Şedinţa publică din data de 20 februarie 2020
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 25.09.2015, sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Dâmboviţa, a solicitat anularea deciziei nr. 108/03.09.2013 emisă de Baroul Dâmboviţa, menţinerea calităţii de avocat, obligarea Baroului Dâmbovita la înscrierea sa pe Tabloul Avocaţilor Baroului Dâmboviţa, obligarea pârâţilor în solidar la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului moral cauzat, în sumă de 50.000 RON, şi la plata unei despăgubiri care reprezintă venitul minim pe economia naţională pe perioada de la emiterea deciziei atacate, 03.09.2013, şi până la pronunţarea instanţei de fond, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată şi suspendarea deciziei nr. 108/2013 până la soluţionarea definitivă a cauzei.
La data de 22.01.2016, reclamantul A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 lit. d) şi art. 14 lit. a) din Legea 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, întrucât aceste dipoziţii contravin art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 41 alin. (1) din Constituţia României. Prin încheierea de şedinţă din data de 28.03.2016, instanţa de fond a dispus admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamant.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1711 din 23 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Dâmboviţa, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva sentinţei Curţii de Apel Bucureşti, a declarat recurs reclamantul A., care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi admiterea acţiunii formulate.
În motivarea recursului, a expus dispoziţiile legale aplicabile şi a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 4), 5), 6) şi 8) C. proc. civ.
4. Apărările formulate în cauză în dosarul de recurs
Intimaţii-pârâţi Baroul Dâmboviţa şi Uniunea Naţională a Barourilor din România au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Prin decizia nr. 644 din 12 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a constatat nulitatea completării motivelor de recurs, din data de 27.07.2018, formulate de recurentul-reclamant.
A respins recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1711 pronunţată la data 23 mai 2016 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
A obligat recurentul la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată către intimata Uniunea Naţională a Barourilor din România.
4. Cererea de revizuire
Împotriva deciziei pronunţate de Înalta Curte în recurs, a formulat cerere de revizuire reclamantul A. .
Prin cererea depusă la data de 19.06.2019, revizuentul A. a solicitat revizuirea sentinţei civile nr. 1711/23.05.2016 pronunţata de Curtea de Apel Bucuresti - sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal, definitiva prin decizia civila nr. 644/12.02.2019 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie si Justitie - sectia de contencios administrativ si Fiscal, prin care a solicitat admiterea cererii de revizuire, anularea sentinţei civile nr. 1711/23.05.2016 şi rejudecarea in fond a cauzei, cu consecinţa admiterii acţiunii in contencios administrativ si anularea deciziei nr. 108/2013 pronunţata de Baroul Dambovita.
În motivare, a arătat următoarele:
În fapt, prin sentinţa civila nr. 1711/23.05.2016, Curtea de Apel Bucuresti - sectia a - III-a contencios administrativ si fiscal a respins cererea revizuientului prin care solicita anularea deciziei nr. 108/2013 a Baroului Dambovita, prin care s-a dispus excluderea sa din profesia de avocat.
În cadrul judecaţii, la 22.01.2016, înainte de pronunţarea sentinţei, revizuentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a disp.art. 27 lit. d) si art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, fiind sesizata Curtea Constituţionala pentru soluţionarea acestei excepţii.
În esenţă, Curtea Constituţională a achiesat la argumentele revizuentului si prin decizia nr. 225/2017, după pronunţarea in prima instanţa, in timp ce cauza se afla in faza recursului, a admis excepţia si a declarat neconstituţională sintagma" de natura a aduce atingere prestigiului profesiei de avocat, prev .de art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995."
Considerentele pentru care s-a apreciat ca textul din art. 14 lit. a) din lege este contrar art. 1 alin. (5) din Constituţia României rezulta pe deplin, din considerentele deciziei nr. 225/2017.
Considerentele acestei decizii au fost pe larg prezentate in memoriul depus la dosar in fata instanţei de recurs, care nu reprezintă motive de casare, asa cum le-a calificat instanţa de recurs, care a constatat nulitatea lor, ci interpretari ale efectelor unei decizii a Curţii Constituţionale, care vizeaza o norma de drept material civil aplicabila in speţa, decizie publicata in cursul judecaţii unei cauze pe rol si care se produc pana la pronunţarea unei decizii definitive.
Astfel, după publicarea deciziei nr. 225/2017, revizuentul a depus la dosar un memoriu prin care invoca soluţia si motivarea acestei decizii si efectele ei in procesul pendinte, decizie care nu se încadrează in vreunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci produce efecte directe ca urmare a dispoziţiilor art. 147 rap.la art. 15 alin. (2) din Constituţia Romaniei (legea civila dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile), pe care instanţa trebuie sa o aiba in vedere, indiferent de stadiul procesului, in prima instanţa sau in recurs si de invocarea sau neinvocarea ei de către recurent.
În memoriile depuse in fata instanţei de recurs, ulterior, inclusiv in concluziile scrise iniţiale si suplimentare, a făcut referire la aplicarea deciziei nr. 225/2007 in alte trei procese civile in care s-a dispus prin decizii ale Baroului Dambovita, in cazul avocaţilor B. si C. si a Baroului Ilfov, in cazul avocatului D., incetarea calitatii de avocat pe temeiul prev .de art. 14 lit. a) din legea nr. 51/1995, in care prin sentinţe pronunţate de Tribunalul Buzau, Tribunalul Dambovita si Tribunalul Bucuresti, s-a dispus anularea deciziilor emise de cele trei barouri si reînscrierea avocaţilor pe tabloul avocaţilor acestor barouri, apreciindu-se printre altele, ca deciziile sunt nule întrucât s-au întemeiat pe un text de lege care a fost declarat neconstituţional, text ce nu poate fundamenta un act administrativ, care trebuie sa se bazeze pe un text valid, text care nu mai avea aceasta caracteristica, din moment ce a fost declarat neconstituţional si practic, nu se mai afla in vigoare la momentul soluţionării acţiunilor in contencios.
În fata instanţei de recurs, revizuientul a prezentat si sentinţele motivate pronunţate in aceste cauze, adica cele pronunţate de Tribunalul Buzău si Tribunalul Dambovita si decizia civila pronunţata de Curtea de Apel Braşov, prin care s-a menţinut sentinţa civila a Tribunalului Buzău, dar si soluţiile de pe portalul Curţii de Apel Ploieşti si Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-au respins recursurile declarate de barouri si UNBR impotriva sentinţelor pronunţate de Tribunalele Dambovita, respectiv, Bucureşti.
Cu toate acestea, instanţa de recurs nu a observat la dosar nici memoriile si nici sentinţele si deciziile mai sus-mentionate, menţionând in decizia pronunţata in recurs doar ca jurisprudenţa nu reprezinta izvor de drept si nu trebuie luata in considerare.
Mai concret, chiar daca revizuientul a invocat excepţia de neconstituţionalitate in propria cauza, excepţie ce a condus la pronunţarea deciziei nr. 225/2017, ce a fost pe buna dreptate, aplicata in alte procese in care s-au emis decizii de excludere din profesie a avocaţilor, pe baza art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, parte de textul acestui articol ce a stat la baza emiterii lor, fiind neconstituţional, in sensul ca deciziile sunt nule si chiar daca este o situaţie identica cu obiectul acestor procese, aceste hotarari judecătoreşti nu au nicio relevanta, fapt petru care se poate respinge recursul declarat de acesta, urmând sa se menţină decizia nr. 108/2013 a Baroului Dambovita si acesta sa ramana exlcus din profesie, in timp ce ceilalţi trei avocaţi, aflaţi intr-o situaţie identica, sa ramana in profesie.
A arătat revizuentul că aceasta motivare si refuzul instanţei de recurs de a lua in considerare trei sentinţe definitive, pronunţate de instanţele naţionale, in procese cu acelaşi obiect si in care s-a făcut aplicarea directa a deciziei nr. 225/2017 a Curţii Constituţionale contravine disp.art. 148 alin. (2) rap. la art. 20 alin. (2) din Constituţie si reprezintă motivul de revizuire prev. de art. 21 din Legea nr. 554/2004.
În cauza, instanţa de recurs a incalcat disp.art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, in ceea ce priveşte principiul securităţii juridice, care printre altele, obliga instanţele naţionale, in virtutea jurisprudenţei CEDO, in aplicarea si interpretarea art. 6 paragraful 1 din convenţie, sa ia in considerare hotărârile judecătoreşti pronunţate in cauze cu obiect identic, pentru a nu se pronunţa soluţii contradictorii, in care unor parţi sa li se recunoască unele drepturi subiective, iar altora sa nu li se recunoască, deşi se afla in aceiaşi situaţie juridica.
Or, asa cum s-a dovedit, existau trei sentinţe anterioare definitive, prin care se anulaseră deciziile barourilor, ca urmare a lipsei de motivare a deciziilor si lipsei de temei legal a acestora, prin declararea ca neconstituţional, a textului art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995.
A mai reţinut revizuentul că în mod corect, au reţinut aceste instanţe, ca un act administrativ nu poate sa fie menţinut daca textul de lege care a stat la baza emiterii lui, nu mai este in vigoare, nu mai face parte din legislaţia interna.
De asemenea, atât Curtea de Apel Bucureşti, cat si instanţa de recurs, au precizat in mod general, ca decizia nr. 108/2013 este "succint motivata", constatare contrara realităţii, intrucat se observa ca decizia nu este deloc motivata in fapt, deşi motivarea unui act administrativ este obligatorie, atât in fapt, cat si in drept, obligaţie impusa si de Legea nr. 51/1995 si mai ales de Statutul Profesiei de Avocat, in cazul in care se pune in discuţie încetarea sau menţinerea calităţii de avocat, prin prisma cazului prevăzut de art. 14 lit. a) din lege.
Ca atare, este de observat ca dreptul la apărare al revizuientului in ceea ce priveşte nemotivarea deciziei de excludere din profesie, deşi este evident ca decizia aflata la dosarul de fond este nemotivata, a fost incalcat prin afirmarea unor aspecte nereale, fiind incalcat art. 6 par. l din Convenţia EDO, întrucât motivarea unei instanţe nu se poate baza pe constatări contrare probelor evidente de la dosar, cum este cazul de fata, fiind vorba de o eroare grava care atrage revizuirea si anularea sentinţei civile mai sus-mentionate.
Dreptul la un proces echitabil prev.de art. 6 par.l a fost incalcat si in ceea ce priveşte nemotivarea deciziei prin prisma argumentelor referitoare la aplicarea directa a deciziei nr. 225/2017 a CCR si in special a efectelor sale, atunci când este vorba de un temei de lege de drept material civil, intrucat nu s-a răspuns motivelor mai sus-mentionate, invocate in mod detaliat, in fata instanţei de recurs.
Totodată, motivarea instanţei contravine dispoziţiilor deciziei nr. 225/2017 a CCR, fiind recunoscuta posibilitatea de aprecierea arbitrara a organelor profesiei de a aplica dispozitiile art. 14 lit. a), deşi textul a fost declarat neconstituţional in parte, situaţie ce atrage nulitatea oricărei decizii, asa cum au retinut cele 6 instanţe mai sus-mentioante, deşi textul nu a fost pus de acord cu decizia respectiva, nefiind enumerate infracţiunile intenţionate.
Mai mult, in opinia instanţei de recurs, deşi art. 27 lit. d) este o norma de trimitere, aceasta se poate aplica direct, întrucat prin decizia nr. 225/2017 s-a constatat ca este constituţionala, motivare care permite in continuare organelor profesiei sa aplice legea in mod discreţionar, ceea ce este eronat, intrucat norma de trimitere nu se poate aplica fără norma la care face trimitere art. 14 lit. a) din aceiaşi lege.
Mai mult, instanţa de recurs nu a motivat in niciun fel, efectele deciziei prin prisma neretroactivităţii legii civile, deşi a reţinut ca aceasta decizie face parte din ordinea juridica normativa(par. 94 din decizie), nefiind firesc ca partea textului art. 14 lit. a) in vigoare sa se aplice retroactiv, intrucat efectul deciziei este de a abroga sintagma declarata neconstituţională, operand o abrogare parţiala a textului de lege, iar ceea ce ramane in vigoare se aplica doar pentru viitor, adica cazurilor de nedemnitate ulterioare, adica infracţiunilor comise după expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituţie, de când textul rămas in vigoare produce efecte pentru viitor.
Nu se poate aplica retroactiv textul ramas, in legătură cu infracţiuni anterioare intrării sale in vigoare, adica aplicării directe a deciziei nr. 225/2017 a CCR, intrucat se incalca art. 15 alin. (2) din Constituţie (decizia nr. 29/12.12.2011 a ICCJ referitoare la neretroactivitatea legii civile noi si inaplicabilitatea ei situaţiilor juridice anterioare intrării în vigoare, carora li se aplica legea veche in vigoare la naşterea drepturilor subiective).
Revenind la principiul securităţii juridice, menţionat in jurisprundenta CEDO, in aplicarea si interpretarea art. 6 par.l din convenţie, revizuentul a arătat următoarele:
Instanţa de fond (Curtea de Apel Bucureşti) si instanţa de recurs(ICCJ) au ignorat examinarea legislaţiei comunitare si a deciziilor CEDO si CJUE, invocate de revizuient in argumentarea necesităţii respectării dreptului la un proces echitabil, in componentele sale, privitoare la accesibilitatea si previzibilitatea normei juridice, precum si deciziile Curţii Constituţionale.
Astfel, revizuientul a invocat in motivele de recurs, deciziile nr. 603/2015 (M.Of. al României nr. 845/13.11.2015), nr. 363/2015(M.Of. alRomâniei nr. 495/06.07.2015), nr. 553/16.07.2015, nr. 405/15.06.2016 ale Curţii constituţionale, deciziile CEDO in cauzele Sunday c.Regatului Unit din 1979, Rekveni c.Ungariei, Rotaru impotriva României, Dammann c.Elvetiei, din care rezulta implicit, obligaţia pozitiva a judecătorului naţional de a cerceta, de a se informa asupra practicilor si jurisprudenţei in materia din care face parte litigiul dedus judecaţii, in vederea pronunţării unei soluţii obiective care sa nu contravină drepturilor si intereselor justiţiabilului, sa nu încalce principiile nediscriminarii si al securităţii raporturilor juridice, care nu au fost analizate de instante(fond si recurs).Astfel, principiile securităţii juridice, al nediscriminarii, al egalitaţii armelor, principii rezultate din jurisprudenţa CEDO, in aplicarea art. 6 par.l si 3 si art. 14 din Convenţie, au fost incalcate, atunci când instanţele au refuzat sa verifice uzanţele, practicile si jurisprudenţa in materie, a organelor profesiei, prin respingerea probelor solicitate(sa se comunice deciziile emise de barouri privind menţinerea in profesie a avocaţilor, inclusiv a avocaţilor, foşti magistrati-judecatori si procurori), dar si refuzul de a tine seama de 3 sentinţe pronunţate de tribunale si 3 decizii pronunţate de curţile de apel, care evoca o practica unitara in soluţionarea obiectului procesului civil in care era implicat revizuentul.
Pe de alta parte, atât Curtea de Apel Bucureşti, cat si instanţa de recurs, au incalcat disp.art. 6 paragraful 1 din convenţie si prin prisma faptului ca dreptul la aparare si anume, administrarea de probe constând in deciziile emise de barouri in alte situaţii identice, in care au fost condamnaţi avocaţi si au fost menţinuţi in profesie, cazuri care au fost pe larg, prezentate in actele procedurale depuse la dosar, a fost respinsa nemotivat deşi instanţa trebuia sa observe aceste cazuri si sa fie interesata de aceste decizii, întrucât este firesc ca un text de lege sa se aplice unitar de către organele profesiei de avocat, iar daca nu o face, instanţa care judeca cererea de anulare a actului nu poate ignora o astfel de situaţie juridica, sa refuze depunerea acestor decizii si sa tina seama de acestea la pronunţarea soluţiei in cauza.
A mai arătat revizuentul că refuzul nu este motivat si încheierea Curţii de Apel Bucureşti si a deciziei ICCJ prin care s-au respins aceste probe sunt contrare disp.art. 6 par. l si 3 din convenţie, fiind incalcat dreptul la aparare si la un proces echitabil, incalcare care constituie motiv de revizuire, intrucat jurisprundenta CEDO, impune instanţelor naţionale asigurarea unui echilibru intre parti, in ceea ce priveşte administrarea probelor, conform principiului " egalitarii armelor".
De asemenea, cu privire la motivarea unui act administrativ, exigentele cu privire la existenta unei motivării explicite rezulta din deciziile CJUE (cauza C - 367/1995 si Cauza C- 41/1969 si C - 509/19931, decizii care pot reprezenta motiv de revizuire a unei hotărârii definitive in baza disp.art. 21 din Legea nr. 554/2004 si a deciziei nr. 45/2016 a ICCJ, a căror aplicare la speţa dedusa judecaţii a fost omisa de către instanţa de recurs.
Neexaminarea acestor decizii ale CJUE, prin raportare la obiectul judecaţii si a argumentelor invocate poate constitui motivul de revizuire prevăzut de art. 21 din legea nr. 554/2004, asa cum s-a menţionat si in considerentele deciziei nr. 45/2016 a ICCJ.
Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului şi hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sunt izvoare de drept, deoarece această instanţă europeană asigură interpretarea şi aplicarea unitară a dreptului UE şi garantează respectarea legislaţiei europene de către toate statele şi instituţiile UE.
Refuzul nemotivat al Curţii de Apel Bucureşti si ICCJ, de a administra proba cu înscrisuri la solicitarea reclamantului A., deşi era esenţial sa se cunoască cum au fost interpretate normele din art. 27 lit. d) si art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 si Statutul profesiei de avocat, contravine in mod flagrant, art. 6 par. 3 din Convenţie.
Instanţele nu au motivat in mod obiectiv, respingerea acestor probe, deşi in opinia sa, cunoaşterea unor decizii emise de barouri, prin care se decisese in aplicarea aceloraşi norme juridice de drept material civil, cu caracter neclar, imprevizibil, menţinerea in profesie a avocaţilor, care au fost anterior magistraţi, era mai mult decât utila, pertEuinenta si concludenta cauzei.
Ca atare, refuzul administrării probelor cu deciziile emise de barouri a creat un dezavantaj procesual in defavoarea reclamantului, întrucât instanţele erau datoare sa ştie care este practica organelor profesiei de avocat si sa se întrebe de ce la nivelul barourilor aceasta este diferita, adica de menţinere in profesie si de excludere din profesie, in baza aceluiaşi text de lege - art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, ceea ce nu este echitabil pentru persoanele care se afla in aceiaşi situaţie juridica.
Art. 6 par. l a fost incalcat in mod evident si atunci când nu s-a tinut seama de jurisprudenţa naţionala, respectiv cele 3 hotărâri pronunţate de tribunale si cele 3 decizii pronunţate de curţile de apel, prin care se tranşase deja in mod definitiv, procese cu acelaşi obiect, in sensul anularii deciziilor barourilor, fiind vorba de o problema identica cu cea a reclamantului, problema devenita in esenţa, de drept, ca urmare a incidenţei deciziei nr. 225/2017 a Curţii Constituţionale si aplicării principiului neretroactivităţii legii civile, principiu constituţional fundamental, cu privire la care instanţa de recurs nici măcar nu a răspuns apărărilor invocate, adică de ce aceste hotărâri nu constituie o jurisprudenţa constanta a instanţelor si de ce nu sunt aplicabile in speţa, dar nici apararilor privind incidenţa art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
Tototdata, refuzul de a tine seama de jurisprudenţa constanta a instanţelor reprezintă o ingerinţa in dreptul la respectarea unui bun, fiind încalcat si art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia EDO.
Astfel, ulterior publicării deciziei nr. 225/2017 a Curţii Constituţionale, in mod corect, prin raportare la considerentele sale (care fac corp comun cu dispozitivul si au caracter obligatoriu ca si acesta), s-a constatat lipsa de temei de drept al deciziilor de încetare a calitatii de avocat a avocaţilor B., C. şi D. si a legalităţii actului administrativ in cauza, situaţie ce a determinat anularea acestora si înscrierea in barourile din care faceau parte, având drept de exercitare a profesiei.
Aceste hotarari constituie o practica constanta in aplicarea deciziei nr. 225/2017, care are efect normativ, asemanator legii, si aceasta decizie a constituit " legea civila noua" a instanţelor care a anulat deciziile emise de barou, constituind principalul motiv de anulare a acestora, după cum rezulta din motivarea sentinţelor prountate de Tribunalele Buzău, Dambovita si Bucureşti si deciziile civile ale Curţilor de Apel Braşov, Ploieşti si Bucureşti.
Or, in virtutea prevederilor art. 6 par.l si art. 1 din protocolul 1 Adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ICCJ avea obligaţia de a tine seama de aceste hotarari judecătoreşti, nefiind prima instanţa care transeaza un litigiu in care se aplica decizia nr. 225/2017, după publicarea ei.
Or, aceasta instanţa a ignorat aceste prevederi comunitare, cu caracter obligatoriu a căror aplicabilitate directa era permisa, dar a incalcat si jurisprudenţa CEDO, existenta in aplicarea acestor dispoziţii ale Convenţiei.
În fine, a susţinut revizuentul că refuzul instanţei de recurs de a lua în considerare trei sentinţe definitive, pronunţate de instanţele naţionale, în procese cu acelaşi obiect şi în care s-a făcut aplicarea directă a deciziei nr. 225/2017 a Curţii Constituţionale, contravine disp. art. 148 alin. (2) rap. la art. 20 alin. (2) din Constituţia României şi reprezintă unul din motivul de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004.
5. Apărările formulate în cererea de revizuire
Intimatul pârât Baroul Dâmboviţa a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă.
6. Hotărârea de declinare a competenţei de soluţionare a cererii de revizuire.
Prin sentinţa civilă nr. 611 din 15 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale în privinţa cererii de revizuire formulate împotriva deciziei civile nr. 644/12.02.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015.
A declinat competenţa de soluţionare a cererii de revizuire formulate de revizuentul A., în contradictoriu cu intimaţii Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Dâmboviţa, împotriva deciziei civile nr. 644/12.02.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
A disjuns cererea de revizuire a sentinţei civile nr. 1711/23.05.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015 şi a dispus formarea unui dosar distinct.
II. Soluţia Înaltei Curţi în cererea de revizuire
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Referitor la excepţia tardivităţii cererii de revizuire invocată din oficiu, Înalta Curte constată că aceata a fost declarată la 18.06.2019 .
Conform menţiunilor din procesul-verbal de înmânare a comunicării Deciziei nr. 644/12.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal rezultă data de 22.06.2019, dată menţionată de către agentul procedural, însă pe ştampila Oficiului poştal Ploieşti şi Oficiului poştal Bucureşti, aplicate pe acelaşi proces-verbal, este specificată data de 21.05.2019, respectiv 22.05.2019 (Fila195 ds. recurs al I.C.C.J. nr. x/2015).
De asemenea, din menţiunile efectuate de grefa instanţei de recurs, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe decizia nr. 644/12.02.2019, rezultă că au fost efectuate 3 comunicări la data de 17.05.2019 .
Faţă de incertitudinea datei de comunicare a Deciziei nr 644/12.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, raportat la motivul de revizuire invocat de revizuent, respectiv art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că cererea de revizuire este formulată în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 21 din legea contenciosului administrativ.
Examinând cererea de revizuire formulată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ., sub aspectul admisibilităţii şi al faptelor pe care se întemeiază, prin prisma motivelor invocate de revizuent, respectiv a prevederilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în raport şi de toate susţinerile şi apărările părţilor, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă, pentru considerentele expuse în continuare.
Potrivit art. 21. - (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004: "Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
(2) Sunt supuse revizuirii, pentru motivul prevăzut la alin. (1), şi hotărârile definitive care nu evocă fondul.
(3) Cererea de revizuire se introduce în termen de o lună de la data comunicării hotărârii definitive şi se soluţionează de urgenţă şi cu precădere."
În motivarea cererii de revizuire nu a fost invocat şi argumentat vreun motiv legat de încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, revizuentul formulând exclusiv critici asupra soluţiei de respingere a acţiunii, fără raportare la vreo dispoziţie imperativă de drept a Uniunii Europene.
Motivele invocate de către revizuent sunt considerente care vizează rejudecarea cauzei şi nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluţiei legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Revizuentul nu a indicat niciun act normativ aparţinând dreptului Uniunii Europene care ar fi fost încălcat prin hotărârea atacată, făcându-se trimitere exclusiv la articole din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care ar fi fost nesocotite de instanţa de recurs.
Or, art. 21 din Legea nr. 554/2004 se referă exclusiv la nerespectarea principiului pritorităţii dreptului Unuiunii Europene nu şi la o nesocotrie a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care nu face parte din dreptul Uniunii Europne.
Pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este reglementat un caz distinct de revizuire la art. 509 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., situaţie în care, însă, este necesară pronunţarea unei hotărâri în acest sens de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru aceste condisderente, în temeiul art. 513 Cod roc.civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii invocată din oficiu de instanţă.
Respinge revizuirea formulată de A. împotriva deciziei nr. 644 din 12 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2015, ca inadmisibilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2020.