Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2021
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 04.06.2019 reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, constatarea nulităţii absolute a actelor de preluare de către Statul Român, de la autorul acestora, D., a imobilelor nr. cad. x, înscris în CF x Timişoara, proprietar Statul Român, domeniu public; nr. cad. x (parcela LL 474), înscris în CF x Timişoara proprietar Statul Român, domeniu public; nr. cad. x 424, înscris în CF x Timişoara proprietar Statul Român, domeniu public; nr. cad. x 422, înscris în CF x Timişoara, proprietar Statul Român, domeniu public; nr. cad. x 417/1, înscris în CF x Timişoara, proprietar Statul Român, domeniu public; nr. cad. x (parcela C. civ. 410/1), înscris în CF x Timişoara, proprietar Statul Român, prin Agenţia Domeniilor Statului, proprietate privată; nr. cad. x (parcela x), înscris în CF x Timişoara, proprietar Statul Român, prin Agenţia Domeniilor Statului, proprietate privată; nr. cad. x (parcela x), înscris în CF x Timişoara, proprietar Statul Român, prin Agenţia Domeniilor Statului, proprietate privată; nr. cad. x (parcela HB 412/2), înscris în CF x Timişoara, proprietar Statul Român, prin Agenţia Domeniilor Statului, proprietate privată; constatarea existenţei dreptului de proprietate asupra imobilelor în patrimoniul autorului lor, D., la data decesului - 16.08.1974; cu cheltuieli de judecată.
La data de 18.10.2019, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - prin D.G.R.F.P Timiş a formulat întâmpinare, prin care a solicitat pe cale de excepţie, să constate autoritatea de lucru judecat în prezenta speţă, inadmisibilitatea acţiunii pe dreptul comun, iar pe fondul cauzei, sa respingă acţiunea ca fiind neîntemeiată.
Prin sentinţa nr. 13620/11.12.2019, Judecătoria Timişoara, secţia a II a civilă a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Timiş.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, la data de 06.02.2020, sub nr. x/2019.
La termenul de judecată din data de 19.05.2020, tribunalul, în temeiul art. 248 alin. (4) teza finală C. proc. civ., apreciind că pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleaşi probe ca pentru soluţionarea cauzei, a unit cu fondul excepţiile autorităţii lucrului judecat şi inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârât prin întâmpinare.
2. Sentinţa Tribunalului Timiş
Prin sentinţa nr. 366/19.05.2020, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins, ca nefondate, excepţiile autorităţii lucrului judecat şi inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârât prin întâmpinare; a respins acţiunea.
3. Decizia Curţii de Apel Timişoara
Prin decizia nr. 29/03.03.2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul reclamanţilor împotriva sentinţei; a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta accesorie Universitatea de Ştiinţe Agricole şi E. al României din Timişoara.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva încheierii de şedinţă din 21.12.2020 şi a deciziei civile nr. 29/3.03.2021 a declarat recurs partea reclamantă A., B. şi C., invocând incidenţa motivelor de recurs precizate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.
I. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au subsumat următoarele critici:
- Încheierea de şedinţă din 21.12.2020 este nelegală şi a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 42 pct. 1 şi 13 C. proc. civ., în sensul că judecătorul în raport de care s-a formulat cererea de recuzare respinsă prin încheierea menţionată şi-a exprimat anterior părerea cu privire la problema de drept dedusă judecăţii, respectiv a făcut parte din completul de judecată care a soluţionat dosarul nr. x/2020 în care recurenţii au figurat ca părţi şi în care s-au dezbătut probleme de drept similare. Mai mult, în motivarea hotărârii din prezenta cauză au fost preluate opinii din dosarul nr. x/2010, iar decizia recurată a fost redactată de către acest magistrat;
- Au fost încălcate dispoziţiile art. 477 C. proc. civ., în sensul că prin invocarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat instanţa de apel a depăşit limitele efectului devolutiv al apelului, în condiţiile în care la prima instanţă pârâtul a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa a respins această excepţie iar sentinţa nu a fost atacată sub acest aspect;
- Au fost încălcate dispoziţiile art. 14 alin. (6) C. proc. civ. întrucât, deşi susţine că ceea ce aplică este efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care diferă de excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa nu a pus în discuţia părţilor din oficiu acest motiv de drept;
- Au fost încălcate dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. întrucât deşi instanţa de apel reţine că sunt contrazise dezlegările irevocabile şi obligatorii date de instanţa de recurs în dosarul nr. x/2010, reţine totuşi efectul pozitiv cu privire la lipsa finalităţii recunoaşterii nulităţii actelor de preluare, întrucât nu ar putea conduce la valorificarea unui drept de restituire a acestor imobile. Dezlegarea instanţei de apel este nelegală sub două aspecte. Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, legătura dintre cele două dosare rezultă din faptul că recurenţii nu pot redobândi dreptul de proprietate conform legilor speciale, deoarece nu au cetăţenia română în perioada 1991-2005 (perioada în care se puteau formula cereri de restituire conform Legii nr. 18/1991), lucru statuat cu putere de lucru judecat în dosrul nr. 922/30/2010**. Pe de altă parte, de asemenea, contrar susţinerilor instanţei de apel, în litigiul anterior s-a reţinut că nu este posibilă apărarea dreptului de proprietate pe altă cale numai în situaţiile în care fie imobilul nu face obiectul legii speciale, fie nu sunt întrunite condiţiile ca moştenitorii să beneficieze de măsurile reparatorii. Este nelegală susţinerea instanţei de apel că cererea se grefează pe dispoziţiile legilor de restituire, câtă vreme recurenţii au invocat doar acele texte care fie exclud de la aplicare legile speciale, fie dovedesc nevalabilitatea titlului statului;
- Au fost încălcate dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că hotărârile anterioare nu pot fi opuse reclamanţilor A. şi B. întrucât aceştia au transmis cumpărătorului C. toate drepturile succesorale, astfel încât aceştia nu sunt succesorii, ci autorii acestuia;
- Au fost încălcate dispoziţiile art. 32 C. proc. civ.. Instanţa de apel reţine că este lipsită de finalitate o eventuală recunoaştere a nulităţii absolute a titlului statului constituit asupra imobilelor în litigiu, cât timp aceasta nu ar putea conduce la un drept de restituire (conferit de Legea nr. 18/1991). Or, tocmai inexistenţa dreptului la restituire al reclamanţilor conform legii speciale a fost invocată de către aceştia, iar în acest context recunoaşterea nulităţii actelor de preluare ar însemna că imobilele se aflau la data decesului în patrimoniul autorului lor, ceea ce at conduce la concluzia că le-au fost transmise prin succesiune;
- Au fost încălcate art. 53 CEDO şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României. În acest sens, nu a fost luată în considerare decizia Curţii Constituţionale nr. 73/1995 invocată de către reclamanţi, obligatorie pentru instanţe, iar jurisprudenţa CEDO invocată de prima instanţă nu este aplicabilă în cauză. Pe de altă parte Legea nr. 18/1991 este anterioară ratificării Convenţiei de către Români, prin urmare excedează competenţei rationae temporis a acesteia. De asemenea, faptul că prin sentinţa nr. 366/19.05.2020 a fost respinsă excepţie inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât, iar această soluţie nu a fost apelată şi se bucură de autoritate de lucru judecat, ar fi trebuit să conducă la concluzia că instanţele trebuiau să analizeze dispoziţiile dreptului intern invocate şi să verifice legalitatea titlului statului şi existenţa dreptului în patrimoniul autorului recurenţilor.
II. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în contextul în care bunurile în litigiu sunt imobile preluate de stat fără titlu valabil, nesupuse restituirii conform legilor speciale. Instanţa a refuzat analiza ambelor capete de cerere, fără să verifice regimul juridic al imobilelor, ceea ce a condus la aplicarea unor dispoziţii legale fără legătură cu cauza. Recurenţii invocă un drept de proprietate aparţinând autorului lor, care este acelaşi drept de proprietate deţinut până la data decesului, nicidecum un nou drept de proprietate, pe care Statul Român să-l recunoască/reconstituie conform legilor speciale.
5. Apărări formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată în termen legal la data de 08.06.2021, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGRFP Timişoara a solicitat respingerea recursului. Solicită admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat în temeiul art. 430 C. proc. civ., având în vedere că Statul Român nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. În acţiunea obiect al dosarului nr. x/2010 s-a solicitat constatarea lipsei titlului Statului Român asupra aceloraşi terenuri, iar prin prezenta acţiune se solicită să se constate nulitatea actelor de preluare de către Statul Român a terenurilor revendicate. Pe fondul cauzei, solicită respingerea acţiunii, ca neîntemeiată. Terenurile aflate în prezent în proprietatea privată a Statului Român prin Agenţia Domeniilor Statului au ieşit din patrimoniul antecesorilor reclamanţilor acum 50 de ani şi nu s-a făcut niciun demers pentru recuperarea lor până în momentul acţiunii din dosarul nr. x/2010. Aceste terenuri nu reprezintă un "bun" în sensul Convenţiei, reclamanţii nu se află sub protecţia art. 1 alin. (1) din primul Protocol Adiţional la Convenţie, iar prin neurmarea procedurii speciale de reconstituire a dreptului de proprietate titlul Statului s-a consolidat.
La data de 02.07.2021 (data email), recurenţii au depus note scrise prin care au solicitat respingerea excepţiilor invocate prin întâmpinarea intimatului-pârât şi admiterea recursului.
Prin întâmpinarea formulată în termen legal la data de 02.07.2021, intimata-intervenientă Universitatea de Ştiinţe Agricole şi E. al României a solicitat respingerea recursului. În cauză operează autoritatea de lucru judecat în raport cu cele statuate în cadrul dosarului nr. x/2010 iar aceste aspecte au fost puse în discuţia părţilor la termenul din 17.02.2021 cu prilejul cercetării cauzei în apel. Argumentele şi apărările recurenţilor sunt identice cu cele formulate în cadrul dosarului nr. x/2010 Decizia recurată este motivată în fapt şi în drept, reţinând în mod corect că obiectul cauzei nu intră sub incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, iar dispoziţiile aplicabile sunt cele reglementate de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Recurenţii nu au un titlu valabil, iar la momentul promovării prezentei acţiuni era deja tranşată definitiv chestiunea litigioasă ce face obiectul acesteia, prin soluţia dată în dosarul nr. x/2010 unde instanţa a reţinut că reclamantul C. trebuia să dovedească calitatea de proprietar a sa şi a antecesorilor la data introducerii acţiunii, or acesta nu putea face o astfel de dovadă întrucât antecesorii (ceilalţi doi reclamanţi) au pierdut dreptul de proprietate prin decretul de expropriere în anul 1966. În acelaşi dosar, de care se prevalează şi recurenţii, s-a reţinut că prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale reclamantul nu a dobândit calitatea de moştenitor a fostului proprietar, ci doar eventualele bunuri existente în cadrul succesiunii, dar imobilul în litigiu nu putea fi transmis câtă vreme era în proprietatea Statului Român în anul 1966 şi nu se mai afla în patrimoniul foştilor proprietari de carte funciară la data decesului acestora. Referitor la reclamanţii A. şi B. s-a reţinut în dosarul nr. x/2010 că aceştia nu aveau cetăţenia română anterior anului 1989, iar lipsa cetăţeniei române la data revendicării bunurilor este motivul pentru care nu s-ar fi putut constata existenţa în patrimoniul lor a dreptului de proprietate. Prevederile deciziei nr. 7530/2012 pronunţată de Înalta Curte în dosar nr. x/2009 sunt aplicabile şi cauzei pendinte, situaţia fiind una identică, întrucât recurenţii reclamanţi nu sunt proprietari tabulari ai terenurilor, ci statul român, regimul juridic al acestora fiind de proprietate publică în administrarea intimatei-intervenient.
La data de 20.07.2021 (data înregistrării), intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-intervenientă, prin care a solicitat respingerea recursului, admiterea excepţiilor invocate, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, respingerea capătului de cerere privind plata cheltuielilor de judecată şi judecata în lipsă.
Prin notele scrise formulate la data de 02.07.2021 şi la data de 21.07.2021, recurenţii au solicitat respingerea excepţiilor şi apărărilor din cadrul întâmpinărilor şi admiterea recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
- este greşită critica prin care partea reclamantă susţine că încheierea de şedinţă din 21.12.2020 este nelegală şi că a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 şi 13 C. proc. civ., sub motiv că judecătorul recuzat şi-ar fi exprimat anterior părerea cu privire la problema de drept dedusă judecăţii în procesul pendinte, anume prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în dosarul nr. x/2020, în care recurenţii au figurat ca părţi şi în care au fost dezbătute probleme de drept similare, aspect confirmat prin faptul preluării în motivarea hotărârii din prezenta cauză, redactată de judecătorul recuzat, a unora dintre opiniile conţinute de hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2010.
Dispoziţiile art. 42 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că judecătorul este incompatibil de a judeca în cazul în care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia în cauza pe care a fost desemnat să o judece (pct. 1) sau în cazul în care există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa (pct. 13).
Statuând cu privire la incompatibilitatea judecătorului care şi-a spus părerea cu privire la soluţia în cauza pe care a fost desemnat să o judece, norma de drept menţionată nu are în vedere, astfel cum rezultă din conţinutul său, situaţia judecătorului care a soluţionat un alt proces, pronunţând o hotărâre judecătorească definitivă prin care a tranşat chestiunile litigioase din acel proces, indiferent că sunt sau nu similare ori aflate în legătură de cauzalitate cu cele care fac obiectul judecăţii în noul proces.
Aceasta, întrucât, atunci când pronunţă o hotărâre judecătorească înzestrată, potrivit dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ., cu efectele lucrului judecat, judecătorul nu îşi exprimă "o părere", astfel cum eronat susţine partea reclamantă, ci exercită atributul jurisdicţional de a fi judecătorul cauzei şi de a spune dreptul în raport de circumstanţele factuale relevate de respectiva cauză.
Împrejurarea că judecătorul recuzat a formulat, din proprie iniţiativa, o cerere de abţinere întemeiată pe dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în care a evocat aceeaşi ipoteză, participarea sa în completul de judecători care a soluţionat litigiul anterior, nu se constituie, astfel cum eronat se pretinde, într-un element suplimentar de natură să creeze îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.
Aceasta, întrucât, retragerea unui judecător de la judecata unei pricini, fie pe calea abţinerii, fie a recuzării, nu se poate face indiferent de motive, astfel cum susţine partea reclamantă, ci numai în prezenţa motivelor strict determinate de lege, a căror analiză este în competenţa instanţei care judecă astfel cereri.
În plus, când motivul de incompatibilitate cu privire la care se pretinde că ar fi de natură să nască bănuieli cu privire la imparţialitatea judecătorului a fost analizat, prin intermediul abţinerii, şi a fost găsit a fi neîntemeiat, cum este şi cazul în speţă, potrivit dispoziţiilor art. 47 alin. (3) C. proc. civ., partea nu mai este în drept să reitereze acelaşi motiv pe calea recuzării şi, cu atât mai puţin, să invoce ca motiv de îndoială a imparţialităţii judecătorului, în temeiul art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., încheierea de respingere a abţinerii.
Împrejurarea că problemele de drept dezlegate prin hotărârea judecătorească definitivă pronunţată în primul litigiu (detaliate de partea reclamantă) ar fi unele concrete şi nu abstracte şi că acestea ar viza acelaşi raport juridic cu cel dedus judecăţii în procesul pendinte nu pune în discuţie recuzarea judecătorului în temeiul dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 sau pct. 13 C. proc. civ., ci efectele pe care hotărâre judecătorească definitivă le opune în cel de-al doilea litigiu, efecte reglementate prin norme de ordine publică, care se opun atât părţilor, cât şi instanţei de judecată, indiferent de compunerea acesteia.
De altminteri, statuând prin dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. că judecătorul este incompatibil să soluţioneze cauza şi poate fi recuzat dacă "există… elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea" sa, legiuitorul a avut în vedere existenţa altor motive, nu a celor enumerate de art. 42 alin. (1) pct. 1-12.
- este greşită critica potrivit căreia, reţinând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2010, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care soluţia de respingere excepţiei autorităţii de lucru judecat pronunţată de prima instanţă nu a fost apelată.
Efectele lucrului judecat sunt prevăzute de dispoziţiile art. 431 C. proc. civ.
Norma de drept menţionată distinge între efectul negativ al puterii de lucru judecat, statuând, prin alin. (1), că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect şi efectul pozitiv, statuând, prin alin. (2), că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.
Pe calea excepţiei autorităţii de lucru judecat, contrar susţinerilor părţii reclamante, se valorifică doar efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 432 C. proc. civ., nu şi efectul pozitiv, cum corect a statuat şi instanţa de apel.
Lucrările dosarului evidenţiază, astfel cum indică partea reclamantă, că, la judecata în primă instanţă, excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de partea pârâtă în legătură cu hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2010 a fost respinsă, în considerarea faptului că între cele două dosare nu există identitate totală de părţi, obiect şi cauză, soluţia fiind definitivă, întrucât împotriva acesteia nu a fost exercitată calea de atac a apelului.
Acest fapt nu împiedica însă instanţa de apel să analizeze efectul pozitiv al puterii lucrului judecat al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul menţionat.
Ca atare, constatând, rezultat al verificărilor, că există chestiuni litigioase soluţionate prin decizia civilă nr. 1839/7.10.2016 a ÎCCJ în dosarul nr. x/2010, irevocabilă, aflate în legătură cu cele deduse judecăţii în prezenta cauză, instanţa de apel era în drept să procedeze la verificarea acestora din perspectiva dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.
Atare verificare nu pune în discuţie depăşirea limitelor apelului, deoarece efectele lucrului judecat, astfel cum s-a arătat, sunt reglementate prin norme de ordine publică, caz în care verificarea se impune din oficiu, nefiind necesară o învestire formală în acest sens de părţile litigante.
Verificarea se impunea cu atât mai mult în speţă, în condiţiile în care atât partea reclamantă, prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea de apel, cât şi partea pârâtă, prin întâmpinare, au invocat, ca mijloace de apărare, dezlegările date unor chestiuni litigioase aflate în legătură cu cauza pendinte prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2010, fie sub forma prezumţiei lucrului anterior judecat, fie sub forma excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Nu în ultimul rând, se constată că prin apelul declarat împotriva soluţiei de respingere, ca nefondată, a cererii de chemare în judecată, partea reclamantă a solicitat anularea sentinţei primei instanţe şi evocarea fondului cauzei, conform art. 480 alin. (3) C. proc. civ., caz în care, în aplicarea dispoziţiilor art. 477 alin. (2) C. proc. civ., devoluţiunea opera, în ceea ce priveşte fondul litigiului, cu privire la întreaga cauză, instanţa de apel nefiind ţinută de limitele stabilite prin cererea de apel.
- este greşită şi critica prin care se susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 14 alin. (6) C. proc. civ. prin omisiunea punerii în discuţie, din oficiu, a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ca motiv de drept.
Dispoziţiile art. 14 alin. (6) C. proc. civ. prevăd următoarele: Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.
În ceea ce priveşte efectele lucrului judecat al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2010 (versionat în diversele cicluri procesuale), astfel cum s-a arătat, acestea au fost invocate de părţi ca mijloace de probă şi au făcut obiect al dezbaterilor contradictorii dintre părţi, atât la judecata în primă instanţă, cât şi în faţa instanţei de apel.
Rezultă că, prin însăşi cererea dedusă judecăţii, partea reclamantă a solicitat ca în procesul pendinte să se ţină cont de dezlegările date unor chestiuni litigioase aflate în legătură cu cauza pendinte prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul menţionat, anume prin sentinţa civilă nr. 56/20.01.2016, (în legătură cu situaţia juridică a imobilelor în litigiu în perioada 1966-2009), prin decizia nr. 116/27.04.2016 (în legătură cu succesiunea defunctului D.) respectiv, prin decizia civilă nr. 1839/7.10.2016, (în legătură cu drepturile succesorilor defunctului la data deschiderii succesiunii).
În esenţă, partea reclamantă a pretins că prin hotărârile judecătoreşti din procesul anterior s-a tranşat, cu puterea lucrului judecat, faptul că succesorii defunctului D. nu puteau redobândi dreptul de proprietate asupra bunurilor succesorale preluate de statul comunist în temeiul normelor speciale prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, deoarece nu aveau cetăţenia română, dezlegare care se opune în procesul pendinte.
Referitor la aceleaşi hotărâri judecătoreşti, partea pârâtă a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţie care a fost respinsă de prima instanţă în considerarea faptului că deşi partea reclamantă C. a figurat în ambele dosare, între cele două litigii nu există identitate totală de părţi, de obiect şi de cauză juridică.
Prin motivele de apel, partea reclamantă a reiterat efectele deciziei civile nr. 116/27.04.2016 (dosar nr. x/2010), susţinând că prin cererea dedusă judecăţii în procesul pendinte urmăreşte obţinerea unei hotărâri judecătoreşti care să recunoască existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autorului său D. la data deschiderii succesiunii, hotărâre a cărei lipsă i-a fost imputată în procesul anterior, în operaţiunea de comparare a titlurilor.
În atare condiţii, cum chestiunea litigioasă privind efectele lucrului judecat al hotărârilor date în primul litigiu dintre părţi, care presupune verificarea de către instanţa de judecată a ambelor manifestări ale sale, pozitivă şi negativă (indiferent de modalitatea în care părţile se raportează la cele două efecte), a făcut obiect al dezbaterilor contradictorii, critica părţii potrivit căreia instanţa de apel a încălcat prevederile art. 14 alin. (6) C. proc. civ. prin aceea că nu a pus în discuţie incidenţa doar a efectului pozitiv, nu poate fi primită.
De altminteri, rezultă că aspectele litigioase cu privire la care instanţa de apel a reţinut prezumţia lucrului anterior judecat au fost invocate ca fiind dezlegate, cu valoare obligatorie, în primul litigiu, de însăşi partea reclamantă, instanţa de apel statuând însă, pentru argumentele expuse în considerentele hotărârii, de ce nu poate primi interpretarea dată de parte respectivelor dezlegări şi cum se opun, în realitate, aceste dezlegări în litigiul pendinte.
- este nefondată critica părţii privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că nu a reţinut că singura legătura între dosarul nr. x/2010 şi dosarul pendinte rezultă din faptul că în litigiul anterior s-a statuat, cu puterea lucrului judecat, că nu putea redobândi dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991, motivat de împrejurarea că nu avea cetăţenia română în perioada 1991-2005 în care se putea formula cerere de restituire în procedurile reglementate de această lege de reparaţie.
Aşa cum corect se enunţă, pentru a se reţine efectul pozitiv al lucrului anterior judecat este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior şi care nu poate fi contrazisă.
Verificarea şi stabilirea legăturii între cele două litigii, contrar susţinerilor părţii reclamante, vizează toate aspectele litigioase care au făcut obiectul judecăţii în litigiul anterior, nu doar pe acelea cu privire la care părţile pretind că ar fi fost dezlegate, cu efectele lucrului judecat, şi că s-ar opune în cel de-al doilea litigiu.
Ca atare, împrejurarea că partea reclamantă a susţinut că prin hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul x/2010 s-a statuat doar că nu putea redobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor de care autorul său a fost deposedat de statul comunist în cadrul procedurilor prevăzute de Legea nr. 18/1991, caz în care ar avea deschisă calea dreptului comun pentru a obţine restituirea acestora, nu împiedica instanţa de apel, pe de o parte, să verifice temeinicia acestei susţineri şi, pe de altă parte, să verifice dacă există şi alte chestiuni litigioase dezlegate în primul litigiu care s-ar opune în procesul pendinte cu putere de lucru judecat.
În ceea ce priveşte critica părţii potrivit căreia instanţa de apel a respins nemotivat şi nelegal apărarea sa relativă la chestiunea litigioasă mai sus menţionată, cu privire la care a înţeles să invoce în procesul pendinte efectele lucrului judecat, se constată că nu poate fi primită.
Mai întâi este de observat că instanţa de apel a motivat înlăturarea acestei apărări, reţinând că ea este contrazisă de dezlegările irevocabile şi obligatorii statuate prin decizia civilă nr. 1839/7.10.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2010, redând considerentele deciziei din care rezultă acest fapt.
Anume, instanţa de apel a observat că prin decizia civilă menţionată s-a statuat explicit că terenurile revendicate intră în domeniul de aplicare a legilor fondului funciar, indiferent de caracterul preluării operate de către stat.(...) şi, totodată, că recunoaşterea calităţii de proprietar a autorului D., la data preluării terenurilor de către stat, nu este suficientă pentru constatarea existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul succesorilor săi după anul 1990, moştenitorii acestuia având a urma calea Legii nr. 18/1991 pentru a obţine retrocedarea terenurilor, considerente care sunt obligatorii în litigiul pendinte.
De altminteri, se constată că în susţinerea acestei apărări, partea reclamantă nu se rezumă să invoce aspectele soluţionate definitiv în dosarul nr. x/2010, astfel cum acestea rezultă explicit din considerentele hotărârilor judecătoreşti, ci adaugă acestora un raţionament care nu se regăseşte în cuprinsul hotărârilor.
Anume, pornind de la statuările obligatorii potrivit cărora terenurile preluate de statul comunist din patrimoniul autorului D. intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 18/1991, partea reclamantă pretinde, în considerarea faptului că nu avea cetăţenia română în perioada 1991-2005 (în care putea formula cerere de restituire în temeiul legii speciale), că aceste statuări impun, deopotrivă, concluzia că poate solicita retrocedarea terenurilor în temeiul normelor de drept comun, anume în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
O atare manieră de invocare a efectelor lucrului anterior judecat nu este însă permisă, întrucât părţilor, în susţinerea apărărilor întemeiate pe dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu le este permis să adauge alte raţionamente ori să interpreteze raţionamentele judiciare expuse explicit în cuprinsul considerentelor hotărârilor judecătoreşti definitive.
De altminteri, instanţa de apel a evidenţiat faptul că în primul litigiu s-a avut în vedere că moştenitorii proprietarului D. nu au uzat de calea administrativă, deşi, după revizuirea Constituţiei în anul 2003, Legea nr. 247/2005 a deschis posibilitatea formulării de noi cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în procedura legilor fondului funciar, precum şi faptul că legiuitorul nu recunoaşte posibilitatea de apărare a unui astfel de drept de proprietate pe calea acţiunii în revendicare, ci doar în procedurile prevăzute de legea specială de reparaţie, indiferent dacă deposedarea de către statul comunist s-a realizat cu titlu ori fără titlu, cu menţiunea că dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu prevăd o atare distincţie, în funcţie de modalitatea de deposedare, absenţa distincţiei fiind justificată de libertatea legiuitorului de a stabili domeniului de aplicare a legii speciale şi condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru ca o persoană sau moştenitorii săi să beneficieze de măsuri reparatorii.
În atare condiţii, în mod corect instanţa de apel a reţinut că între cele două litigii nu există legătura invocată de partea reclamantă, anume aceea potrivit căreia în procesul anterior s-ar fi statuat, cu puterea lucrului judecat, că apărarea dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu ar fi posibilă pe calea dreptului comun dacă terenurile nu fac obiectul legii speciale de reparaţie ori, deşi fac obiectul unor astfel de legi, cum este cazul în speţă, moştenitorii persoanei deposedate nu îndeplineau condiţiile prevăzute de legea specială pentru a beneficia de măsuri reparatorii.
- este nefondată critica prin care partea pretinde că în mod greşit instanţa de apel a reţinut o altă legătură între cele două litigii, anume cea privind lipsa de finalitate a recunoaşterii nulităţii actelor de preluare a imobilelor de către stat.
Rezultă că instanţa de apel a reţinut că prin decizia civilă pronunţată în primul litigiu, nr. 1839/7.10.2016, irevocabilă, s-a statuat că dreptul de proprietate al titularului deposedat de către stat anterior anului 1989 putea fi exercitat doar pentru iniţierea procedurii prevăzute de legile speciale, dacă erau întrunite condiţiile pentru ca moştenitorii proprietarului deposedat de stat să beneficieze de măsurile legale reparatorii, legiuitorul având libertatea de alegere a condiţiilor de reparare a prejudiciului creat prin deposedarea din perioada de referinţă a legii.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că, potrivit considerentelor aceleiaşi decizii civile obligatorii, este legală constatarea (...) lipsei de relevanţă a unei analize a nelegalităţii titlului statului, dar şi a faptului că nu este posibilă constatarea existenţei în patrimoniul autorilor reclamantului şi, pe cale de consecinţă, nici în patrimoniul acestuia din urmă, a dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, ce a aparţinut titularului deposedat de către stat.(...)".
În considerarea acestor statuări instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că legătura dintre cele două litigii se impune a fi analizată din perspectiva finalităţii prezentului demers judiciar prin care se solicită, constatarea nulităţii absolute a actelor de preluare a imobilelor de către stat, respectiv, constatarea existenţei dreptului de proprietate asupra acestora în patrimoniul autorului lor, D., la data decesului, 16.08.1974 (nicidecum o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legii fondului funciar, cum eronat se afirmă).
Or, raţionamentul dezvoltat de partea reclamantă, potrivit căruia constatarea nulităţii absolute a actelor de preluare de către stat ar conduce la reintrarea terenurilor în patrimoniul autorului său anterior decesului, fapt care ar permite transmiterea dreptului de proprietate, prin succesiune, în favoarea sa, contravine statuărilor din decizia civilă menţionată, potrivit cărora dreptul de proprietate al titularului deposedat de statul comunist putea fi folosit după anul 1990 doar pentru iniţierea procedurilor speciale prevăzute Legea fondului funciar nr. 18/1991.
Cât priveşte argumentul părţii reclamante potrivit căruia nu avea acces la procedurile prevăzute de Legea nr. 18/1991, în considerarea faptului că nu avea cetăţenia română, se constată că nu poate fi primit în litigiul pendinte pentru acelaşi aspect, anume pentru că a fost deja analizat în primul litigiu.
Rezultă că şi această chestiune litigioasă, relativă la îndeplinirea de către moştenitorii defunctului D. a condiţiilor de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 18/1991 (cărora se subsumează problema cetăţeniei), a fost lămurită în primul litigiu, prin decizia civilă nr. 1839/7.10.2016, în sensul că o atare verificare era condiţionată de parcurgerea şi epuizarea căilor de atac prevăzute de legile speciale, procedura administrativă fiind deschisă în acest caz.
Concluzia este valabilă şi în ceea ce priveşte eventuala verificare a constituţionalităţii normelor de drept prevăzute de legea specială relative la condiţia cetăţeniei, relevantă, din punct de vedere al procedurii care trebuia urmată, fiind decizia nr. 73/1995 a Curţii Constituţionale, invocată de partea reclamantă, prin care s-a statuat cu privire la neconstituţionalitatea unor norme de drept dintr-o altă lege de reparaţie, Legea nr. 112/1995, apreciate de parte a fi similare cu dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 18/1991.
- este nefondată, de asemenea, critica potrivit căreia au fost încălcate dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., prin aceea că hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior nu pot fi opuse reclamanţilor A. şi B., ci doar reclamantului C..
Este real că, potrivit dispoziţiilor art. 435 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.
Opozabilitatea unei hotărâri judecătoreşti nu se confundă însă cu efectele lucrului judecat, reglementate prin dispoziţiile art. 431 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.
Ca atare, invocând încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., partea nu poate dezvolta o critică subsumată chestiunii opozabilităţii hotărârilor judecătoreşti.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că hotărârea judecătorească este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.
Ca atare, împrejurarea că în dosarul nr. x/2010 a figurat, ca parte reclamantă, doar C., în timp ce în prezentul litigiu figurează, ca partea reclamantă, pe lângă C., şi A. şi B., nu impune, astfel cum eronat se susţine, concluzia inopozabilităţii hotărârilor judecătoreşti pronunţate în respectivul dosar faţă de reclamanţii A. şi B..
Aceasta, întrucât, în procesul pendinte, reclamanţii menţionaţi nu numai că nu au propus şi nu au făcut dovada contrară celor statuate prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2010, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., ci, dimpotrivă, au invocat dezlegările date chestiunilor litigioase în dosarul nr. x/2010 ca având putere de lucru judecat în procesul pendinte, inclusiv în ceea ce îi priveşte.
Ca atare, împrejurarea că hotărârea din litigiul anterior, în considerarea contractului de vânzare-cumpărare drepturi succesorale autentificat sub nr. x/28.09.2009 de către BNP F., a fost pronunţată în contradictoriu cu dobânditorul cu titlu particular (parte reclamantă în ambele litigii) şi nu cu înstrăinătorii (partea reclamantă în litigiul pendinte), nu prezintă relevanţă din perspectiva criticii de inopozabilitate formulate şi nici nu justifică, ca fiind utilă cauzei, analizarea dispoziţiilor art. 39 C. proc. civ., care reglementează o altă ipoteză, aceea în care hotărârea ale cărei efecte se opun a fost pronunţată în contradictoriu doar cu înstrăinătorul.
- nefondată se dovedeşte a fi şi critica potrivit căreia instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 32 C. proc. civ., atunci când a reţinut că este lipsită de interes o eventuală recunoaştere a nulităţii absolute a titlului statului asupra imobilelor în litigiu, sub motiv că o atare constatare nu ar putea conduce la recunoaşterea unui drept de restituire a imobilelor în persoana părţii reclamante.
Statuând, prin dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cu privire la condiţia justificării de către parte a unui interes în exercitarea acţiunii civile, legiuitorul a urmărit să împiedice declanşarea unor litigii lipsite de utilitate practică pentru partea reclamantă.
Ca atare, şi în procesul pendinte, instanţa era obligată, astfel cum s-a arătat şi cu ocazia analizării unei critici anterioare, să verifice care este finalitatea demersului judiciar, adică dacă partea reclamantă justifică un folos practic, material sau moral, prin promovarea acţiunii deduse judecăţii.
Partea reclamantă şi-a justificat prezentul demers judiciar prin aceea că, potrivit statuărilor obligatorii ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior din dosarul nr. x/2010, i s-a recunoscut dreptul de a urma calea dreptului comun pentru a obţine retrocedarea imobilelor de care autorul său a fost deposedat de statul comunist, reiterând raţionamentul potrivit căruia deşi aceste imobile fac obiectul Legii nr. 18/1991, nu avea deschis exerciţiul acţiunii în retrocedare în temeiul acestei legi speciale de reparaţie, deoarece nu îndeplinea condiţia privind cetăţenia română.
Or, astfel cum s-a arătat anterior, această susţinere a părţii reclamante a fost înlăturată, întrucât nu este susţinută de statuările din hotărârile pronunţate în litigiul anterior ci, dimpotrivă, contrazisă de acestea.
În atare condiţii, în mod corect instanţa de apel a constatat că partea reclamantă nu justifică interes în promovarea acţiunii deduse judecăţii, întemeiate pe normele dreptului comun (nu ale legii fondului funciar, cum eronat se reafirmă) atâta timp cât nu a probat care este folosul practic urmărit prin constatarea nulităţii actelor de preluare a imobilelor de către stat, în condiţiile în care, potrivit dezlegărilor din primul litigiu, un eventual drept de proprietate recunoscut în favoarea autorului său nu putea fi transmis pe cale succesorală după anul 1990, ci putea fi folosit doar pentru a iniţia procedurile prevăzute de Legea nr. 18/1991, proceduri pe care nu le-a urmat.
În consecinţă, în procesul pendinte nu se justificau a fi analizate de instanţa de apel susţinerile părţii privind incidenţa asupra raportului juridic dedus judecăţii a dispoziţiilor art. 9 din Decretul 151/1950 privind comasarea şi circulaţia bunurilor agricole ale art. 651, 653 şi 644 C. civ. 1864 şi ale art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, apărări care erau de interes doar în cadrul procedurilor prevăzute de legea de reparaţie.
- nu poate fi primită nici critica prin care se pretinde că au fost încălcate dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, relative la aplicarea tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi ale art. 53 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, relative la apărarea drepturilor omului recunoscute.
Invocând drept greşeală care ar fi fost săvârşită de instanţa de apel omisiunea de a nu fi aplicat cu prioritate normele de drept intern, mai favorabile, în opinia părţii, decât prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, partea reclamantă ignoră considerentele decizorii ale hotărârii recurate, potrivit cărora . instanţa de apel a soluţionat litigiul pendinte în aplicarea normelor de drept intern.
Anume, în considerarea dezlegărilor din primul litigiu care se opun în procesul pendinte în condiţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a statuat că partea reclamantă nu a făcut dovada existenţei unui interes în formularea acţiunii deduse judecăţii, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 32 şi art. 33 C. proc. civ.
Trimiterea la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor se regăseşte în cadrul unor considerente explicative ale hotărârii primei instanţe a căror redactare a fost impusă de apărarea părţii reclamante potrivit căreia scopul urmărit prin promovarea acţiunii deduse judecăţii în procesul pendinte ar fi acela de a obţine o hotărâre judecătorească de recunoaştere a unui drept de proprietate a cărui lipsă i-a fost imputată în dosarul nr. x/2010, în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor, ca şi premisă necesară pentru a se verifica dacă deţine un bun în înţelesul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În plus, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, verificările din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor s-au impus pentru a se statua dacă respingerea acţiunii deduse judecăţii în considerarea neîndeplinirii condiţiei relative la interes, prevăzute de dispoziţiile art. 32-33 C. proc. civ., urmare a constatării incidenţei autorităţii lucrului anterior judecat, prevăzută de dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., contravine dreptului de acces la o instanţă, statuat prin dispoziţiile art. 6 din Convenţie, concluzia fiind că astfel de limitări sunt recunoscute atât în practica judiciară internă, cât şi în cea a instanţei europene.
În atare condiţii, susţinerile părţii reclamante privind omisiunea de a se verifica legalitatea titlului statului şi de a se constata existenţa dreptului de proprietate asupra terenurilor în patrimoniul autorului său la momentul decesului, justificat de împrejurarea că Legea nr. 18/1991 nu se aplică cetăţenilor străini care nu au redobândită cetăţenia română, justificat de împrejurarea că această lege a fost adoptată anterior ratificării de către România a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi excedează competenţei rationae temporis a instanţei de contencios european şi de împrejurarea respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii la judecata în primă instanţă, nu pot fi primite, deoarece nu se fundamentează pe considerentele decizorii pe care instanţa de apel şi-a sprijinit soluţia.
În raport cu limitele învestirii, nu poate fi analizată nici critica privind omisiunea instanţei de apel de a verifica efectele deciziei nr. 73/1995 a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat că precizarea "fără titlu" din art. 1 alin. (1), precum şi condiţia de stabilire a domiciliului în ţară, prevăzută de art. 4 din lege din Legea nr. 112/1995, sunt neconstituţionale, întrucât, astfel cum s-a arătat, o astfel de chestiune litigioasă putea face obiect al analizei doar în cadrul procedurilor prevăzute de Legea nr. 18/1991 şi nu în litigiul pendinte, în care partea şi-a fundamentat pretenţiile pe normele dreptului comun.
- este nefondată şi critica prin care partea invocă omisiunea instanţei de apel de a analiza cauza din perspectiva dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, ignorând faptul că imobilele în litigiu au fost preluate de stat fără titlu valabil şi că pentru restituirea acestora nu a avut deschis exerciţiul acţiunii în retrocedare, date fiind dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 18/1991.
Mai întâi este de observat că, în raport de considerentele decizorii ale hotărârii recurate, instanţa de apel nu avea a analiza incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicare de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Aceasta, întrucât, aşa cum s-a arătat, anterior, instanţa de apel a reţinut, cu prioritate, că partea reclamantă, în considerarea efectelor lucrului anterior judecat, nu justifică interes în promovarea acţiunii deduse judecăţii, în nulitatea actelor de preluare a bunurilor de către stat, chestiune care împiedica orice analiză asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii.
Apoi, se constată că dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, precizează, explicit, că nu cad în sfera sa de aplicare imobilele care fac obiectul unor legi de reparaţie, categorie în care se încadrează şi imobilele în litigiu, cu privire la care s-a statuat, cu puterea lucrului judecat, că fac obiectul Legii nr. 18/1991, lege de reparaţie în accepţiunea dată acestei sintagme prin norma de drept analizată.
În atare condiţii, este lipsită de relevanţă juridică invocarea în litigiul pendinte şi a dispoziţiilor art. 12 din Constituţia din 1905, art. 480 C. civ. de la 1864, art. 9 din Decretul nr. 151/1950, art. 13 din Constituţia din 1965 ca, de altminteri, şi a dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 18/1991, cât timp instanţele de fond nu mai puteau verifica regimul juridic al imobilelor în litigiu.
Pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea altor argumente, Înalta Curte va constata că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ. şi, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea reclamantă împotriva încheierii nr. 21.12.2020 (eroarea strecurată sub acest aspect în minută fiind îndreptată prin încheierea de şedinţă din data de 28.10.2021) şi a deciziei nr. 29/3 martie 2929 a Curţii de Apel Timişoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat G., cu sediul în Bucureşti, str. x împotriva încheierii nr. 21.12.2020 şi a deciziei nr. 29 din 3 martie 2021 ale Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGRFP Timişoara, cu sediul în Timişoara, judeţul Timiş şi cu intimata-intervenientă Universitatea de Ştiinţe Agricole şi E. al României, cu sediul în Timişoara, Calea x, judeţul Timiş.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 octombrie 2021.