Şedinţa publică din data de 16 februarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 03.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiţiei solicitând obligarea acestuia la emiterea, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, pentru fiecare dintre aceştia, de ordine de salarizare prin care indemnizaţiile de încadrare lunare să fie calculate cu includerea coeficientului de multiplicare 19,000, începând cu data de 26.10.2015 şi în continuare, astfel cum a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească, precum şi obligarea intimatului de a emite ordinele de salarizare să fie asigurată prin plata unei penalităţi de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere, raportat la termenul de 30 de zile menţionat la capătul de cerere anterior.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 116/F-CONT din 4 iunie 2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii H., E., G., B., C., D., A., I. şi F., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, obligând pârâtul să emită reclamanţilor un nou ordin de încadrare, începând cu data de 23.10.2015 şi în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,00, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A)/pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA şi DIICOT), în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei. Totodată, a respins cererea de obligare a pârâtului la plata penalităţilor de întârziere.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 116/F-CONT din 4 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată pe capătul de cerere privind emiterea ordinelor de reîncadrare şi a recalculării indemnizaţiilor de încadrare.
În motivarea recursului, recurentul - pârât a arătat, în esenţă, că prima instanţă, în mod nefondat a respins atât excepţia inadmisibilităţii cât şi excepţia tardivităţii acţiunii, întrucât, aşa cum se poate observa, litigiile de natura celui de faţă urmează a fi soluţionate după o procedură specială, derogatorie de la dispoziţiile de drept comun din materia dreptului muncii, precum şi de la cele din materia dreptului de contencios administrativ.
Acţiunea în contencios, care este de competenţa Curţii de Apel Bucureşti, are ca obiect analiza legalităţii hotărârii Ministerului Justiţiei prin care s-a soluţionat contestaţia formulată împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, or, reclamanţii nu au învestit instanţa de contencios competentă cu controlul legalităţii hotărârii prin care s-a soluţionat o contestaţie împotriva ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare, ci au solicitat exclusiv obligarea la emiterea unui nou ordin pentru stabilirea indemnizaţiei de încadrare în baza unei hotărâri care a obligat instanţa angajatoare la plata diferenţelor salariale rezultate din luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT.
Răspunsul Ministerului Justiţiei la cererea reclamanţilor de emitere a ordinelor de salarizare a indemnizaţiilor de încadrare în funcţie de sentinţa nr. 6746/2019 nu poate fi considerat refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri în sensul Legii nr. 554/2004, întrucât răspunsul nu îmbracă forma unui act juridic producător de efecte juridice, astfel încât să poată fi cenzurat pe calea unei acţiuni în instanţă.
A concluzionat recurentul că având în vedere că reclamanţii au învestit instanţa cu o cerere având ca obiect emiterea unui nou ordin de salarizare, însă fără a fi contestat în concret un anumit act administrativ de stabilire a indemnizaţiei de încadrare, acţiunea acestora este inadmisibilă.
Totodată, cum intimaţii-reclamanţi nu au formulat în termen legal contestaţie împotriva modului de stabilire a indemnizaţiilor începând cu anul 2017, apreciază recurentul că acţiunea acestora era tardivă.
Pe fond, consideră că soluţia primei instanţe este netemeinică şi nelegală, susţinând că de la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim de salarizare ce poate fi acordat în baza textelor analizate de Curtea Constituţională prin decizia nr. 794/2016, întrucât acestea sunt abrogate.
Contrar opiniei instanţei de fond, apreciază recurentul că nu au fost administrate probe din care să rezulte existenţa vreunei hotărâri judecătoreşti prin care Ministerul Justiţiei să fie obligat la reîncadrarea reclamanţilor şi stabilirea indemnizaţiilor judecătorilor în funcţie de coeficienţii de multiplicare stabiliţi de O.U.G. nr. 27/2006, la care să se poată raporta în mod corect, Curtea de apel Piteşti făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanţele au acordat despăgubiri echivalente cu diferenţele salariale rezultate din aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006. Aceste decizii nu îşi găsesc incidenţa în cauza de faţă, întrucât situaţiile nu sunt asemănătoare, astfel că nu pot fi aplicate prin analogie, neputând fi vorba de un nivel maxim de salarizare stabilit în funcţie de coeficienţii DNA şi DIICOT.
S-a mai susţinut că ideea de aplicare a coeficientului din O.U.G. nr. 27/2006 este exclusă în cazul judecătorilor de judecătorie, întrucât în cazul lor, indemnizaţiile de încadrare au ajuns deja la maximul din Legea nr. 153/2017, cuantumul lor fiind astfel fixat, determinat prin raportare la grila din Legea nr. 153/2017.
Recurentul consideră că sentinţa primei instanţe este netemeinică şi în ceea ce priveşte acordarea drepturilor accesorii, instanţa neluând în considerare dispoziţiilor art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018 în ceea ce priveşte actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie şi natura dobânzilor legale, în speţă tinzându-se la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti care să oblige la plata unor diferenţe băneşti, acestea neputând fi purtătoare de dobânzi penalizatoare pentru un interval de timp anterior momentului stabilirii dreptului prin hotărâre judecătorească.
4. Apărările formulate în recurs
Intimaţii-reclamanţi nu au formulat întâmpinare.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 25 octombrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 16 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Prin sentinţa nr. 6746 din 27.11.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 959 din 20.05.2020 a Curţii de Apel Bucureşti au fost obligaţi pârâţii Curtea de Apel Piteşti şi Tribunalul Vâlcea la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare ale reclamanţilor, conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 23.10.2015 şi în continuare, precum şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19.000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) precum şi la plata diferenţelor salariale rezultate dintre indemnizaţia de încadrare stabilită astfel şi indemnizaţia actuală de încadrare, calculată începând cu 23.10.2015 şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legată penalizatoare calculată până la data plăţii.
Prin cererea înregistrată sub nr. x/13.01.2021 la Ministerul Justiţiei, reclamanţii au solicitat emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 23.10.2015 şi în continuare şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale in raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), solicitând astfel punerea în executare a sentinţei nr. 6746 din 27.11.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 959 din 20.05.2020 a Curţii de Apel Bucureşti.
Cu adresa nr. x/2021, emisă de Ministerul Justiţiei, s-a comunicat intimaţilor-reclamanţi că solicitarea lor nu poate fi soluţionată favorabil, având în vedere că prin hotărârile menţionate instanţa de judecată nu a dispus obligaţii în sarcina Ministerului Justiţiei iar hotărârea urmează a fi pusă în executare întocmai cu cele dispuse de instanţa de judecată.
În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanţii, judecători la Tribunalul Vâlcea, au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei, la emiterea de noi ordine de salarizare prin care indemnizaţiile de încadrare lunare să le fie calculate cu includerea coeficientului de multiplicare 19,000, începând cu data de 26.10.2015, astfel cum le-a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească, precum şi obligarea penalităţilor de întârziere.
Prin sentinţa recurată, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a fost admisă, în parte, acţiunea, fiind obligat pârâtul să emită reclamanţilor un nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,00, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A)/pct. 13, totodată fiind respinsă cererea de obligare a pârâtului la plata penalităţilor de întârziere, pârâtul Ministerul Justiţiei, formulând critici de nelegalitate din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Referitor la susţinerile recurentului privind inadmisibilitatea acţiunii, instanţa de control judiciar reţine că în mod corect prima instanţă a respins această excepţie, prin raportare la temeiul pretenţiilor reclamanţilor ce rezidă din pronunţarea celor două hotărâri judecătoreşti, ca situaţie juridică nouă, neevidenţiată în vreunul dintre ordinele de salarizare emise anterior reclamanţilor.
Înalta Curte constată că, în esenţă, criticile aduse de recurentul-pârât prin memoriul de recurs vizează, de fapt, fondul dreptului reclamanţilor de a beneficia de coeficientul de multiplicare stabilit de O.U.G. nr. 27/2006, chestiune ce a fost însă tranşată în mod definitiv, intrând în puterea lucrului judecat.
În speţă, judecătorul cauzei a reţinut în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile unui refuz nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea de emitere a unui nou ordin de încadrare salarială, pentru fiecare dintre reclamanţi, potrivit dispoziţiilor hotărârilor judecătoreşti definitive, câtă vreme coeficientul de multiplicare 19,000 era la data intrării în vigoare a Legii 330/2009, un drept de natură salarială, recunoscut prin hotărâri judecătoreşti irevocabile în favoarea unor magistraţi judecători care deţin funcţii şi condiţii de vechime identice cu ale reclamanţilor, astfel că acesta trebuia inclus în indemnizaţia brută de încadrare şi după intrarea în vigoare a Legii 330/2009.
Aminteşte Înalta Curte că în conformitate cu prevederile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Ministerul Justiţiei gestionează bugetul instanţelor, având calitatea de ordonator principal de credite.
Astfel, în ceea ce priveşte reîncadrarea şi recalcularea drepturilor salariale ale reclamanţilor, această obligaţie revine Ministerului Justiţiei, având în vedere că cererea acestora vizează obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare în raport de cele statuate prin hotărâre definitivă.
Cum pârâtul a refuzat să dea curs cererii reclamanţilor, în raport de cele statuate prin sentinţa nr. 6746 din 27.11.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 959 din 20.05.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, corect prima instanţă a dispus obligarea recurentului-pârât să emită intimaţilor-reclamanţi un nou ordin de încadrare, în calitatea Ministerului Justiţiei de titular al obligaţiei de a stabili indemnizaţiile de încadrare ale reclamanţilor judecători.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 116/F-CONT din 4 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2022.