Şedinţa publică din data de 10 martie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost modificată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, în principal, anularea Deciziei de sancţionare nr. 71/17.12.2015, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii sumei de 53.328 RON, reprezentând 0,533% din cifra de afaceri realizată în anul 2014, iar în subsidiar a cerut reducerea cuantumului amenzii aplicate prin Decizia nr. 71/17.12.2015, în concordanţă cu principiul proporţionalităţii şi prin raportare la elementele contravenţiei reţinute.
2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2414 din 18 octombrie 2019, a respins acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.
3. Recursul exercitat
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea căii de atac exercitate.
Recurenta-reclamantă invocă aplicarea greşită a disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi disp. art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, motive ce sunt încadrate la cele prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Într-o primă critică, recurenta-reclamantă susţine neîndeplinirea condiţiei caracterului bilateral al operaţiunii juridice şi inexistenţa elementului subiectiv al faptei contravenţionale şi arată că o condiţie necesară pentru a se reţine existenţa faptei se referă la existenţa unei "înţelegeri", împrejurare care presupune realizarea a două manifestări de voinţă concordante, ale întreprinderilor, iar aceste manifestări să aibă ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei.
În cauză, mecanismul contractual poate fi rezumat în sensul că societatea B. recomandă preţuri societăţii reclamante, iar aceasta va respecta preţurile.
La momentul încheierii contractelor de vânzare, există un prim acord de voinţă al părţilor, iar obiectul acestui acord este realizarea unui alt acord viitor.
Operaţiunea juridică reprezintă un pact de opţiune, astfel cum este definit de disp. art. 1278 alin. (1) din noul C. civ.
Prin urmare, recurenta-reclamantă susţine că s-a obligat să respecte preţurile recomandate, iar societatea B. poate să accepte sau să refuze, prin emiterea sau neemiterea listei de preţuri.
În ceea ce priveşte societatea reclamantă, manifestarea sa de voinţă reprezintă o ofertă irevocabilă, care nu poate fi asimilată unei înţelegeri în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, pentru că este un act unilateral, iar caracterul bilateral este de esenţa înţelegerii.
Voinţele celor două societăţi nu s-au întâlnit ulterior încheierii celor două contracte de vânzare, pentru că listele de preţuri reprezintă doar manifestarea de voinţă unilaterală a societăţii B., nefiind semnate de către reclamantă.
Faptul că reclamanta a semnat contractele şi şi-a exprimat acordul cu privire la clauzele contractuale, nu echivalează cu "un plan comun", deoarece nicio clauză contractuală nu prevede asemenea plan.
O altă critică susţine înlăturarea greşită de către prima instanţă a disp. art. 5 lit. a) din Legea concurenţei, în forma mai favorabilă, de la momentul săvârşirii presupuselor fapte, faţă de forma aplicabilă la momentul investigaţiei.
Urmărirea fixării concertate a preţurilor reprezintă un element subiectiv, în legătură cu scopul înţelegerii, în vreme ce stabilirea preţurilor reprezintă un element obiectiv, care presupune determinarea precisă a cuantumului valorii de vânzare sau cumpărare.
Între cele două texte, recurentei-reclamante îi este mai favorabil textul legal în vigoare la data încheierii contractelor deoarece acesta presupune în sarcina autorităţii dovedirea unui element subiectiv, greu de probat şi inexistent în cauza de faţă, spre deosebire de textul legal în vigoare la data sancţionării care presupune exclusiv analiza conţinutului clauzei contractuale.
În acest context, trebuie avută în vedere calitatea reclamantei de cocontractant, alături de alte societăţi, cu societatea B., precum şi poziţia inferioară a reclamantei, în raportul juridic contractual, rezultând că iniţiativa clauzelor contractuale nu i-a aparţinut.
Este greşită concluzia primei instanţe, în sensul că, înlocuirea expresiei "fixarea concertată a preţurilor" cu cea de "stabilirea de preţuri" nu ar implica existenţa acestei diferenţieri şi că acceptarea producerii consecinţei de fixare a preţurilor este suficientă pentru săvârşirea faptei anticoncurenţiale.
Recurenta-reclamantă-invocă faptul că aici se diferenţiază latura subiectivă a faptei contravenţionale deoarece ceea ce s-a urmărit este exclusiv obţinerea nor bonusuri şi nu fixarea preţului, care presupune o intenţie directă în realizarea acestui scop şi o participare activă la determinarea unei sume precise.
Lista preţurilor era stabilită exclusiv de societatea B., iar politica de preţuri nu a fost respectată de către reclamantă.
Cea de-a treia critică are în vedere aplicarea greşită a prevederilor art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, susţinându-se că s-a invocat neconvenţionalitatea art. 55 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, cu consecinţa înlăturării de la aplicare a acestor prevederi legale.
Recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă a analizat incidenţa disp. art. 49 din Cartă asupra legalităţii faptei, iar nu aspectul legalităţii pedepsei aplicate, aşa cum s-a invocat prin acţiune.
Pentru individualizarea pedepsei este necesar a se face raportarea la momentul săvârşirii contravenţiei, iar în contradicţie cu art. 49 din Cartă, dispoziţiile art. 55 din Legea concurenţei stabilesc că individualizarea are în vedere anul anterior aplicării sancţiunii .
Astfel, raportarea la cifra totală de afaceri din anul financiar anterior sancţionării este disproporţionată, avându-se în vedere că raportarea nu are legătură cu fapta săvârşită, şi este aleatorie, deoarece depinde de durata investigaţiei.
Art. 55 din Legea concurenţei încalcă principiul previzibilităţii şi protecţia dreptului de proprietate, deoarece cifra de afaceri din anul anterior sancţionării se încadrează în noţiunea de valoare economică şi este protejată de dreptul de proprietate.
Sancţiunea prevăzută de art. 55 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 nu reprezintă raportul de proporţionalitate între mijloacele şi scopul urmărit, proprietatea celorlalte bunuri, cifra de afaceri dintr-un an care nu are legătură cu săvârşirea faptei nu a fost realizată din fapte anticoncurenţiale, astfel că se solicită reducerea amenzii la suma în cuantum de 1.233 RON, reprezentând 0,533% din suma de 231.416 RON, ce reprezintă suma realizată de reclamantă din contractele încheiate cu B..
4. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurenta-reclamantă
S.C. A. solicită sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 TFUE cu următoarea întrebare prejudicială:
"Dreptul UE se opune unei legislaţii interne şi practicii autorităţilor de concurenţă, care în procedura de individualizare a cuantumului pedepsei amenzii utilizează drept criteriu cifra de afaceri realizată în anul anterior aplicării sancţiunii, iar nu cifra de afaceri rezultată din înţelegerea anticoncurenţială?".
În motivarea cererii, recurenta-reclamantă susţine că sunt îndeplinite condiţiile pentru trimiterea unei întrebări prejudiciale, invocând aplicabilitatea dreptului Uniunii Europene, fiind vorba de un domeniu reglementat de acesta, există legătură între dispoziţiile europene şi legislaţia naţională, interpretarea nu rezultă în mod clar şi direct din tratate şi nu a fost făcută deja de CJUE, chestiunea este ridicată în faţa jurisdicţiei naţionale de ultimă instanţă, a cărei decizie este definitivă şi nu mai este susceptibilă de nicio cale de atac, se impune suspendarea judecării cauzei naţionale până la pronunţarea asupra chestiunii.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului formulat de reclamanta S.C. A. SRL
1. Cu privire la întrebarea preliminară, sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi suspendarea soluţionării cauzei formulate de recurenta-reclamantă
Potrivit disp. art. 267 din TFUE, instanţa europeană are competenţa să interpreteze prevederile Tratatelor şi să se pronunţe cu privire la validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
Înalta Curte constată că prin întrebarea ce se solicită a fi adresată CJUE, recurenta-reclamantă urmăreşte interpretarea dreptului Uniunii Europene în general şi nu interpretarea anumitor prevederi ale Tratatelor sau validitatea/interpretarea anumitor acte adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
Prin expunerea motivelor asupra întrebării preliminare, recurenta-reclamantă enumeră prevederile art. 53 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, art. 17 şi art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Consiliul Concurenţei aplică dispoziţiile art. 101 şi art. 102 din TFUE, potrivit prevederilor Regulamentului CE nr. 1/2003 al Consiliului, în cazurile în care actele sau faptele întreprinderilor pot afecta comerţul între statele membre ale Uniunii Europene.
În speţă, din cuprinsul Deciziei nr. 71/17.12.2015 atacată de recurenta-reclamantă, reiese faptul că autoritatea de concurenţă naţională a aplicat prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi nu prevederile art. 101, 102 din Tratat şi Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului.
Aşadar, în cauză nu s-a aplicat dreptul Uniunii, ci legislaţia naţională, dar se poate afirma că autoritatea naţională de concurenţă a acţionat în domeniul de aplicare al dreptului UE, astfel încât cererea este în principiu, admisibilă, din acest punct de vedere.
Criteriul cifrei de afaceri realizată în anul anterior aplicării sancţiunii este reglementat atât de legislaţia europeană, prin Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, cât şi de legislaţia naţională, prin disp. art. 55 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, prin urmare nu se pune problema existenţei unei contradicţii între dreptul UE şi legea naţională.
Recurenta-reclamantă urmăreşte să obţină o interpretare a TFUE (deşi nu precizează care este textul ce se solicită a fi interpretat), prin prisma dispoziţiilor convenţionale conform cărora drepturile fundamentale din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, se interpretează în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Recurenta-reclamantă indică prevederile art. 17 şi art. 49 din Cartă, acestea fiind drepturile fundamentale încălcate prin dispoziţia naţională.
Avându-se în vedere că prevederea europeană este identică cu cea naţională, iar asupra constituţionalităţii şi neconvenţionalităţii disp. art. 51 alin. (1), actual art. 55 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 490/2013 şi nr. 191/2019, antamându-se inclusiv chestiunile individualizării şi aplicării sancţiunii, Înalta Curte reţine că întrebarea preliminară nu este necesară în economia soluţionării dosarului, judecătorului naţional revenindu-i competenţa interpretării dispoziţiilor legale incidente.
Prin urmare, se va respinge cererea de sesizare a CJUE, nefiind îndeplinite prevederile art. 267 din TFUE.
2. Analiza motivelor de casare
Recurenta-reclamantă susţine aplicarea greşită a disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, respectiv neîndeplinirea condiţiei caracterului bilateral al operaţiunii juridice şi a condiţiilor elementului subiectiv al faptei anticoncurenţiale.
Înalta Curte, reamintind disp. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, potrivit cărora se interzic orice înţelegeri, decizii ale asociaţilor de întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, va constata că prima instanţă a realizat o interpretare şi aplicare corectă a acestora.
Recurenta-reclamantă susţine că noţiunea de "înţelegeri" presupune existenţa a două manifestări de voinţă concordante ale unor întreprinderi, ce au ca obiect, în speţă, împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei, iar în ceea ce o priveşte, manifestarea sa de voinţă reprezintă o ofertă irevocabilă care nu poate fi asimilată unei înţelegeri, pentru că oferta este un act unilateral, iar caracterul bilateral este de esenţa înţelegerii.
De asemenea, listele de preţuri reprezintă doar manifestarea de voinţă unilaterală a societăţii B. S.A., pentru că nu sunt semnate de recurenta-reclamantă.
Recurenta-reclamantă recunoaşte că a semnat contractele şi şi-a exprimat acordul în privinţa clauzelor contractuale, inclusiv fixarea preţurilor, dar invocă faptul că această împrejurare nu echivalează cu un plan comun, deoarece nicio clauză contractuală nu prevede un asemenea plan.
Criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă sunt nefondate, deoarece clauzele contractelor analizate restrâng libertatea distribuitorilor de stabilire a preţurilor proprii de revânzare a produselor şi împiedică accesul liber al distribuitorilor la licitaţii, împiedicând astfel libera concurenţă.
Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, constată că simpla semnare a contractelor încheiate cu societatea B. S.A. reprezintă/echivalează cu îngrădirea concurenţei.
În speţă nu este nevoie de existenţa chiar în cuprinsul contractului a unui "plan comun" sau a întâlnirii voinţelor celor două părţi, prin materializarea unui singur act.
Contractele analizate cuprind restricţii ale preţului de revânzare, clauze privind sancţiunile (anularea bonusurilor) şi restricţii privind participarea la licitaţii.
Înţelegerea încheiată între cele două părţi se încadrează la restricţia prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, deoarece se stabilesc direct preţuri de revânzare şi alte condiţii de tranzacţionare, iar obiectul anticoncurenţial rezultă din limitarea pe piaţă a activităţii comerciale a recurentei-reclamante.
Înalta Curte reţine că nu este necesară realizarea acordului de voinţă expres ulterior al reclamantei, acest acord fiind desprind din faptul că reclamanta a practicat preţurile din lista comunicată de B. S.A..
Dispoziţiile art. 1278 din noul C. civ. nu sunt aplicabile speţei, conţinutul contractelor de distribuţie conduc la concluzia că distribuitorul avea obligaţia să respecte strategia de preţuri, iar nerespectarea acestuia atrăgea sancţiunea de anulare a bonusurilor, de unde rezultă că preţul aşa-zis "recomandat" s-a transformat într-un preţ de revânzare impus, iar recurenta-reclamantă şi-a exprimat acordul la realizarea planului comun de afaceri.
În ceea ce priveşte inexistenţa elementului subiectiv al faptei contravenţionale anticoncurenţiale, datorată unei forme mai favorabile a disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, la momentul săvârşirii faptei, faţă de forma aplicată la momentul investigaţiei şi a poziţiei inferioare a recurentei-reclamante în raportul juridic contractual, Înalta Curte va respinge ca nefondate argumentele exprimate prin cererea de recurs.
Astfel, afirmaţiile referitoare la poziţia inferioară în cadrul raportului juridic şi a împrejurării că reclamanta nu a avut iniţiativa realizării înţelegerii nu reprezintă o latură a inexistenţei elementului subiectiv al faptei săvârşite, disp. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 sau alte dispoziţii legale nu înlătură caracterul contravenţional al acesteia.
De asemenea, din modul în care a fost săvârşită fapta rezultă intenţia reclamantei de a respecta înţelegerea, adică existenţa intenţiei.
Referitor la existenţa unei diferenţe a formei art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, în sensul că "urmărirea fixării concertate a preţurilor" reprezintă un element subiectiv, iar stabilirea, direct sau indirect a unor preţuri de cumpărare/vânzare, reprezintă un element obiectiv, Înalta Curte va reţine că cele două variante nu conduc la existenţa unei legi mai favorabile.
Astfel, "fixarea concertată" şi "stabilirea de preţuri" sunt identice în privinţa elementelor constitutive ale contravenţiei, atât din punct de vedere al elementului obiectiv, cât şi subiectiv.
"Urmărirea" fixării preţurilor este identică cu "stabilirea" preţurilor, implică atât un element obiectiv cât şi unul subiectiv.
În ceea ce priveşte aplicarea greşită a disp. art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi referirea de către prima instanţă la disp. art. 59 din Cartă, Înalta Curte urmează să respingă aceste critici ca fiind nefondate.
În primul rând, potrivit disp. art. 51 din Cartă, dispoziţiile acesteia se adresează instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.
Expresia "statele membre numai când pun în aplicare dreptul Uniunii" cunoaşte o interpretare restrictivă, atunci când statele membre acţionează ca agenţi care aplică dreptul UE şi atunci când transpun o directivă şi o interpretare largă, prin care se adaugă primelor două situaţii, o a treia, ori de câte ori acţionează în domeniul de aplicare al dreptului UE.
Interpretarea extensivă rezultă din jurisprudenţa recentă a CJUE, putându-se exemplifica hotărârile din cauzele Spika şi alţii C-540/16, AGET IRAKLIS C-201/15 sau PROTECT NATUR C-664/15.
În speţă, deşi sancţionarea recurentei-reclamante s-a făcut în temeiul legislaţiei interne, întrucât domeniul concurenţei este reglementat de dreptul UE, iar dreptul naţional transpune actele Uniunii, Înalta Curte va constata că este incidentă situaţia unei aplicări indirecte a dreptului Uniunii, urmând să se analizeze criticile de nelegalitate, contrar celor afirmate de intimatul-pârât prin întâmpinare, aceasta oferind o interpretare restrictivă a noţiunii de "punere în aplicare a dreptului Uniunii".
Potrivit disp. art. 49 alin. (1) din Cartă, nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în momentul săvârşirii nu constituie infracţiune potrivit dreptului intern sau dreptului internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârşirii infracţiunii. În cazul în care, ulterior săvârşirii infracţiunii, legea prevede o pedeapsă mai uşoară, se aplică aceasta din urmă.
Conform prevederilor art. 49 alin. (3) din Cartă, pedepsele nu trebuie să fie disproporţionate faţă de infracţiune.
Înalta Curte reţine că prima instanţă s-a pronunţat asupra celor invocate de reclamantă prin acţiune, referitoare la proporţionalitatea sancţiunii însă, judecătorul fondului a arătat în mod corect că raportarea la cifra de afaceri din anul 2014 şi nu la cifra de afaceri din anul 2007, nu constituie un element de proporţionalitate a sancţiunii, ci de legalitate a acesteia.
În calea de atac a recursului, recurenta-reclamantă reiterează aspectele deja învederate, considerând că raportarea sancţiunii la cifra de afaceri din anul 2014 încalcă principiul proporţionalităţii, dar şi protecţia dreptului de proprietate, întrucât cifra de afaceri şi veniturile obţinute într-un an care nu au legătură cu săvârşirea faptei încalcă disp. art. 49 din Cartă.
Faţă de aceste susţineri ale recurentei-reclamante, se reţine că, prin Decizia nr. 191/19.04.2019 pronunţată de Curtea Constituţională, ca urmare a sesizării Curţii de Apel Bucureşti, în dosarul pendinte, s-a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, ridicată de reclamantă, a prevederilor art. 55 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, fost art. 51 alin. (1) şi art. 53 alin. (1), prin care legiuitorul a stabilit amenda contravenţională în raport cu cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării faptelor anticoncurenţiale.
Curtea Constituţională a analizat excepţia de neconstituţionalitate şi din perspectiva disp. art. 49 din Cartă, referitoare la principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, dar şi a art. 1 parg. 1 cu privire la respectarea bunurilor din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului.
În acest sens, Curtea Constituţională a arătat că, art. 1 parg. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie permite statelor contractante să adopte legile pe care le consideră necesare pentru a asigura plata amenzilor ori a altor contribuţii, iar jurisprudenţa CJUE exemplificată prin hotărârile din Cauzele T-386/10; C-429/07 sau T-59/02 a validat sancţiunea cu o amendă în funcţie de cifra totală de afaceri la data aplicării acestei sancţiuni.
S-a mai arătat că, legislaţia naţională transpune prevederile europene în materie de concurenţă, iar interpretarea legii este dată în competenţa instanţelor de judecată.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că amenda astfel cum a fost aplicată în conformitate cu disp. art. 55 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 este proporţională cu fapta săvârşită, textul analizat nu a fost declarat neconstituţional, iar jurisprudenţa CJUE exemplificată de Curtea Constituţională este în acelaşi sens, fără ca prevederile naţionale sau europene să fie contrare celor reglementate de art. 1 parg. 1 din Protocoalele adiţionale la Convenţie şi art. 49 din Cartă.
Prin urmare, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, urmează să se dispună respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de recurenta-reclamantă.
Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 2414 din 18 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 10 martie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.