Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
I. Prin încheierea din data de 10 decembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A., de sesizare a Curţii Constituţionale.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a fost înregistrat Dosarul nr. x/2020, având ca obiect cererea formulată de petentul A. privind strămutarea Dosarului nr. x/2020 al Curţii de Apel Braşov, secţia penală.
În dosarul menţionat, petentul A. a depus o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, iar în vederea soluţionării acestei cereri s-a format dosarul asociat cu nr. x/2020
În amplele memorii depuse la dosar, petentul A. a invocat următoarele excepţii de neconstituţionalitate:
- Excepţia de neconstituţionalitate dispoziţiilor art. 80, art. 81, art. 91 şi art. 93 din C. proc. pen. şi art. 3 alin. (2), art. 6 alin. (1) şi (2), art. 8, art. 13 alin. (1) şi (2), art. 80 alin. (1), art. 90 alin. (1), (2) lit. b) şi (3) din C. proc. civ. referitoare la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de asistenţa de specialitate din oficiu. A apreciat că dispoziţiile legale menţionate intră în contradicţie cu prevederile art. 24 alin. (1) şi (2), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 22 alin. (1) şi (2), art. 23, art. 24 alin. (1) şi (2), art. 42 alin. (1), art. 44 alin. (2), art. 58, art. 52 alin. (1), (2) şi (3), art. 59 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi (2), art. 131 din Constituţia României, art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului "privind eliminarea discriminărilor", art. 2, art. 7, art. 8, art. 10 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 13, art. 14, art. 17 ale Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European.
- Excepţia de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 287 din C. proc. pen., referitoare la lipsa de la dosarul cauzei, pe toată durata acestuia a documentelor, actelor, măsurilor derulate de instituţiile de cercetare penală abilitate. A apreciat că dispoziţiile legale menţionate intră în contradicţie cu prevederile art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 31 din Constituţie.
- Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 22 alin. (1), art. 23, art. 24, art. 27, art. 31 din Legea nr. 211/2004, privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii şi protecţiei victimelor infracţiunilor, apreciind că dispoziţiile legale menţionate încalcă prevederile art. 24 alin. (1) şi (2), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 22 alin. (1) şi (2), art. 23, art. 24 alin. (1) şi (2), art. 42 alin. (1), art. 44 alin. (2), art. 58, art. 52 alin. (1), (2) şi (3), art. 59 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi (2), art. 131 din Constituţia României, art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului "privind eliminarea discriminărilor", art. 2, art. 7, art. 8, art. 10 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 13, art. 14, art. 17 ale Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European.
- Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, apreciind că dispoziţiile legale menţionate încalcă prevederile art. 24 alin. (1) şi (2), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 22 alin. (1) şi (2), art. 23, art. 24 alin. (1) şi (2), art. 42 alin. (1), art. 44 alin. (2), art. 58, art. 52 alin. (1), (2) şi (3), art. 59 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi (2), art. 131 din Constituţia României, art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) din prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului "privind eliminarea discriminărilor", art. 2, art. 7, art. 8, art. 10 din prevederilor Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 13, art. 14, art. 17 ale Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European, întrucât părţile care invocă excepţia de neconstituţionalitate nu participă sau nu au cunoştinţă de data la care se va pronunţa încheierea, prevederile criticate fiind lipsite de predictibilitate şi transparenţă.
- Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341, art. 347, art. 408, art. 425, art. 351 alin. (2) din C. proc. pen. referitoare la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, apreciind că dispoziţiile legale menţionate sunt contrare dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 22 alin. (1) şi (2), art. 23, art. 24 alin. (1) şi (2), art. 42 alin. (1), art. 44 alin. (2), art. 58, art. 52 alin. (1), (2) şi (3), art. 59 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi (2), art. 131 din Constituţia României, art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului "privind eliminarea discriminărilor", art. 2, art. 7, art. 8, art. 10 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 13, art. 14, art. 17 ale Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European.
- Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 367 alin. (9) din C. proc. pen., referitoare la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de suspendarea judecăţii până la soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate invocată, apreciind că dispoziţiile legale menţionate sunt contrare art. 24 alin. (1) şi (2), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 22 alin. (1) şi (2), art. 23, art. 24 alin. (1) şi (2), art. 42 alin. (1), art. 44 alin. (2), art. 58, art. 52 alin. (1), (2) şi (3), art. 59 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi (2), art. 131 din Constituţia României, art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului "privind eliminarea discriminărilor", art. 2, art. 7, art. 8, art. 10 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 13, art. 14, art. 17 ale Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European.
Petentul a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor menţionate.
Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de petentul A., Înalta Curte a constatat că aceasta este inadmisibilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, modificată şi republicată, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, s-a constatat că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Astfel, alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede condiţii privind atât obiectul excepţiei de neconstituţionalitate - respectiv legi sau ordonanţe în vigoare sau dispoziţii în vigoare ori asemenea acte normative - cât şi o condiţie relativă la existenţa unei legături între norma atacată sub aspectul constituţionalităţii şi obiectul cauzei, cu soluţionarea căreia a fost învestită instanţa, în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate.
Totodată, dispoziţiile alin. (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 cuprind alte două condiţii de admisibilitate ale excepţiilor de neconstituţionalitate, vizând titularul dreptului de a invoca o asemenea excepţie (părţile, procurorul sau instanţa din oficiu) şi nepronunţarea anterioară a unei decizii privind neconstituţionalitatea aceloraşi reglementări de către Curtea Constituţională.
Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de petentul A. Înalta Curte a constatat că aceasta întruneşte doar trei din cele patru condiţii prevăzute de lege pentru admisibilitatea acesteia - respectiv invocarea de către o parte din proces, în faţa unei instanţe de judecată, a neconstituţionalităţii unor texte de lege aflate în vigoare, care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale - nefiind îndeplinită condiţia referitoare la existenţa legăturii cu soluţionarea cauzei a excepţiilor invocate.
Înalta Curte a apreciat că, referitor la examenul legăturii cu cauza, acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Prin urmare, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.
Înalta Curte a constatat că excepţiile de neconstituţionalitate formulate de petentul A. vizează dispoziţii legale care nu sunt aplicabile în cauza în care au fost invocate - ce are ca obiect cererea de strămutare formulată de petent -, astfel că o eventuală decizie a Curţii Constituţionale, prin care s-ar stabili neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale menţionate, nu ar avea niciun efect asupra parcursului acestei cauze.
Totodată, s-a constatat că, în susţinerea excepţiilor se invocă formal neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale menţionate, prin argumentele prezentate nefiind formulate veritabile critici de neconstituţionalitate, solicitându-se, în esenţă, modificarea textelor de lege criticate ca fiind neconstituţionale.
Ca urmare, având în vedere că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, se apreciază că excepţiile invocate nu respectă cerinţa reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, referitoare la legătura cu soluţionarea cauzei.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A., de sesizare a Curţii Constituţionale.
2. Împotriva încheierii din data de 10 decembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020 petentul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2021, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 19 aprilie 2021, dată la care au avut loc şi dezbaterile, susţinerile reprezentantului Ministerului Public, precum şi cele ale recurentului fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.
I. La termenul din data de 19 aprilie 2021 petentul A. a formulat cerere de recuzare a întregului complet de judecată pentru lipsă de imparţialitate, de independenţă, de integralitate, lipsă de conştiinţă, lipsa unui proces echitabil, abuz de drept, exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi gravă neglijenţă, apreciind că prin respingerea cererilor de desemnare a unui apărător din oficiu şi de constatare a lipsei de procedură au fost încălcate prevederile Legii nr. 303 şi Legii nr. 307, art. 99 paragraful 1, respectiv O.G. nr. 137/2000, republicată .
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători examinând cererea formulată constată că cererea de recuzare nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 67 alin. (4) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia nefiind indicate cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege şi nici temeiurile de fapt cunoscute la momentul formulării cererii.
Totodată, instanţa supremă constată că cererea nu întruneşte nici condiţiile prevăzute de art. 67 alin. (2) din C. proc. pen., nefiind indicate persoanele împotriva cărora înţelege să formuleze cerere de recuzare, aceasta fiind făcută generic.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. (5) teza I din C. proc. pen. "nerespectarea condiţiilor prevăzute la alin. (2) - (4) (…) atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare".
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recuzare formulată de contestator.
II. Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate formulată de petentul A. Înalta Curte, Completul de 5 Judecători la termenul din data de 19 aprilie 2021 constată că aceasta este inadmisibilă, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care acesta participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ridicată.
În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziţii normative.
Verificând, din această perspectivă, solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul A., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că cererea de sesizare întruneşte doar două din condiţiile instituite de lege pentru admisibilitatea acesteia, în sensul că excepţia a fost invocată în faţa unei instanţe de judecată învestită cu soluţionarea unei căi de atac (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, învestită cu soluţionarea recursului formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de din data de 10 decembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020), de către o persoană care are, în speţă, calitatea de recurent (A.).
Din examinarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale se constată, totodată, că autorul nu a indicat dispoziţiile pretins neconstituţionale, limitându-se a preciza, în mod generic, că excepţia de neconstituţionalitate vizează textele de lege în baza cărora instanţa a respins cererile recurentului, de desemnare a unui apărător din oficiu, respectiv de citare şi comunicare a actelor de procedură Ministerului Public (care, în opinia recurentului are calitatea de pârât în cauza de faţă) astfel încât nu se poate determina în mod rezonabil norma legală vizată, iar instanţa nu se poate substitui părţii în invocarea dispoziţiilor legale pretins a fi contrare legii fundamentale.
Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine că partea care invocă o excepţie de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale.
Prin urmare, simpla invocare a neconstituţionalităţii unor dispoziţii din C. proc. pen. nu este adecvată atâta timp cât recurentul nu a argumentat în ce constă legătura textului în discuţie cu prevederile constituţionale şi care este neconcordanţa dintre ele şi textul legii fundamentale. Or, neindicarea textului pretins neconstituţional sau a principiului constituţional încălcat constituie motiv de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare, nefiind invocată, în realitate o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate.
Totodată, cu referire la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă.
În acest context se reţine că prin Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale (paragraful 18) s-a statuat că "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului.
În examinarea îndeplinirii legăturii normei ce face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei, în raport cu criticile dezvoltate oral de recurent, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că formularea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale nu a fost determinată, în fapt, de o contradicţie concretă a textelor criticate pentru neconstituţionalitate cu prevederile legii fundamentale ci, de nemulţumirea recurentului faţă de soluţia dispusă de instanţă, de respingerea cererilor prealabile formulate de recurent în dosarul ce face obiectul cauzei de faţă.
În speţă, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor ce vizează condiţiile de desemnare a unui apărător din oficiu, respectiv, modul de citare a părţilor şi soluţionarea cauzei ce are ca obiect examinarea recursului formulat împotriva unei dispoziţii de respingere a sesizării Curţii Constituţionale cu alte excepţii de neconstituţionalitate.
În lumina argumentelor anterior expuse, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că în cauză nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurent, aceasta nefiind utilă şi pertinentă pentru soluţionarea recursului formulat, fiind, aşadar, irelevantă în soluţionarea cauzei.
Prin urmare, constatând că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale că nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nefiind indicate textele a căror neconstituţionalitate se invocă, excepţia nevizând aspecte de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României şi neavând, în mod vădit, legătură cu soluţionarea cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. x/2020, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul A.
III. Analizând cererea de sesizare a instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, cerere formulată de petentul A. la termenul din data de 19 aprilie 2021, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că aceasta este inadmisibilă, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 475 din C. proc. pen., dacă în cursul judecăţii, un complet de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.
În raport cu textul legal evocat, se constată că admisibilitatea unei sesizări formulată în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor cerinţe:
- existenţa unei chestiuni de drept, care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii;
- soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării;
- instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.
Examinând îndeplinirea acestor condiţii în cauză, se constată că este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, fiind învestită, în Dosarul nr. x/2021 cu soluţionarea recursul formulat de petentul A. împotriva încheierii din data de 10 decembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.
De asemenea, se constată că este îndeplinită şi condiţia referitoare la nestatuarea anterioară de către instanţa supremă în cadrul unui mecanism de unificare a practicii judiciare asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.
Referitor însă la condiţia de admisibilitate privind natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile şi cerinţa ca de lămurirea acesteia să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, se constată că nu este îndeplinită în cauză.
Din perspectiva cerinţelor de admisibilitate, sesizarea, conform art. 475 din C. proc. pen., trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate.
Examinând solicitarea de sesizare a instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile se constată că problema de drept ce solicită a fi dezlegată vizează interpretarea şi aplicarea uniformă a dispoziţiilor art. 257 - 264 din C. proc. pen. şi art. 88 - 96 din C. proc. pen., dispoziţii care se referă la citarea şi comunicarea actelor procedurale, şi respectiv la asistenţa juridică şi reprezentarea. Recurentul nu semnalează dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor legale menţionate ci relevă o îndoială asupra modului de aplicare a acestora prin raportare la dispoziţiile Convenţiei europene. Acest procedeu însă, nu reprezintă o solicitare de interpretare a unor dispoziţii legale cu un conţinut neclar, susceptibil de a genera interpretări diferite, ci are semnificaţia unei cereri de validare sau confirmare a opiniei recurentului în cazul dedus judecăţii, chestiune care, în mod evident, excedează mecanismului de unificare a practicii judiciare.
Textele legale la care face referire recurentul sunt formulate într-o manieră clară, lipsită de echivoc, limitele şi sfera de aplicare a depoziţiilor enunţate fiind pe deplin determinabile, nefiind aşadar, necesară intervenţia Înaltei Curţi prin intermediul mecanismului de unificare practicii judiciare.
Prin urmare, faţă de cele învederate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători va respinge cererea formulată de recurentul A., de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.
IV. Examinând recursul formulat de petentul A. împotriva încheierii din data de 10 decembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că este nefondat, din următoarele considerente:
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:
a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d) dispoziţiile criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menţionat prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".
În ceea ce priveşte primele trei condiţii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, excepţia a fost invocată de petentul A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (Dosar nr. x/2020), are în vedere neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare, iar textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Însă, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.
Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii legale atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate a excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ridicată.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale şi care sunt implicaţiile declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii asupra finalizării cauzei.
Totodată, în jurisprudenţă, s-a reţinut că o cerere de declarare a unui text neconstituţional bazată pe un interes trecut sau eventual, ori pe salvgardarea legii, în general, nu îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători reţine că excepţiile de neconstituţionalitate invocate de petentul A., ce privesc dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, art. 367 alin. (9) din C. proc. pen., art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 22 alin. (1), art. 23, art. 24, art. 27 şi art. 31 din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii şi protecţiei victimelor infracţiunilor, art. 341, art. 347, art. 408, art. 351 alin. (2) şi art. 425 din C. proc. pen. şi art. 80, art. 81, art. 91, art. 93 din C. proc. pen., au fost invocate în cauza penală ce are ca obiect cererea privind strămutarea judecării Dosarului nr. x/2020 al Curţii de Apel Braşov, secţia penală.
Astfel, se constată că textele de lege a căror neconstituţionalitate a fost invocată, nu se referă la un interes actual, acestea vizând critici cu privire la diferite instituţii procesual penale, care nu au aplicabilitate şi nici relevanţă în soluţionarea cererii de strămutare, astfel cum este prevăzută expres de dispoziţiile art. 72 - art. 75 din C. proc. pen.
În consecinţă, având în vedere că dispoziţiile legale, pretins a fi neconstituţionale, nu se circumscriu instituţiei strămutării, lipsind astfel legătura cu soluţionarea cauzei, cerinţă obligatorie impusă de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Completul de 5 Judecători al instanţei supreme constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că nu se impune sesizarea instanţei de control constituţional.
Faţă de argumentele expuse anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva încheierii din data de 10 decembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
I. Respinge, ca inadmisibilă cererea de recuzare a membrilor completului de judecată şi a reprezentantului Ministerului Public.
II. Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate.
Cu recurs în 48 de ore de la pronunţare.
III. Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.
IV. Respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva încheierii din data de 10 decembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 aprilie 2021.
GGC - NN