Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2021
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28.12.2017 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă reclamanţii Judeţul Constanţa şi Consiliul Judeţean Constanţa prin Preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa au chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei obligarea pârâtului la plata sumei de 1.650.925,04 RON, reprezentând plăţi nelegale, şi a sumei de 157.949,46 RON, reprezentând dobânzi.
Prin sentinţa nr. 967 din 13 aprilie 2018 Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis acţiunea şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 1.650.925,04 RON, reprezentând plaţi nelegale, şi a sumei de 157.949,46 RON, reprezentând dobânzi, către reclamanţi.
Prin decizia nr. 15 l/C din 18 octombrie 2020 Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul formulat de pârâtul A. împotriva sentinţei nr. 967 din 13 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Constanţa; a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 22.02.2010 - 01.10.2011 şi a fost respins capătul de cerere privind aceste pretenţii în cuantum de 981.478 RON ca prescrise.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 669.447,04 RON reprezentând prejudiciu aferent perioadei 01.10.2011-2012.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamanţi a dobânzii legale penalizatoare prevăzute de O.G. nr. 13/2011 raportate la suma de 669.447,04 RON, calculată începând cu data plăţii fiecărei facturi emise în perioada 01.10.2011-01.11.2012 şi până la data de 30.06.2013.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Împotriva deciziei nr. 15 l/C din 18 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Constanţa şi Consiliul Judeţean Constanţa.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Recurenţi critică soluţia pronunţată de către instanţa de apel din perspectiva greşitei aplicări a prevederilor legale referitoare la data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru recuperarea sumelor pretinse de la intimatul-pârât, motiv de casare ce poate fi încadrat în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Legiuitorul stabileşte două momente alternative privind începerea curgerii termenului de prescripţie extinctive. Astfel, se stabileşte un moment subiectiv reprezentat de data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut efectiv naşterea dreptului la acţiune pe de o parte, iar, pe de altă parte, data la care titularul dreptului ar fi trebuit sa cunoască, în mod efectiv, naşterea dreptului său la acţiune.
Recurenţii invocă drept dată a începerii curgerii termenului de prescripţie cea la care decizia Curţii de Conturi a României nr. 70/2013 a rămas definitivă prin soluţionarea de către instanţă de judecată a contestaţiei (Decizia civilă nr. 887/CA/16.09.2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosar nr. x/2015), astfel că, raportat la data înregistrării cererii, apreciază că acţiunea este introdusă în interiorul termenului general de prescripţie.
Consideră că instanţa de apel în mod eronat s-a prevalat de Decizia nr. 19/2019 Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a stabili momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi, pe cale de consecinţă, a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă în speţa ce face obiectul prezentului dosar.
Conform hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, actul de control al Curţii de Conturi nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă; acest aspect nu înlătură însă posibilitatea ca începutul termenului de prescripţie să se situeze la un moment ulterior actului de control, cum este cazul în prezenta speţă. Aprecierea momentului de început al prescripţiei se face în concret, de la caz la caz, pe baza probatoriului administrat în cauză, ţinând cont de circumstanţele speţei, astfel cum a procedat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la pronunţarea Deciziei nr. 19/2019.
Din punctul de vedere al recurenţilor, faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că actul de control (data de emitere a acestuia) nu reprezintă momentul de început al prescripţiei nu îndreptăţeşte instanţa de apel a situa acest început la un moment anterior actului de control, fără a ţine cont de situaţia de fapt şi de circumstanţele concrete ale cauzei. În decizia civilă recurată, instanţa de apel a reţinut, în lumina Deciziei nr. 19/2019, faptul că începutul prescripţiei se situează anterior emiterii deciziei Camerei de Conturi Constanţa, anume la fiecare dată la care s-au efectuat plăţile considerate a fi nelegale.
Este determinant, ca element de stabilire a cursului prescripţiei, nu doar momentul naşterii dreptului material la acţiune, ci momentul la care acesta a fost efectiv cunoscut creditorului ori titularului dreptului şi, totodată, momentul la care s-a cunoscut cel care răspunde de producerea pagubei. Instanţa de apel a reţinut faptul că prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut atât paguba, cât si pe cel care răspunde de ea, dar aceasta nu a motivat hotărârea şi sub aspectul momentului la care recurenta a cunoscut persoana care răspunde de pagubă.
Se arată faptul că recurenţii au cunoscut:
- paguba - la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost soluţionată definitiv contestaţia împotriva Deciziei nr. 70/2013 a Camerei de Conturi Constanţa, anume la data de 16.09.2015. Legalitatea şi temeinicia măsurilor dispuse de Curtea de Conturi Constanţa prin Decizia nr. 70/2013 au fost constatate pe cale judecătorească prin sentinţa civilă nr. 397/24.02.2015 pronunţată de Tribunalul Constanţa, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 887/CA/16.09.2015 a Curţii de Apei Constanţa - dosar nr. x/2015);
- pe cel care răspunde de pagubă - cel mai devreme la data de 29.07.2016, dată la care Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat sentinţa penală nr. 142/F, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 239/A/11.07.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Sentinţa penală invocată reprezintă documentul în care este constatată vinovăţia intimatului inclusiv pentru fapta care a cauzat producerea pagubei (efectuarea de plăti nelegale în baza contractului de prestare servicii nr. x/08.12.2004), data pronunţării acesteia fiind momentul la care recurenţi au cunoscut cu certitudine persoana responsabilă de producerea pagubei.
Până la data de 16.09.2015 recurenţii nu aveau certitudinea existenţei pagubei reţinute de către auditorii Camerei de Conturi Constanţa ca fiind prejudiciu ce trebuie recuperat de entitatea auditată, iar până la data de 29.07.2016 aceştia nu cunoşteau cu certitudine persoana care răspunde de pagubă.
În completarea afirmaţiei de la paragraful anterior se invocă prevederile art. 1532 C. civ. care reglementează una dintre condiţiile premisă ale reparării prejudiciului: caracterul cert al acestuia. Prejudiciul este cert dacă existenţa sa este sigură, prejudiciile actuale fiind întotdeauna certe. Condiţia caracterului cert este aplicabilă atât în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, cât şi în privinţa întinderii acestuia.
Întinderea prejudiciului nu putea fi stabilită de recurenţi decât după constatarea existenţei cu certitudine a pagubei, respectiv după data de 16.09.2015. Prin Decizia nr. 70/2013, auditorii Camerei de Conturi Constanţa au dispus în sarcina ordonatorului principal de credite obligaţia de a stabili mărimea şi întinderea prejudiciului; pe cale de consecinţă, ordonatorul de credite a stabilit mărimea şi întinderea prejudiciului (pagubei) după cunoaşterea cu certitudine a existenţei pagubei. Acesta este momentul la care a luat naştere şi dreptul material la acţiune în recuperarea pagubei.
Persoana care răspunde de producerea pagubei nu putea fi stabilită decât după pronunţarea unei soluţii în acest sens de către instanţa penală în dosarul nr. x/2014, respectiv la data de 29.07.2016.
În concluzie, faptul că momentul de început al prescripţiei este, cel mai devreme, data de 16.09.2015. Pentru considerentele expuse anterior, situarea acestui moment la o dată ulterioară actului de control nu intră în contradicţie cu soluţia pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 19/2019.
La data de 24.02.2021, intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii instanţei de apel.
Prin încheierea din 25 mai 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Recurenţii au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material referitoare la data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru recuperarea sumelor pretinse de la intimatul-pârât, recurenţii invocând drept dată a începerii curgerii termenului de prescripţie cea la care decizia Curţii de Conturi a României nr. 70/2013 a rămas definitivă prin soluţionarea de către instanţă de judecată a contestaţiei (decizia civilă nr. 887/CA/16.09.2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosar nr. x/2015).
În cadrul primului argument recurenţii au arătat că instanţa de apel în mod eronat s-a prevalat de decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii pentru a stabili momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi, pe cale de consecinţă, a momentului în care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă în speţa ce face obiectul prezentului dosar.
Acest prim argument porneşte de la o premisă eronată, şi anume că instanţa de apel ar fi stabilit momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei prin raportare la considerentele deciziei nr. 19/2019 Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Or, observând considerentele deciziei atacate se constată că instanţa de apel a determinat, prin raportare la considerentele deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, momentul obiectiv al datei la care reclamanţii puteau şi trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de aceasta, la momentul obiectiv făcându-se referire şi în cadrul considerentelor deciziei nr. 19/2019 (de ex. paragrafele 49 şi 54).
În cadrul celui de-al doilea argument recurenţii au susţinut că faptul că prin decizia nr. 19/2019, menţionată mai sus, s-a statuat că actul de control al Curţii de Conturi nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă nu înlătură posibilitatea ca începutul termenului de prescripţie să se situeze la un moment ulterior actului de control, moment ce trebuie apreciat în concret, de la caz la caz, pe baza probatoriului administrat în cauză, ţinând cont de circumstanţele speţei.
Legat de acest argument al recurenţilor, este de reţinut că instanţa de apel s-a raportat la considerentele deciziei nr. 19/2019 a ICCJ - Completul competent să judece recursul în interesul legii, socotind că situaţia de fapt în speţă determinată pe baza probelor administrate în prezenta cauză este similară sub aspectul determinării efectelor deciziei Curţii de Conturi, prin care s-a constatat efectuarea unor plăţi nelegale, asupra stabilirii momentului obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.
Ca atare, faptul că ar putea exista circumstanţe de fapt în care momentul obiectiv - al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea - ar fi ulterior actului de control al Curţii de Conturi nu este relevant, atâta timp cât instanţa de apel a ajuns la concluzia că această dată în prezenta cauză este anterioară actului de control al Curţii de Conturi, prin raportare la probele administrate din care a rezultat situaţia de fapt specifică prezentului litigiu.
Recurenţii au mai susţinut că ar fi determinant, ca element de stabilire a cursului prescripţiei, nu doar momentul naşterii dreptului material la acţiune, ci şi momentul la care acesta a fost efectiv cunoscut creditorului ori titularului dreptului şi, totodată, momentul la care s-a cunoscut cel care răspunde de producerea pagubei.
Legat de aceste susţineri, în primul rând, este de remarcat că art. 7 alin. (1) prima teză din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, reprezintă regula generală privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune.
În speţă, instanţa de apel a aplicat regula specială, raportat la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, în materia începutului prescripţiei dreptului la acţiune, şi anume cea reglementată de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia: "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea."
În al doilea rând, este de reţinut că specificul acestei reguli rezidă în stabilirea unor momente alternative de la care poate începe să curgă prescripţia, fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea, fie de la momentul obiectiv (determinat judecătoreşte) al datei la care trebuia (ori putea) să cunoască aceste elemente.
Recurenţii se raportează în cadrul acestor susţineri la momentul subiectiv al cunoaşterii (în mod efectiv) de către persoana păgubită a pagubei şi a celui care răspunde de ea, afirmând în mod eronat că instanţa de apel ar fi reţinut data începerii termenului de prescripţie prin raportare la acest moment subiectiv.
Or, din considerentele deciziei atacate, aşa cum s-a reţinut şi mai sus, rezultă că instanţa de apel s-a raportat în mod expres la momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, identificat ca fiind data efectuării plăţilor aferente contractului înregistrat la DPPJ C-ţa sub nr. x/02.12.2004 şi la Consiliul Judeţean sub nr. x/08.12.2004, contract prelungit în timp prin mai multe acte adiţionale încheiate în perioada 2009-2011, prin care s-a stabilit executarea unor prestaţii succesive şi s-au emis periodic facturi ce au fost achitate în perioada 24.02.2010-28.11.2012.
Ca atare, susţinerea recurenţilor în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut faptul că prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut atât paguba, cât si pe cel care răspunde de ea, dar nu a motivat hotărârea sub aspectul momentului la care recurenta a cunoscut persoana care răspunde de pagubă nu are corespondent în considerentele deciziei atacate.
Referitor la persoana care răspunde de pagubă, instanţa de apel a reţinut de asemenea elementele momentului obiectiv al faptului că recurenţii ar fi putut ori ar fi trebuit să îl cunoască pe cel care răspunde de pagubă, reţinând că "din considerentele Deciziei nr. 19/2019, paragraful 49, rezultă că stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia. Din această cauză, entitatea publică nu poate sta în pasivitate, aşteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control ce ar putea fi realizat fie de Curtea de Conturi fie de alte instituţii abilitate, ci trebuie să depună toate diligenţele pentru depistarea existenţei unor eventuale pagube cauzate de persoanele angrenate în gestionarea acestor resurse. Aceasta pentru că acest control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţia Curţii de Conturi sau a unui alt organ cu atribuţii de control de către instituţia supusă controlului, constatare care se poate realiza după o perioadă mai lungă de timp."
Recurenţii pretind că ar fi cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, astfel:
- paguba - la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost soluţionată definitiv contestaţia împotriva Deciziei nr. 70/2013 a Camerei de Conturi Constanţa, anume la data de 16.09.2015;
- pe cel care răspunde de pagubă - cel mai devreme la data de 29.07.2016, dată la care Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat sentinţa penală nr. 142/F, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 239/A/11.07.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sentinţa penală invocată reprezentând documentul în care este constatată vinovăţia intimatului inclusiv pentru fapta care a cauzat producerea pagubei (efectuarea de plăti nelegale în baza contractului de prestare servicii nr. x/08.12.2004).
Este de observat, având în vedere cele expuse anterior, că datele la care recurenţii pretind că ar fi cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, elemente care constituie momentul subiectiv pentru determinarea datei de începere a cursului prescripţiei, nu sunt relevante, atâta timp cât instanţa de apel a constatat îndeplinirea condiţiilor pentru reţinerea momentului alternativ, prevăzut de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, şi anume a momentului obiectiv al datei la care păgubitul trebuia (ori putea) să cunoască aceste elemente.
Recurenţii au mai invocat prevederile art. 1532 C. civ., ce reglementează una dintre condiţiile reparării prejudiciului, anume caracterul cert al acestuia, despre care susţin că este aplicabilă şi în privinţa întinderii acestuia, şi că întinderea prejudiciului nu putea fi stabilită de recurenţi decât după constatarea existenţei cu certitudine a pagubei, anume după data de 16.09.2015.
Trecând peste cele reţinute anterior, şi anume că instanţa de apel s-a raportat la momentul obiectiv pentru stabilirea datei începerii cursului prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, iar nu la momentul subiectiv, dar şi peste faptul că perioadei pentru care s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor pentru reţinerea prescripţiei extinctive (22.02.2010-2.09.2011) nu îi sunt aplicabile prevederile Noului C. civ., care a intrat în vigoare la 1.10.2011, sunt de remarcat prevederile art. 1532 alin. (3) C. civ. potrivit căruia: Prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanţa de judecată.
Ca atare, faptul că recurenţii nu ar fi cunoscut întinderea prejudiciului la momentul la care ar fi trebuit (ori ar fi putut) să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea nu putea reprezenta un impediment pentru formularea cererii de chemare în judecată.
În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Constanţa şi Consiliul Judeţean Constanţa împotriva deciziei civile nr. 151/C din 08 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 septembrie 2021.