii de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nr. x/2019 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, precum şi a oricăror alte solicitări/critici formulate de către recurent devine inutilă.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 137 C. proc. civ. din 1865, raportat la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată din oficiu de către instanţă şi, în consecinţă, va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de A. împotriva deciziei nr. 170 din 2 februarie 2021 şi a încheierii din 26 ianuarie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 170 din 2 februarie 2021 şi a încheierii din data de 26.01.2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 septembrie 2021.