Şedinţa publică din data de 20 februarie 2020
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj sub nr. x/2019 la data de 20.08..2019, reclamanta A. S.R.L. - în insolvenţă a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Regională Cluj-Napoca pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate şi Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific, anularea Deciziei nr. 17/05.12.2018 prin care Comisia Regională Cluj-Napoca pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate a revocat Autorizaţia de antrepozit fiscal nr. x din 26.05.2015, anularea Deciziei nr. 003/13.06.2019 prin care Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific a respins ca neîntemeiată contestaţia împotriva deciziei menţionate anterior, suspendarea Deciziei nr. 17/05.12.2018, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare, obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la primele două petite prin care reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 17/05.12.2018 si a Deciziei nr. 003/13.06.2019, se arată următoarele:
Comisia Regională Cluj-Napoca pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor armonizate a emis împotriva reclamantei Decizia nr. 17/05.12.2018 prin care a revocat Autorizaţia de antrepozit fiscal pentru producţie alcool etilic nr. x/26.05.2015. Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat plângere prealabilă, respinsă ca neîntemeiată de către Ministerul Finanţelor Publice -Direcţia Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific, prin Decizia nr. 003/13.06.2019.
Prin Decizia nr. 022/29.03.2017, Comisia a emis o primă decizie de revocare a autorizaţiei de antrepozit, ca urmare a pretinsei nerespectări de către reclamanta a dispoziţiilor art. 367 alin. (1) lit. d) şi m) CF. împotriva primei decizii de revocare reclamanta a formulat contestaţie care a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 065/19.07.2017.
Fiind evident că nu putea funcţiona fără autorizaţia care îi permitea însăşi desfăşurarea activităţii, reclamanta a intrat în insolvenţă, prin sentinţa pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în data de 28.07.2017, în dosarul nr. x/2017.
Împotriva primei decizii de revocare şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva acesteia nr. 065/19.07.2017, reclamanta a formulat acţiunea în anulare ce a format obiectul dosarului nr. x/2018 Prin sentinţa civilă nr. 316/28.12.2018 Curtea de Apel Cluj a admis acţiunea, reţinând că: prima decizie de revocare este afectată de un viciu grav şi manifest, fiind fundamentată pe un control netemeinic şi nelegal, caz în care este incident motivul de nulitate prevăzut la art. 49 alin. (1) lit. c) CPF; prin urmare, nu se pot reţine în sarcina reclamantei cele două cazuri de revocare a autorizaţiei, prevăzute la art. 369 alin. (2) lit. c) CF prin raportare la art. 367 alin. (1) lit. d) şi m) din acelaşi act normativ.
Reclamanta a formulat şi o cerere de suspendare a executării primei decizii de revocare, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, formându-se dosarul nr. x/2018 pe rolul Curţii de Apel Cluj. Acest dosar a fost conexat în 17.09.2018 la dosarul nr. x/2018, în care, prin încheierea din 19.09.2018. Instanţa a admis cererea formulată reţinând existenţa cazului bine justificat şi a pagubei iminente.
După pronunţarea acestei hotărâri de suspendare în 19.09.2018, pârâtele au validat, în aceeaşi zi, autorizaţia reclamantei de antrepozit în aplicaţia naţională de autorizare a operatorilor economici pentru accize NSEA. De asemenea, tot în baza hotărârii de suspendare, reclamantei i-a fost aprobat un plan de reorganizare în data de 26.10.2018.
După suspendarea executării primei decizii de revocare în 19.09.2018 şi înainte de anularea acesteia în 28.12.2018, Biroul Vamal Interior Bistriţa-Năsăud a transmis Comisiei Adresa nr. x/15.11.2018 prin care a propus Comisiei o nouă revocare a autorizaţiei de antrepozit. În baza acesteia, Comisia a emis Decizia nr. 17/05.12.2018 prin care a revocat încă o dată autorizaţia de antrepozit.
Reclamanta a arătat că motivele emiterii celei de-a doua decizii de revocare sunt cele prevăzute la art. 369 alin. (2) lit. c) CF şi 369 alin. (2) lit. f) CF. A prezentat în continuare argumente ce vizează nelegalitatea celei de-a doua decizii de revocare în ansamblul ei. A arătat că, în conformitate cu dispoziţiile pct. 40 alin. (1) şi (2) din Normele metodologice de aplicare a CF, propunerea de revocare se poate face, deci, în urma efectuării unui control finalizat cu un act de control temeinic justificat în care autoritatea vamală competentă (printre alţii) consemnează fapte care generează consecinţe fiscale.
În speţă nu există niciun act de control: în a doua decizie de revocare, la p. 1, primul paragraf, se menţionează doar că "prin adresa nr. x/15.11.2018 înregistrată la DGRFP Cluj-Napoca sub nr. x/19.11.2018, Biroul Vamal de Interior Bistriţa-Năsăud a transmis propunerea de revocare a autorizaţiei de antrepozit". Această propunere de revocare nu putea fi întocmită fără un act de control temeinic justificat pe care să se întemeieze. Al doilea motiv ce demonstrează nelegalitatea celei de-a doua decizii de revocare în ansamblul ei rezultă din cuprinsul Adresei nr. x/11.04.2019 întocmită de acelaşi organ care a formulat propunerea de revocare a autorizaţiei de antrepozit, Biroul Vamal Interior Bistrita-Năsăud, si adresată Comisiei. În 13.06.2019, MFP emite Decizia nr. 003 prin care respinge contestaţia ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte primul motiv de emitere a celei de-a doua decizii de revocare, acesta se referă la pretinsa încălcare de către reclamantă a prevederilor art. 369 alin. (2) lit. c) CF prin raportare la art. 367 alin. (1) lit. a) CF. În concret, se reproşează că reclamanta nu a reîntregit garanţia executată în baza primei decizii de revocare, suspendată la executare şi anulată ulterior de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2018. Reclamanta a arătat în această privinţă că s-a executat garanţia ca urmare a deciziei de revocare care a fost deja suspendată şi că nu s-a avut în vedere cuantumul corect al acesteia având în vedere faptul că reclamanta nu şi-a mai desfăşurat activitatea.
Al doilea motiv de emitere a celei de-a doua decizii de revocare este cel reglementat la art. 369 alin. (2) lit. f) CF, conform căruia autoritatea competentă poate revoca autorizaţia pentru antrepozit fiscal atunci când antrepozitarul înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de ANAF, mai vechi de 60 de zile faţă de termenul legal de plată. În concret, se reţine în cea de-a doua decizie de revocare că "în prezent, societatea aflată în procedura insolvenţei din data de 28.07.2017, înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 de zile, calculate după data deschiderii procedurii de insolvenţă, în sumă de 40.252 RON reprezentând: TVA în sumă de 30.265 RON, obligaţii la bugetul de stat în sumă de 1.269 RON şi obligaţii la bugetul asigurărilor sociale în sumă de 8.718 RON".
Reclamanta a arătat în contestaţia formulată că, în privinţa creanţei reprezentând TVA de 30.265 RON, AJFP Bistriţa-Năsăud s-a înscris pe tabloul creditorilor reclamantei, cererea fiindu-i admisă ca atare. Conform art. 157 alin. (2) lit. c) CPF, nu sunt considerate obligaţii fiscale restante obligaţiile fiscale cu termene de plată viitoare stabilite în planul de reorganizare judiciară aprobat în condiţiile legii; celelalte pretinse datorii de 1.269 RON şi 8.718 RON existau, însă, reclamanta avea TVA anterior de recuperat (prin rambursare) de la bugetul de stat, astfel că obligaţiile reciproce trebuiau stinse prin compensare. Acest lucru s-a şi întâmplat ulterior, la cererea expresă a reclamantei. Reclamanta a arătat că ambele aspecte au fost recunoscute de AJFP Bistriţa-Năsăud prin adresa nr. x/14.03.2019.
Cu privire la al treilea petit, reclamanta a cerut suspendarea, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, a executării Deciziei nr. 17/05.12.2018, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin încheierea de şedinţă din 18 septembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de suspendare act administrativ formulată de A. S.R.L., legal reprezentată prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C., reprezentată convenţional prin D., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Regională Cluj-Napoca pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate.
A suspendat executarea Deciziei nr. 17/05.12.2018 emisă de pârâta Comisia Regională Cluj-Napoca pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate privind revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal nr. x din data de 26.05.2015, până la soluţionarea definitivă a cererii de anulare a acestei decizii.
A suspendat judecata cererii de anulare a deciziei menţionate anterior formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Comisia Regională Cluj-Napoca Pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate şi Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva încheierii de şedinţă din 18 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca în nume propriu şi în reprezentarea Comisiei Regionale Cluj Napoca pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate constituite la nivelul DGRFP Cluj Napoca.
Recurenta a solicitat admiterea recursului, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu ar 488, pct. 8 şi art. 498 din noul C. proc. civ., casarea în tot a hotărârii primei instanţe, în sensul rejudecării cauzei pe fond, cu consecinţa respingerii în tot a demersului introductiv de instanţă, respecţiv a cererii de anulare şi de suspendare a actelor administrative contestate, ca fiind neîntemeiate nefondate şi neprobate.
A arătat recurenta că în speţă este incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1), punctul 8 din Noul C. proc. civ., în sensul că încheierea recurată a fost dată cu interpretarea, respectiv aplicarea eronată a normelor de drept material.
Interpretarea greşită a primei instanţe rezidă din aprecierile acesteia relative la dispoziţiile Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (art. 348, 387 alin. (1), lit. a), art. 365 şi art. 367), implicit a prevederilor pct. 8 alin. (35) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VIII din Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 1/2016, cât şi în ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Recurenta a criticat soluţia recurată în primul rând cu privire la faptul că judecătorul fondului a reţinut în mod greşit faptul că, Comisia Regională Cluj-Napoca pentru Autorizarea Operatorilor Produse supuse Accizele Armonizate are calitatea procesuală pasivă în pendinta cauză, însă DGRFP Cluj Napoca în nume propriu şi în reprezentarea Comisiei constituite la nivelul acesteia a formulat apărarea în cauză, şi are calitate procesual pasivă.
a) Recurenta a arătat că înţelege să critice în principal faptul că, în speţă, prima instanţă a admis cererea de suspendare a actului administrativ, deşi nu au fost îndeplinite cumulativ condiţiile imperative prevăzute de Legea nr. 554/2004.
b) De asemenea, recurenta a arătat că înţelege să critice soluţia dispusă şi prin prisma faptului că reţinerile primei instanţe sunt confuze şi neclare, nefiind explicitate, motivate suficient, iar soluţia este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a textelor legale.
c) De asemenea, a arătat recurenta că în mod eronat instanţa fondului, în pronunţarea soluţiei referitoare la suspendarea actului administrativ, nu a procedat la o simplă "pipăire" a fondului pentru a constata dacă aceasta vizează un act administrativ vădit nelegal, ci la o veritabilă analiză a acestuia, contrară dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Legea n 554/2004 privind contenciosul administrativ.
d) A mai arătat recurenta că reţinerile instanţei potrivit cărora "reclamanta a arătat în mod corect că operează efectul pozitiv al lucrului judecat întrucât în dosarul nr. x/2018 s-a statuat că revocarea autorizaţiei îi creează reclamantei o pagubă iminentă" reprezintă un veritabil "fine de neprimire".
e) De asemenea, a susţinut recurenta că nu pot fi primite nici susţinerile Curţii de Apel Cluj stipulate la fila x paragraf 6 a încheierii recurate, potrivit cărora "prin Decizia de revocare R022/29.03.2017, pârâta Comisia Regională Cluj-Napoca pentru Autorizarea Operatorilor Produse supuse Accizelor Armonizate a dispus revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal nr. x/26.05.2015 emisă în favoarea reclamantei, reţinându-se că aceasta nu a respectat dispoziţiile art. 367 alin. (1) lit. d) şi m) din Codul fiscal".
f) Recurenta a mai arătat că înţelege să critice ca fiind incorecte şi susţinerile primei instanţe de la fila x teza finală, unde achiesează la alegaţiile reclamantei apreciind "că executarea garanţiei nu ar fi putut să se realizeze decât în temeiul Deciziei de Impunere x/1 din 16.06.2017, do acesta stabilind obligaţii fiscale în sarcina reclamantei şi fiind susceptibilă de executa silită".
g) De asemenea, recurenta a criticat şi concluziile Curţii de Apel Cluj în sensul că "nu poate face abstracţie de faptul că reclamanta a ajuns în această situaţie ca urmare executării silite asupra garanţiei constituite iniţial, a unei decizii de impunere emise ca şi consecinţă a unui control despre care s-a statuat că a fost nelegală".
a). Referitor la primul motiv de recurs, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor privind incidenţa suspendării actului administrativ, recurenta a susţinut că această instituţie nu poate opera în cauză întrucât nu au fost întrunite cumulativ condiţiile prev. de art. 14 si 15 din Legea nr. 554/2004, şi anume: existenţa unui motiv temeinic justificat şi dovedit de persoana care o solicită, necesitatea preîntâmpinării unei pagube iminente şi care s-ar produce prin punerea în executare a măsurii dispuse, planarea unei prezumţii de nelegalitate asupra actului administrativ ce a stat Ia baza adoptării măsurii contestate.
Or, în cauza pendinte nu au fost întrunite condiţiile prevăzute de legea contenciosului administrativ, o cerere de suspendare a executării unui act administrativ fiind admisibilă doar prin îndeplinirea cumulativă a acestor cerinţe imperative prevăzute de legiuitor.
Interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 în materie de suspendare a actului administrativ rezidă în aprecierea făcută cu privire la îndoiala serioasă relativă la legalitatea actului administrativ emis în sarcina intimatei pârâte, dar şi asupra pagubei iminente pe care ar trebui să o sufere.
Referitor la existenţa unul motiv temeinic justificat, recurenta a susţinut că argumentul reclamantei conform căruia e necesară suspendarea actului administrativ contestat întrucât aceasta trebuie sa-si desfăşoare în continuare activitatea de antrepozitar autorizat, în lipsa autorizaţiei acest fapt fiind imposibil, este neavenit.
Exercitarea activităţii de antrepozitar autorizat este un drept acordat şi recunoscut de lege persoane determinate, care implică însă şi îndeplinirea unor obligaţii corelative, cum ar fi depunerea şi/sau reîntregirea garanţiei afectate plăţii accizelor.
Referitor la iminenţa unei pagube care s-ar produce în patrimoniul reclamantei, prin punerea in executare a actului administrativ fiscal, recurenta a susţinut că sunt incorecte achiesările primei instanţe la susţinerile reclamantei în sensul că cerinţa pagubei iminente este îndeplinită întrucât garanţia în sumă de 474.062 RON pe care o avea reclamanta constituită în vederea desfăşurării activităţii a fost executată, acest fapt conducând la intrarea în insolvenţă a acesteia.
Reclamanta a susţinut impropriu că "paguba" este dată de intrarea sa în insolvenţă.
Faptul că reclamanta nu a înţeles a respecta cerinţele impuse antrepozitarilor autorizaţi, inclusiv pe aceea de reconstituire a garanţiei, în conformitate cu prevederile punctului 8 alin. (35) din Normele de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 1/2016, a condus la dispunerea măsurii legale care se impuneau, inclusiv la executarea silită asupra garanţiei.
Instanţa de fond a argumentat incidenţa cazului bine justificat prin apelarea unor aspecte care ţin în esenţă de legalitatea actului administrativ şi care vizează fondul actului. Or, acestea urmează a fi analizate în cadrul acţiunii în anulare aflate pe rol, nefăcând obiectul prezentului episod litigios, instanţa avea doar posibilitatea de a cerceta în mod sumar aparenţa dreptului invocat de către reclamantă, deoarece în cadrul acestei proceduri nu putea fi prejudecat fondul.
În plus, instanţa fondului cererii de suspendare nu a identificat împrejurări vădite de fapt sau/şi de drept care erau de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ de suspendat.
Cu privire la legalitatea şi temeinicia actelor administrative fiscale contestate, nu există nic un motiv întemeiat şi probat din care să rezulte că acestea nu respectă prevederile legale. Actele administrativ fiscale atacate au fost întocmite în mod corect în conformitate cu dispoziţiile legale, fiind respectate dispoziţiile Legii 207/2015.
Raportat la Decizia de revocare nr. 17/2018, recurenta a arătat că aceasta a avut ca temei dispoziţiile art. 369, alin. (2), lit. c) şi f) din Legea nr. 227/2015, instanţa de fond dând o interpretare proprie şi eronată unui text de lege clar şi precis redactat, care, tocmai pentru această raţiune a legiuitorului de a asigura textului de lege - conţinutul a cărui întindere corespunde celui rezultatsimpla lui citire, se impune a fi interpretat literal.
Ca atare, prima instanţă nu reţine adevărata stare de fapt, recurenta neavând niciun drept de apreciere de a emite sau nu actul administrativ de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, fiind legată să constate doar neîndeplinirea condiţiilor impuse de prevederile Legii 227/2015 şi în principal ale art. 367 cât şi a H.G. nr. 1/2016, şi totodată asumate prin autorizaţia de antrepozit fiscal emisă în acest sens.
Raportat la actualizarea garanţiei, relevante sunt şi prevederile alin. (30), cât şi punctului 8 alin. (23), (24), (35) din Normele de aplicare a Codul fiscal
Emiterea deciziei de revocare de către Comisia Regională Cluj-Napoca pentru Autorizarea Operatorilor Produse supuse Accizelor Armonizate a avut ca fundament nerespectarea următoarele obligaţii asumate: S.C. A. S.R.L nu avea constituită garanţia, nefiind astfel respectate prevederile pct. 8 alin. (35) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VIII din Codul fiscal şi nici dispoziţiile art. 365 şi art. 367 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal relative la "Obligaţiile antrepozitarului autorizat"; S.C. A. S.R.L. înregistra obligaţii fiscale restante, mai vechi de 60 de zile ulterior intrării în procedura insolventei; S.C. A. S.R.L. nu avea capital subscris si vărsat în sumă de 500.000 RON, aceasta fiind suma minimă ce trebuia a fi constituită, conform prevederilor pet. 23, alin. (1) lit. m) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 1/2016, cu modificările si completările ulterioare, capitalul social subscris şi vărsat fiind în cuantum de 470.000 RON (474.000 RON, conform interogare ONRC nr. 352575/25.02.2019).
În esenţă, din toate înscrisurile probatorii depuse la dosar, judecătorul cererii de suspendare ar fi trebuit să tragă o singură concluzie, şi anume că nu există nicio aparentă nelegalitate a actelor administrative fiscale, de suspendat.
Nu a făcut asta, ignorând cu bună-ştiinţă toate argumentele expuse de pârâtă. În consecinţă, instanţa fondului nu a respectat principiul enunţat de Înalta Curte de Casaţie şl Justiţie în decizia civilă nr. 1.954/2014 a secţiei a ll-a Civile, publicată în R.R.D.J. nr. 5/2014, pag. 27, cu referire la dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultare" şi la realizarea controlului judiciar de legalitate de instanţa superioară.
b). Referitor la cel de-al doilea motiv al recursului, recurenta a arătat că, în soluţia pronunţată, reţinerile primei instanţe sunt confuze şi neclare, nefiind explicitate, hotărârea nefiind motivată suficient, iar soluţia este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a textelor legale.
Curtea de Apel Cluj a interpretat în mod eronat dispoziţiile legale incidente, precum şi considerentele avute în vedere de pârâtă la momentul emiterii Deciziei nr. 17/05.12.2018 contestate. Instanţa fondului nu a dorit să observe că pârâta nu se regăseşte în culpă procesuală, mărginindu-se doar la a reitera susţinerile intimatei-reclamante.
c) Cel de-al treilea motiv de recurare este circumscris faptului că, prin natura ei, instituţia suspendării actului administrativ nu implică o soluţionare efectivă a fondului litigios, nici măcar o analiză incidentală a acestuia. Pe cale de consecinţă, se impune a fi verificată numai întrunirea cumulativă a condiţiilor necesare operării suspendării, fără a fi antamate alte chestiuni ce ţin de substanţa drepturilor deduse judecăţii. Prima instanţă a procedat în mod eronat la analizarea cauzei în profunzime, în speţă trebuind să realizeze doar o simplă "pipăire" a fondului pentru a constata dacă aceasta vizează un act administrativ vădit nelegal.
În aceeaşi ordine de idei, instanţa fondului ar fi trebuit să observe că este de competenţa materială a instanţei de contencios administrativ să stabilească toată starea de fapt. Ca atare, ceea ce a enumerat, ca motive de vădită nelegalitate, ţine strict de instanţa contenciosului.
d). De asemenea, nu pot fi primite nici reţinerile instanţei în sensul că reclamanta a arătat în mod corect că operează efectul pozitiv al lucrului judecat întrucât în dosarul nr. x/2018 s-a statuat că revocarea autorizaţiei îi crează reclamantei o pagubă iminentă.
Este de necontestat faptul ca o potenţială revocare a autorizaţiei de funcţionare are repercursiuni asupra activităţii reclamantei, insa această eventuala realitate privită ca împrejurare de fapt nu ar trebui circumscrisa automat noţiunii de autoritate de lucru judecat.
e). În mod greşit prima instanţă a statuat la fila x paragraf 6 a încheierii recurate, că prin Decizia de revocare nr. 022/29.03.2017, pârâta Comisia Regională Cluj-Napoca pentru Autorizarea Operatorilor Produse supuse Accizelor Armonizate a dispus revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal, sens în care nu pot fi reţinute.
f). A mai arătat recurenta că sunt incorecte şi susţinerile primei instanţe de la fila x teza finală, unde achiesează la alegaţiile reclamantei apreciind "ca executarea garanţiei nu ar fi putut să se realizeze decât în temeiul Deciziei de Impunere x/1 din 16.06.2017, doar acesta stabilind obligaţii fiscale în sarcina reclamantei şi fiind susceptibilă de executare silita".
Reţinerile primei instanţe nu sunt corecte, fiind fără suport legal, din moment ce esenţa garanţiei este îndestularea în vederea plăţii accizelor, astfel cum reiese din art. 367 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 227/2015.
g). A mai susţinut recurenta că nu pot fi primite reţinerile Curţii de Apel Cluj sub aspectul că nu se poate face abstracţie de faptul că reclamanta a ajuns în această situaţie ca urmare a executării silite asupra garanţiei constituite iniţial, a unei decizii de impunere emise ca si consecinţă a unui control despre care s-a statuat că a fost nelegală.
În concluzie, neîndeplinirea achitării creanţelor fiscale de reclamantă în mai putin de 60 de zile de la scadenţă, inregistrate după data deschiderii procedurii insolventei, a fost atestată anterior rămânerii definitive a instanţei referitoare la intrarea în insolvenţa a societăţii şi deci implicit a planului de reorganizare.
Pe cale de consecinţă, rezultă două naturi diferite de obligaţii care incumbă reclamantei ca urmare a activităţii prestate: obligaţii care sunt născute înainte de intrarea societăţii în insolvenţa (28.07.2017) circumscrise restanţelor datorate şi care nu fac obiectul prezentului 1itigiu şi obligaţii care sunt născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării judiciare, subsumate prezentului demers judiciar.
Ca atare, contrar susţinerilor primei instanţe, recurenta a arătat că în speţă nu a putut fi demonstrată şi probată nici una dintre cele două condiţii prevăzute de legea contenciosului administrativ.
În concluzie, a solicitat admiterea prezentei căi extraordinare de atac, casarea în tot a hotărârii intermediare a instanţei de fond, cu consecinţa reţinerii spre rejudecare la instanţa de control judiciar şi respingerii integrale a cererii de suspendare formulate de intimata-reclamantă.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a învederat că din recursul formulat nu rezultă care dispoziţii din încheierea atacată le critică.
Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-reclamante prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate şi admiterea recursului aşa cum a fost formulat.
Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-pârât Ministerul Finanţelor Publice arătând că achiesează la aceasta.
II. Soluţia instanţei de recurs
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Examinând recursul formulat de pârâtă raportat la hotărârea instanţei de fond şi la probele administrate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat având în vedere următoarele considerente:
Cu privire la critica recurentei potrivit căreia reţinerile primei instanţe sunt confuze şi neclare, nefiind explicitate, motivate suficient, iar soluţia este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a textelor legale, Înalta Curte constată că nu este fondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivarea este elementul esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti reprezintă o condiţie a procesului echitabil, exigenţă prevăzută atât de Constituţia României (art. 21 alin. (3) cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 6 paragraf 1).
Sunt neîntemeiate susţinerile recurentei, întrucât prin considerentele sentinţei sunt examinate toate motivele în baza cărora s-a solicitat suspendarea actelor administrative. De asemenea, nu se poate reţine vreo omisiune a instanţei de fond de a cerceta şi analiza în mod efectiv cererea de chemare în judecată, raportat la obiectul acesteia, hotărârea permite instanţei de control judiciar analiza acesteia în recurs, fiind îndeplinite exigenţele desfăşurării unui proces echitabil.
Prin urmare, nu se poate reţine nici că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre în baza unor motive străine de natura cauzei, criticile recurentei sunt nefondate şi nu atrag incidenţa criticii invocate .
Cu privire la criticile invocate în ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi sunt ample motivele de recurs, prin acestea se aduc critici cu privire la aplicarea şi interpretarea eronată a normelor de drept material, sub aspectul greşitei soluţii de admitere a cererii de suspendare a actelor administrative contestate .
Prima instanţă a reţinut că reclamanta are calitatea de beneficiar al autorizaţiei de antrepozit fiscal nr. x din data de 26.05.2015, emisă de pârâta Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate.
Prin Decizia de revocare nr. 022/29.03.2017, pârâta Comisia regională pentru autorizarea de produse supuse accizelor amortizate a dispus revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal nr. x/26.05.2015 emisă în favoarea reclamantei, reţinându-se că aceasta nu a respectat dispoziţiile art. 367 alin. (1) lit. d) şi m) din Codul fiscal.
Prin sentinţa civilă nr. 316/28.12.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Cluj a anulat Decizia de revocare nr. 022/29.03.2017, reţinând, în esenţă, că aceasta s-a întemeiat pe un control nelegal şi netemeinic, respectiv pe controlul evidenţiat în procesul-verbal de control nr. x/03.02.2017 şi în cel cu nr. x/20.12.2016 .
Prin încheierea din data de 19.09.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, s-a admis şi cererea reclamantei de suspendare a Deciziei de revocare nr. 022/29.03.2017. Împotriva sentinţei civile nr. 316/28.12.2018 s-a formulat recurs, acesta aflându-se pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
După cum se arată în Adresa nr. x/02.04.2019, în urma emiterii Deciziei de revocare nr. 022/29.03.2017 s-a desfăşurat inspecţia fiscală din perioada 12.05.2017-15.06.2017 şi s-au emis şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/15.06.2017 şi Decizia de impunere nr. x/1 din 16.06.2017, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale totale de 803.739 RON. Acţiunea privind anularea acestei decizii, înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud sub nr. x/2018, a fost suspendată, la data de 19.10.2018, până la soluţionarea definitivă a Dosarului nr. x/2018, în care s-a anulat în primă instanţă Decizia de revocare nr. 022/29.03.2017.
Din raportul de inspecţie fiscală nr. x/15.06.2017, rezultă că inspecţia fiscală a fost demarată ca urmare a controlului consemnat în procesul-verbal din data de 418/03.02.2017.
Ambele părţi au arătat că la data de 24.07.2017 a fost executată garanţia în sumă de 474.062 RON, pe care o avea reclamanta constituită în vederea desfăşurării activităţii. Reclamanta a arătat că s-a procedat la executarea garanţiei în temeiul Deciziei de revocare nr. 022/29.03.2017. Deşi pârâta nu a contestat propriu-zis acest aspect, instanţa de fond a apreciat că executarea garanţiei nu ar fi putut să se realizeze decât în temeiul Deciziei de impunere x/1 din 16.06.2017, doar aceasta stabilind obligaţii fiscale în sarcina reclamantei şi fiind susceptibilă de executare silită.
S-a emis Decizia nr. 17/05.12.2018 prin care s-a revocat, din nou, autorizaţia de antrepozit fiscal a acesteia, decizie atacată în prezentul dosar .
În cadrul deciziei atacate s-a reţinut că reclamanta nu are constituite garanţii băneşti la Trezoreria Bistriţa, soldul contului garanţie pentru plata accizelor fiind 10,62 RON. întrucât în data de 24.07.2017 s-a executat garanţia în sumă de 474.062 RON constituită de societate la Trezoreria Bistriţa în baza adresei nr. x/21.07.2017 emisă de Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Bistriţa Năsăud; în prezent societatea se află în procedura insolvenţei din data de 28.07.2018, înregistrează obligaţii fiscale la bugetul de stat consolidat mai vechi de 60 de zile calculate după data deschiderii procedurii de insolvenţă în sumă de 40.252 RON reprezentând TVA în sumă de 30.265 RON, obligaţii la bugetul de stat şi obligaţii la bugetul asigurărilor sociale în sumă de 8.718 RON.
Contrar susţinerilor din întâmpinare, în cadrul deciziei de revocare nu s-a reţinut faptul că reclamanta nu are capital subscris si vărsat in sumă de 500.000 RON.
Reclamanta a formulat contestaţie împotriva aceastei decizii, contestaţie care a fost respinsă prin Decizia nr. 003/13.06.2019 emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific .
S-a mai reţinut de către prima instanţă că reclamanta se află în procedura reorganizării judiciare, fiind depuse în acest sens la dosar extrase din dosarele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti .
Raportat la această stare de fapt şi la normele de drept incidente în cauză, instanţa de fond a constatat corect că în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea deciziei de revocare.
Astfel, în speţă, s-a formulat contestaţia prealabilă, fiind emisă şi Decizia nr. 003/13.06.2019 de soluţionare a contestaţiei, şi s-a achitat cauţiunea prevăzută de lege, aceste condiţii fiind în mod evident îndeplinite.
Obiectul cauzei îl constituie suspendarea executării Deciziei nr. 17/05.12.2018 emisă de pârâta Comisia Regională Cluj-Napoca pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate privind revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal nr. x din data de 26.05.2015, precum şi suspendarea judecăţii cererii de anulare a deciziei menţionate anterior formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Comisia Regională Cluj-Napoca pentru Autorizarea Operatorilor de produse supuse Accizelor Armonizate şi Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".
În cadrul cererii de suspendare, instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Astfel, în cadrul cererii de suspendare instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actelor administrative, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anularea actelor administrative.
Astfel, Înalta Curte reţine că prima instanţă nu a antamat nejustificat aspecte ce nu ţin de prezentul litigiu privind suspendarea, ci a efectuat în mod judicios o analiză sumară, la nivel de aparenţă, a chestiunilor ce se constituie într-un dubiu serios asupra legalităţii actului în discuţie.
Recurenta critică soluţia instanţei de fond reluând exact aceleaşi argumente prin care s-a apărat cu privire la acţiunea reclamantei în anulare prin cele 3 întâmpinări depuse la fond (în 09.09.2019, 11.09.2019 şi 19.09.2019).
a). Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Prin urmare, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
Condiţia existenţei cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorului, sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să existe o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a actului.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut suficiente argumente care să conducă la existenţa unor îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea actului administrativ a cărui suspendare s-a solicitat.
Înalta Curte nu poate primi critica recurentei în sensul că argumentele reţinute de prima instanţă cu privire la existenţa cazului bine justificat au antamat fondul litigiului, aspect care nu este posibil în această etapă a procedurii concretizată.
Aceste argumente sunt contrazise de însăşi motivarea sentinţei recurate în analizarea îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat.
În niciun caz analizarea unor împrejurări de fapt şi de drept ce determină suspendarea nu echivalează cu o antepronunţare. Dacă ar fi fost aşa, art. 15 din legea contenciosului administrativ nu ar fi permis "solicitarea suspendării prin acţiunea principală", cum îi spune chiar denumirea marginală, pentru că indiferent de soluţia dată asupra suspendării, una dintre părţi ar putea susţine, teoretic, că instanţa s-a antepronunţat. Nu este cazul, însă, pentru că abia după examinarea temeinică a argumentelor de nelegalitate şi a dovezilor pe care se sprijină, instanţa va hotărî asupra cererii de anulare, fără a fi ţinută ori influenţată de indiciile de nelegalitate decelate iniţial.
În analizarea condiţiei cazului bine justificat, prima instanţă a reţinut corect, în privinţa deciziei de revocare, că aceasta a fost emisă în considerarea faptului că reclamanta are datorii mai vechi de 60 de zile şi pentru că nu a constituit garanţia prevăzută de lege.
Referitor la nereîntregirea garanţiei imputată intimatei-reclamante prin decizia de revocare, prima instanţă a înţeles exact elementele de fapt relevante, ele nefîind combătute în niciun fel în amplul recurs formulat.
În mod corect a constat prima instanţă că există o îndoială serioasă cu privire la reţinerea referitoare la existenţa unor obligaţii mai vechi de 60 de zile, întrucât la dosarul cauzei s-a depus adresa nr. x/14.03.2019, conform căreia o parte din obligaţii au fost compensate înainte de emiterea deciziei de revocare, iar pentru diferenţ, respectiv suma de 30.265 RON, organul fiscal s-a înscris în tabelul creditorilor societăţii reclamante . Or, conform art. 157 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală, nu sunt considerate obligaţii fiscale restante obligaţiile fiscale cu termene de plată viitoare stabilite în planul de reorganizare judiciară aprobat în condiţiile legii.
În privinţa garanţiei, este de necontestat faptul că reclamanta are obligaţia de a constitui această garanţie conform art. 367 alin. (1) lit. a), şi) că, după ce garanţia iniţial constituită a fost executată silit, reclamanta nu a procedat la reconstituirea garanţiei.
A mai reţinut în mod corect prima instanţă că nu se poate face abstracţie de faptul că reclamanta a ajuns în această situaţie ca urmare a executării silite asupra garanţiei constituite iniţial, a unei decizii de impunere emise ca şi consecinţă a unui control despre care s-a statuat că a fost nelegal şi netemeinic, cu autoritate de lucru judecat provizorie (art. 430 alin. (4) din C. proc. civ.). Această nelegalitate, care în prezent este statuată cu autoritate de lucru judecat provizorie, se răsfrânge şi asupra deciziei de revocare atacată în prezentul dosar, aceasta fiind, în cele din urmă, tot o consecinţă a controlului menţionat anterior.
O altă apreciere ar face ca, practic, indiferent de caracterul legal sau nelegal al controlului desfăşurat în privinţa reclamantei, acesta să o pună pe reclamantă în imposibilitatea de a-şi desfăşura activitatea.
De asemenea, s-a avut în vedere şi faptul că prin adresa nr. x/11.04.2019 emisă de Biroul Vamal de Interior Gr. II s-a arătat că nu mai sunt în vigoare motivele avute în vedere la emiterea Deciziei nr. 17/05.12.2019, solicitându-se reanalizarea acestora.
Prin urmare, în analizarea condiţiei prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, asupra actelor administrative a căror suspendare se solicită, rezultă că există indicii vădite care să conducă la aparenţa unei nelegalităţi a acestuia.
b).De asemenea, instanţa de control judiciar constată că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.
Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Ţinând seama de considerentele de ordin legal şi de situaţia de fapt astfel cum a fost constatată de instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube care pot avea consecinţe grave în patrimoniul reclamantei. Revocarea autorizaţiei de antrepozit are un impact deosebit asupra reclamantei, aceasta fiind pusă în situaţia de a nu putea să îşi desfăşoare în mod legal activitatea.
În acord cu instanţa de fond, instanţa de recurs nu poate primi critica recurentei în sensul că paguba nu este certă, actuală, exigibilă, atâta timp cât din înscrisurile probatorii evidenţiate rezultă contrariul susţinerilor recurentei.
În concluzie, în speţă, fiind îndeplinite cele două condiţii cumulative necesare pentru admiterea unei cereri de suspendare a unui act administrativ, ce se desprind din prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, în mod corect a reţinut prima instanţă că este întemeiată cererea reclamantei, motiv pentru care a fost admisă solicitarea de suspendare parţială a executării actelor contestate.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
Cu privire la cheltueile de judecată solicitate de către intimata, Înalta Curte apreciază întemeiată cererea acesteia, având în vedere obiectul cauzei, apărările formulate şi susţinute în faţa instanţei de recurs.
Potrivit disp. art. 453 alin. (1) C. proc. civ. partea care pierde procesul va fi obligată la, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.
Văzând împuternicirea avocaţială, emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr. x/2019., precum şi extrasul de cont depus de apărătorul intimatei, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă la 5000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâtă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de pârâta Comisia Regională Cluj Napoca pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate împotriva încheierii de şedinţă din 18 septembrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă la 5000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2020.