Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 14.03.2018 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând:
- anularea deciziei nr. 13270 din data de 28.02.2018 emisa de FGA - primita la 05.03.2018;
- obligarea FGA la examinarea cererii de plată şi la plata despăgubirilor.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 219 din 22 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 691 din 19 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii în sensul obligării pârâtului la plata despăgubirilor solicitate.
În motivarea recursului arată că, în mod nejustificat, instanţa de fond a considerat că o expertiză tehnică auto nu este oportună în a lămuri mecanismul producerii accidentului rutier în data de 10.08.2014, accident comis de conducătorul auto B. cu auto marca x nr. x.
La o analiză atentă a probelor existente în dosarul penal nr. x/2014 dar şi a probelor administrate pe parcursul cercetării judecătoreşti rezultă în mod cert ca, în cauză au concurat la producerea accidentului atât conducătorul auto cât şi victima - recurentul - reclamant A., culpa celor doi determinând evenimentul rutier respectiv.
Astfel, conducătorul auto B. a încălcat dispoziţiile art. 35 şi 48 din O.U.G. nr. 195/2002, iar culpa victimei constă în faptul că a circulat imprudent pe carosabil.
Consideră că instanţa trebuia să aibă în vedere această realitate, sa dea eficientă logicii producerii accidentului rutier şi să constate că cele 4 elemente ale răspunderii civile delictuale sunt întrunite (vinovăţia sub forma culpei comune fiind evidentă), motiv pentru care apreciază că trebuia admisă contestaţia sa.
4. Apărările intimatului-pârât
Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate.
În esenţă, susţine că prima instanţă a reţinut în mod corect starea de fapt şi a făcut o corectă aplicare a textelor de lege incidente.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
În fapt, la data de 10.08.2014 a avut loc un accident de circulaţie din culpa reclamantului A., care în calitate de pieton a circulat neregulamentar pe carosabil fiind acroşat de conducătorul autovehiculului cu nr. de înmatriculare x. Din accident a rezultat vătămarea corporala a petentului.
Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 13270 din data de 28.02.2018 emisa de FGA - primita la 05.03.2018 şi obligarea FGA la examinarea cererii de plată şi la plata despăgubirilor de 170.000 de RON daune morale şi materiale, reprezentând prejudiciul suferit in urma evenimentului rutier din data de 10.08.2014 .
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea, reţinând că asigurătorul nu acorda despăgubiri pentru prejudiciul produs din culpa exclusiva a persoanei prejudiciate.
Soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor normative aplicabile, prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului.
Criticile recurentului - reclamant vizează lipsa încuviinţării expertizei tehnice auto şi neobservarea de către instanţa de fond a faptului că în cauză, vinovăţia are forma culpei comune, respectiv atât a reclamantului, cât şi a conducătorului auto.
Înalta Curte constată că susţinerile recurentului sunt nefondate, având în vedere că din înscrisurile existente la dosarul administrativ, precum şi din cele existente în dosarul penal nr. x/2014 înaintat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău, nu s-a reţinut culpa conducătorului autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, ce era asigurat RCA la asigurătorul C. S.A., conform poliţei de asigurare seria x nr. x
Astfel cum a arătat şi prima instanţă, potrivit prevederilor art. 27, pct. 1, lit. b) din Norma A.S.F. nr. 14/2011, în forma în vigoare data producerii accidentului, "asigurătorul nu acorda despăgubiri pentru prejudiciul produs din culpa exclusiva a persoanei prejudiciate."
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, "asigurătorii care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor pe teritoriul României acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, de care asiguraţii răspund delictual faţă de terţe persoane";
Având ca reper aceste dispoziţii legale, în contextual factual anterior expus, Înalta Curte constată că în mod corect s-a stabilit în cauză, că în lipsa vinovăţiei asiguratului nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a acestuia şi, pe cale de consecinţă, nici obligaţia Fondului de a plăti despăgubiri.
Nu pot fi primate criticile recurentului referitoare la nelegalitatea sentinţei atacate pentru neîncuviinţarea probei cu expertiza tehnico-auto, administrarea probelor fiind o chestiune de apreciere la latitudinea instanţei de fond, iar nu un aspect de nelegalitate al sentinţei atacate.
De altfel, în mod corect a apreciat prima instanţă că în cauză, nu se impune administrarea probei cu expertiza tehnico-auto, având în vedere că motivul pentru care s-a respins acţiunea reclamantului a fost lipsa vinovăţiei conducătorului auto, acest aspect fiind stabilit în dosarul penal nr. x/2014 înaintat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău şi neputând fi pus din nou în discuţie în cadrul acţiunii în contencios.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că sentinţa de fond a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute, nefiind susceptibilă de reformare prin prisma criticilor de nelegalitate invocate de recurent.
2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 219 din 22 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 219 din 22 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2021.