Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
1. Hotărârea ce formează obiectul recursului
Prin Decizia nr. 2245 din 3 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Sentinţei civile nr. 1170 din 18 februarie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. x/2018, ca nefondată.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte a constatat că, deşi revizuentul a invocat în drept dispoziţiile art. 322 pct. 7 din C. proc. civ. de la 1865, prezentei cauze îi sunt aplicabile dispoziţiile noului C. proc. civ., dosarul în care a fost pronunţată sentinţa atacată fiind înregistrat pe rolul instanţei judecătoreşti ulterior datei de 15 februarie 2013 (Dosar nr. x/2018), astfel încât instanţa va avea în vedere la soluţionarea cererii de revizuire prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat.
În motivarea hotărârii, a reţinut că prin cererea de revizuire s-a invocat, în esenţă, că Sentinţa civilă nr. 1170 din 18 februarie 2019 a Tribunalului Bucureşti este potrivnică Sentinţei civile nr. 789 din 11 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, în sensul nesocotirii autorităţii de lucru judecat.
S-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât hotărârile pretins a fi contradictorii poartă asupra unor pricini diferite ca obiect.
Astfel, Sentinţa civilă nr. 789 din 11 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, dată în Dosarul nr. x/2002, a fost pronunţată într-un litigiu ce avea ca obiect anularea unor ordine de aprobare a statelor de funcţii nominale ale personalului din cadrul Secretariatului General al Camerei Deputaţilor, respectiv Ordinele nr. 493/22.07.1997, nr. 753/14.10.1998, nr. 827/18.09.2001 şi nr. 907/01.10.2001, emise de Secretariatul General al Camerei Deputaţilor, reţinându-se incidenţa art. 1 lit. a) din Legea nr. 29/1990, atunci în vigoare, care le excepta de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ.
La rândul său, Sentinţa civilă nr. 1170 din 18 februarie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost pronunţată în Dosarul nr. x/2018, ce avea ca obiect solicitarea reclamantului de obligare a intimatei să actualizeze şi să comunice Casei Naţionale de Pensii Publice salariul de bază al consilierului parlamentar coordonator al activităţii de gestionare a bunurilor, funcţie publică parlamentară, asimilată funcţiilor de director, aflaţi în activitate la data înfiinţării Secretariatului General al Camerei Deputaţilor, aşa cum au fost învestiţi în funcţie prin ordinele emise de la cabinetul secretarului general sub nr. x/22.07.1997, nr. y/01.08.1997 şi nr. z/03.09.1997, nivel maxim de salarizare/13.374 RON (12.688 RON salariul de bază maxim 686 RON valoarea brută a sporului pentru condiţii vătămătoare conform poz. 6 col. 4 + col. 7 funcţiilor din serviciile Camerei Deputaţilor la data de 30.09.2017) şi 15.776 RON (13.718 RON salariul de bază maxim + 2.058 RON valoarea brută a sporului pentru condiţii vătămătoare), conform poz. 6 col. 5 + col. 8 din Lista salariilor de bază în cuantumul brut lunar - aferent funcţiilor din serviciile Camerei Deputaţilor, începând cu data de 31 martie 2018.
2. Cererea de recurs
Împotriva deciziei menţionate la pct. 1, recurentul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ.
În esenţă, recurentul susţine că este nelegală soluţia dată de instanţă, pentru că cererea de revizuire îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, atât Sentinţa civilă nr. 4625 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, definitivă şi executorie, cât şi Sentinţa civilă nr. 1170 a aceleiaşi instanţe, rămasă definitivă prin Decizia 6071/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, sunt hotărâri definitive potrivnice, ele fiind date de instanţe de acelaşi grad, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.
A doua condiţie, a triplei identităţi de elemente este, de asemenea, îndeplinită, cum rezultă din dispozitivele celor două hotărâri, părţile sunt reclamant/A. şi pârât/angajatorul Camera Deputaţilor; obiectul este actualizare pensie de serviciu, iar cauza este asigurări sociale.
Recurentul a susţinut că obiectul cauzelor este acelaşi, respectiv actualizare pensie de serviciu, în temeiul dispoziţiilor prevăzute în mod expres şi limitativ de art. I pct. l alin. (5) din Legea nr. 215 din 21 iulie 2015 privind modificarea şi completarea Legii nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar, respectiv legile salarizării funcţionarilor plătiţi din fonduri publice.
Şi cea de a treia condiţie este îndeplinită, pentru că se solicită anularea celei din urmă hotărâri şi anume a Sentinţei civile nr. 1170 din 2019, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin care, în mod nelegal, s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâta Camera Deputaţilor.
Cu privire la admisibilitatea revizuirii, a făcut referire la Decizia nr. 153 din 6 mai 2020, prin care Curtea Constituţională a admis obiecţiile de neconstituţionalitate formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Avocatul Poporului şi a constatat că Legea privind abrogarea unor prevederi referitoare la pensiile de serviciu şi indemnizaţiile pentru limită de vârstă, precum şi pentru reglementarea unor măsuri în domeniul pensiilor ocupaţionale este neconstituţională în ansamblul său.
Recurentul a adus critici cu privire la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond, arătând că, relevant în soluţionarea cauzei, este managementul defectuos al Secretarului general B. în elaborarea şi actualizarea normelor metodologice privind drepturile de pensie ale funcţionarilor publici parlamentari.
3. Apărările părţilor
Intimata Camera Deputaţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât prin cererea de recurs se invocă o altă contradictorialitate de hotărâri decât cea indicată prin cererea de revizuire.
Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a invocat o excepţie de ordine publică, referitoare la autoritatea de lucru judecat a Sentinţei nr. 4625 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 965 din 25 august 2015 emis de Camera Deputaţilor, Senat şi Casa Naţională de Pensii Publice. A solicitat admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.
II. Considerentele Înaltei Curţi
Analizând recursul dedus judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
Cu privire la excepţia de ordine publică, invocată de recurentul A., se reţin următoarele:
Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul a invocat o excepţie de ordine publică, referitoare la autoritatea de lucru judecat a Sentinţei nr. 4625/2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Înalta Curte va respinge excepţia invocată de recurent, reţinând că prin motivele de recurs s-a invocat contradictorialitatea acestei hotărâri judecătoreşti cu Sentinţa nr. 1170/2019 a Tribunalului Bucureşti, a cărei anulare se solicită.
În susţinerea criticilor deciziei recurate, sunt aduse argumente cu privire la contradictorialitatea dintre Sentinţa nr. 4625/2018 şi sentinţa a cărei anulare s-a solicitat prin cererea de revizuire, în sensul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la identitatea de obiect, cauză şi părţi.
Faţă de aceste argumente, se reţine că revizuentul a făcut referire la excepţia autorităţii de lucru judecat ca la o apărare de fond, pentru a susţine greşita aplicare a art. 431 C. proc. civ., aşa încât instanţa de recurs o avea în vedere la analiza pe fond a recursului promovat, sens în care va respinge excepţia de ordine publică invocată de recurentul A.
Cu privire la excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 965 din 25 august 2015 emis de Camera Deputaţilor, Senat şi Casa Naţională de Pensii Publice, invocată de recurentul A., se reţin următoarele:
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:
"Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate".
Aşadar, excepţia de nelegalitate, după cum este reglementată de dispoziţiile legale citate, permite, în cadrul unei proceduri simple, cercetarea legalităţii unui act administrativ invocat pe cale de excepţie în cadrul unui proces pornit pentru alte motive decât cele ce vizează anularea respectivului act.
Înalta Curte reţine că, pentru invocarea acestei excepţii, este nevoie să fie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate:
- excepţia de nelegalitate trebuie să se refere la verificarea legalităţii unui act administrativ;
- excepţia trebuie să aibă ca obiect un act administrativ unilateral cu caracter individual;
- este necesară existenţa unui proces pe rolul instanţei judecătoreşti, fie civil, fie penal, fie comercial, indiferent în ce fază se află acesta fond, apel sau într-o cale extraordinară de atac.
- actul administrativ care face obiectul excepţiei de nelegalitate să depindă soluţionarea litigiului în fond.
În cauză, nu este îndeplinită ultima condiţie, respectiv ca obiectul excepţiei de nelegalitate să aibă înrâurire asupra soluţionării în fond a procesului.
Înalta Curte reţine că litigiul pendinte are ca obiect recursul declarat de recurentul A. împotriva Deciziei nr. 2245 din 3 iunie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, hotărâre prin care a fost respinsă cererea de revizuire formulată împotriva Sentinţei civile nr. 1170 din 18 februarie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. x/2018, ca nefondată.
În cadrul căii de atac extraordinare a recursului, urmează a se analiza hotărârea recurată, în limita motivelor de recurs indicate de revizuent, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., chestiunea nelegalităţii Ordinului nr. 965 din 25 august 2015 emis de Camera Deputaţilor, Senat şi Casa Naţională de Pensii Publice neavând nicio influenţă asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa; chiar în cazul admiterii cererii de recurs, dezbaterea cererii de revizuire se limitează la admisibilitatea acesteia şi la faptele pe care se întemeiază, cum prevede art. 513 alin. (3) C. proc. civ.
În raport de cele anterior expuse, se reţine că excepţia de nelegalitate invocată este inadmisibilă, urmând a fi respinsă, ca atare.
Cu privire la recursul declarat în cauză, se reţin următoarele:
Recursul este nefondat.
Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte reţine că recursul a fost întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ.
Instanţa apreciază că criticile recurentului se impun a fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât se susţine că instanţa de revizuire a aplicat/interpretat greşit cerinţele de admisibilitate a cererii de revizuire privind tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, încălcând astfel normele referitoare la autoritatea de lucru judecat.
Faţă de criticile expuse în cuprinsul motivelor de recurs, se reţine că pct. 5 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ. au fost formal indicate, câtă vreme recurentul nu indică ce norme de drept material sau de drept procesual au fost greşit aplicate.
Recurentul consideră că instanţa de revizuire a aplicat şi interpretat greşit normele prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiindcă cele două hotărâri menţionate în cererea de revizuire erau vădit contradictorii.
În argumentarea acestei susţineri, recurentul a arătat că Sentinţa civilă nr. 4625 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII - a conflicte de muncă şi asigurări sociale, şi Sentinţa civilă nr. 1170 pronunţată de aceeaşi instanţă sunt hotărâri definitive potrivnice, instanţa de revizuire interpretând greşit dispoziţiile art. 431 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 430 alin. (2) şi raportate la cele ale art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Înalta Curte reţine, în primul rând, că instanţa a fost învestită cu o cerere de revizuire, prin care recurentul de astăzi a invocat contradictorialitatea a două hotărâri judecătoreşti: Sentinţa civilă nr. 789 din 11 septembrie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ în Dosarul nr. x/2002 şi Sentinţa civilă nr. 1170 din 18 februarie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. x/2018.
Analizând cererea de revizuire, instanţa a respins-o, ca nefondată, apreciind că hotărârile pretins a fi contradictorii poartă asupra unor pricini diferite ca obiect.
Criticând această soluţie, recurentul invocă prin cererea de recurs o altă contradictorialitate, respectiv cea dintre Sentinţa civilă nr. 4625 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, şi Sentinţa civilă nr. 1170 pronunţată de aceeaşi instanţă.
Instanţa de recurs verifică hotărârea recurată în limite învestirii acesteia, adică în raport de cadrul procesual stabilit prin cererea de revizuire. Or, prin cererea de revizuire s-a invocat contradictorialitatea Sentinţei nr. 1170/2019 cu Sentinţa nr. 789/2002, astfel că Înalta Curte va limita controlul hotărârii recurate la aspectele prezentate în cererea de revizuire, fără a aprecia asupra acestei hotărâri judecătoreşti nou indicate.
Susţinerea revizuentului în sensul că a fost greşit aplicat art. 431 C. proc. civ. întrucât cauzele indicate ar fi fost identice este nefondată.
Înalta Curte subliniază că obiectul cauzei nu se apreciază în raport de obiectele din nomenclatoarele Ecris, cum invocă recurentul, ci se are în vedere obiectul cauzei aşa cum este formulat în cererea de chemare în judecată, în raport de pretenţiile reclamantului şi ceea ce urmăreşte prin promovarea cererii de chemare în judecată, acesta reprezentând limitele învestirii instanţei de judecată.
Textul de procedură indicat de recurent ca fiind greşit aplicat, art. 431 alin. (2) C. proc. civ., varianta în vigoare la data la care s-a înregistrat pe rolul instanţelor Dosarul nr. x/2018 (13.09.2018), prevedea că:
"Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".
Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:
"Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: ... există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;".
Din interpretarea logică, teleologică şi sistematică a celor două norme procedurale, rezultă că, pentru admisibilitatea revizuirii în temeiul textului menţionat, cele două hotărâri pretins potrivnice trebuie să fie pronunţate în cauze identice (identitate stabilită cumulativ pe baza celor trei elemente: părţi, obiect şi cauză).
Examinând prin prisma acestor consideraţii teoretice speţa, se constată, contrar susţinerilor recurentului, că instanţa de revizuire, analizând condiţiile autorităţii de lucru judecat, în mod corect a reţinut că, în ceea ce priveşte hotărârile potenţial potrivnice în opinia revizuentului, nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.
Astfel fiind, în deplin acord cu argumentele instanţei de revizuire, Înalta Curte reţine, la rândul său, că Dosarul nr. x/2002 a avut ca obiect acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., prin care a solicitat anularea unor ordine de aprobare a statelor de funcţii nominale ale personalului din cadrul Secretariatului General al Camerei Deputaţilor, respectiv Ordinele nr. 493/22.07.1997, nr. 753/14.10.1998, nr. 827/18.09.2001 şi nr. 907/01.10.2001, emise de Secretariatul General al Camerei Deputaţilor. Cererea sa a fost respinsă, prin Sentinţa civilă nr. 789 din 11 septembrie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, reţinându-se incidenţa art. 1 lit. a) din Legea nr. 29/1990, atunci în vigoare, care le excepta de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ. Această sentinţă a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 2701/19 septembrie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ.
Cel de al doilea litigiu, Dosarul nr. x/2018, a avut ca obiect solicitarea reclamantului de obligare a intimatei să actualizeze şi să comunice Casei Naţionale de Pensii Publice salariul de bază al consilierului parlamentar coordonator al activităţii de gestionare a bunurilor, funcţie publică, asimilată funcţiilor de director aflaţi în activitate la data înfiinţării Secretariatului General al Camerei Deputaţilor, aşa cum au fost învestiţi în funcţie prin ordinele emise de la cabinetul secretarului general sub nr. x/22.07.1997, nr. y/01.08.1997 şi nr. z/03.09.1997, nivel maxim de salarizare/13.374 RON (12.688 RON salariul de bază maxim 686 RON valoarea brută a sporului pentru condiţii vătămătoare conform poz. 6 col. 4 + col. 7 funcţiilor din serviciile Camerei Deputaţilor la data de 30.09.2017) şi 15.776 RON (13.718 RON salariul de bază maxim + 2.058 RON valoarea brută a sporului pentru condiţii vătămătoare), conform poz. 6 col. 5 + col. 8 din Lista salariilor de bază în cuantumul brut lunar - aferent funcţiilor din serviciile Camerei Deputaţilor, începând cu data de 31 martie 2018.
În acest proces, a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 1170 din 18 februarie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin care fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Secretariatul General al Camerei Deputaţilor, Secretarul General al Camerei Deputaţilor, Preşedintele Camerei Deputaţilor şi a fost respinsă acţiunea formulată împotriva acestor pârâţi ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâta Camera Deputaţilor, ca neîntemeiată; a fost admisă excepţia lipsei de interes, invocată de pârâta Camera Deputaţilor şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Camera Deputaţilor, Secretariatul General al Camerei Deputaţilor, Secretarul General al Camerei şi Preşedintele Camerei Deputaţilor, ca lipsită de interes.
Aşadar, cum s-a reţinut şi în decizia recurată, condiţiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite, întrucât hotărârile pretins a fi contradictorii poartă asupra unor pricini diferite ca obiect.
Nici susţinerea privind efectul pozitiv al lucrului judecat nu este fondată.
Înalta Curte reţine că acesta se manifestă ca prezumţie, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluţie, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.
Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.
Prezumţia, însă, nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.
Dar, aşa cum s-a expus în cele ce preced, raţiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat şi conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea acestui principiu.
Prin urmare, în acord cu raţionamentul instanţei de revizuire, Completul de 5 judecători reţine că instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii întemeiate pe textul menţionat nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri, aspect care nu se regăseşte în cauza de faţă.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (5) C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia de ordine publică invocată de recurentul A.
Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 965 din 25 august 2015 emis de Camera Deputaţilor, Senat şi Casa Naţională de Pensii Publice, invocată de recurentul A.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva Deciziei nr. 2245 din 3 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2020.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 noiembrie 2021.
GGC - ED