Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2021
Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la 17 mai 2019, sub nr. x/2019, petenta A., în contradictoriu cu intimatul B., a solicitat, în temeiul art. 1095 C. proc. civ., recunoaşterea sentinţei pronunţate la 13 martie 2017, în cauza de divorţ contencios nr. 286/2016 de către Judecătoria de Prima Instanţa şi Instrucţie nr. 4 din Lorca (Spania).
2. Hotărârea Tribunalului Sibiu, secţia I civilă
Prin sentinţa nr. 152 din 24 iunie 2019, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, a admis cererea formulată de petenta A., în contradictoriu cu intimatul B., şi, în consecinţă, a recunoscut, pentru a putea produce efecte pe teritoriul României, hotărârea de divorţ pronunţată la 13 martie 2017 de Judecătoria de Prima Instanţă şi Instrucţie nr. 4 din Lorca, Spania.
3. Hotărârea Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă
Prin decizia nr. 662A din 25 iunie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 152/2019, pronunţată de Tribunalul Sibiu, în dosar nr. x/2019; a schimbat sentinţa atacată, în sensul respingerii cererii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B..
4. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
Prin decizia nr. 2765 din 17 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul formulat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 662A din 25 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă; a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
5. Hotărârea Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, în rejudecare
Prin decizia nr. 449 din 24 martie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 152/2019, pronunţată de Tribunalul Sibiu, în dosar nr. x/2019; a schimbat sentinţa atacată, în sensul respingerii cererii de recunoaştere a hotărârii, formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B..
6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
La 10 mai 2021, împotriva deciziei nr. 449/2021 din 24 martie 2021 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 19 mai 2021, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 8.
Prin încheierea din 15 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost respinsă cererea de abţinere formulată de membrii Completului nr. 8.
Prin rezoluţia din 9 septembrie 2021, a fost fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2021, în şedinţă publică.
La acest termen de judecată, instanţa a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului formulat.
7. Calea de atac exercitată în cauză
În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a arătat că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material, respectiv dispoziţiile art. 1096 şi art. 1097 C. proc. civ., precum şi ale art. 23 din Regulamentul CE nr. 2201/2003.
Instanţa de apel a considerat greşit că dreptul la apărare al pârâtului a fost încălcat de către instanţa spaniolă, reţinând, totodată, că reclamanta a ascuns cu rea credinţă autorităţilor spaniole domiciliul acestuia din România. Susţine că nu s-a avut în vedere că hotărârea pronunţată în Spania menţionează că au fost comunicate pârâtului toate documentele, iar acesta a luat cunoştinţă, în cadrul prezentului dosar, de sentinţa de divorţ.
Arată că pârâtul a fost legal citat de instanţa spaniolă întrucât, la momentul formulării cererii de divorţ, acesta locuia în Spania, şi doar ulterior a părăsit teritoriul acestei ţări fiind emis un mandat de executare pe numele lui.
Mai arată că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 23 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, sens în care susţine că excepţia de la refuzarea recunoaşterii hotărârii străine vizează situaţia în care pârâtul a acceptat, în mod neechivoc, hotărârea, chiar dacă nu a avut cunoştinţă de cauza dintr-un alt stat.
Învederează că, în speţă, se regăseşte această situaţie de excepţie întrucât pârâtul nu numai că a ştiut de existenţa hotărârii, astfel cum rezultă din convorbirile avute cu recurenta pe whatsapp şi transferurile de bani către aceasta, dar a şi acceptat hotărârea din moment ce a luat cunoştinţă de existenţa prezentului dosar având ca obiect recunoaşterea hotărârii străine, în cadrul căruia a formulat întâmpinare. Arată că de la momentul depunerii întâmpinării, iunie 2019, până în 24 august 2020, pârâtul nu a exercitat vreo cale de atac împotriva sentinţei spaniole, motiv pentru care apreciază că a acceptat-o în mod neechivoc.
8. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimatul B. a invocat excepţia nulităţii recursului, conform art. 489 C. proc. civ., susţinând că motivul de casare invocat de recurentă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este incident în cauză.
Apreciază că decizia instanţei de apel este legală întrucât, pe parcursul soluţionării dosarului în faţa instanţei spaniole, nu a fost citat pentru a putea să îşi exercite dreptul la apărare, deşi recurenta cunoştea faptul că locuieşte în România, în jud. Sibiu. Susţine că a aflat de sentinţa de divorţ în momentul introducerii, pe rolul Tribunalului Sibiu, a cererii de chemare în judecată pentru recunoaşterea hotărârii străine.
Arată că, potrivit dispoziţiilor art. 22 lit. b) din Regulamentul nr. 2201/2003, o hotărâre judecătorească pronunţată în materie de divorţ nu se recunoaşte în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat, în timp util, pârâtului care nu s-a prezentat, astfel încât acesta să îşi poată pregăti apărarea, cu excepţia cazului în care se constată că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc. Susţine că nu a acceptat hotărârea pronunţată cât timp nu a ştiut de existenţa şi efectele acesteia.
Apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1096 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care consideră că sunt incidente dispoziţiile art. 1097 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ privind încălcarea dreptului la apărare, care determină refuzul recunoaşterii sentinţei de divorţ.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Recursul reprezintă o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, această cale de atac nefiind un al treilea grad de jurisdicţie. Întrucât cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă, această nelegalitate trebuie să se încadreze în unul motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ..
Recurenţa a indicat ca motiv de casare dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea hotărârii se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".
Intimatul a invocat, însă, că aceste motiv de casare nu este incident în cauză, context în care recursul ar fi nul conform dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora sancţiunea nulităţii intervine şi "în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".
Pentru a opera nulitatea recursului în condiţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., este necesar ca cererea de recurs să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei sau să cuprindă o succesiune de fapte şi afirmaţii ce nu ar putea fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
În cauză, din cuprinsul cererii de recurs rezultă că aspectele invocate se pot circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocând faptul că recursul vizează aplicarea eronată a prevederilor din Regulamentul nr. 2201/2003 în cuprinsul căruia se menţionează că poate fi respinsă acţiunea de recunoaştere a unei hotărâri străine atunci când pârâtul nu a participat la soluţionarea pricinii din alt stat. A mai invocat recurenta faptul că acelaşi Regulament prevede şi o excepţie, anume că hotărârea de recunoaştere a hotărârii străine trebuie admisă atunci când pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc.
În consecinţă criticile invocate pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., îndeplinirea condiţiilor prevăzute de acesta urmând a fi analizată pe fondul cererii de recurs.
Se reţine că recurenta a invocat critici vizând aplicarea greşită a art. 1096 şi art. 1097 C. proc. civ. şi critici vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, fiind incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.
Sub un prim aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 întrucât prin hotărârea pronunţată la data de 13.03.2017, în cauza nr. 286/2016 de către Judecătoria de primă instanţă şi instrucţie nr. 4 din Lorca (Spania) au fost rezolvate chestiuni de divorţ, încredinţare minori, stabilire obligaţii de întreţinere.
Verificând decizia prin prisma modalităţii de aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat că este incident motivul de refuz al recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti în materia matrimonială şi a răspunderii părinteşti prevăzut de art. 23 lit. c) din Regulament, întrucât pârâtul nu a fost înştiinţat efectiv despre desfăşurarea procedurii şi nici nu i s-a comunicat sentinţa, deşi reclamanta putea şi trebuia să indice în procesul din Spania adresa din România a pârâtului din jud. Sibiu, care îi era cunoscută anterior. Curtea de Apel Alba Iulia a mai reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul a acceptat hotărârea, nedeclararea căii de atac împotriva hotărârii pronunţate în Spania neputând constitui o dovadă în acest sens, în condiţiile în care nici comunicarea acesteia nu s-a realizat la domiciliul reclamantului, iar după demararea prezentului litigiu, pârâtul a manifestat, în mod expres, opoziţia la recunoaşterea hotărârii de către instanţa din România. Referitor la pretinsele plăţi efectuate de pârât, s-a constatat că acestea sunt efectuate în anii 2015-2016, anterioare hotărârii de divorţ pronunţate în anul 2017, astfel încât nu se poate reţine că sunt prestate în executarea hotărârii şi că echivalează cu o acceptare tacită
Potrivit art. 22 alin. (1) lit. b) din Regulamentul anterior menţionat, intitulat "motive de refuz al recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie de divorţ, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei", o hotărâre judecătorească pronunţată în materie de divorţ, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei nu se recunoaşte: în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului care nu s-a prezentat şi astfel încât acesta să îşi poată pregăti apărarea, cu excepţia cazului în care se constată că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc.
De asemenea, conform art. 23 alin. (1) lit. c) din acelaşi regulament, un motiv de refuz al recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti în materia răspunderii părinteşti este în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat şi astfel încât aceasta să îşi poată pregăti apărarea, cu excepţia cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc.
Din cuprinsul acestor norme regulamentare reiese faptul că se impune instanţei căreia i se solicită să recunoască o hotărâre pronunţată într-un alt stat obligaţia de a efectua verificări de natură a-i conferi certitudinea respectării dreptului la apărare a pârâtului, care nu a fost prezent la judecata în urma căreia a fost pronunţată respectiva hotărâre, această obligaţie fiind reflectată şi de dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Regulament, conform cărora, în cazul în care este vorba de o hotărâre care s-a pronunţat în lipsa părţii pârâte, partea care solicită recunoaşterea sau încuviinţarea executării trebuie să prezinte originalul sau copia certificată a documentului care stabileşte că actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părţii care nu s-a prezentat sau orice document care arată că pârâtul a acceptat hotărârea în mod neechivoc.
Pentru a se constata îndeplinită cerinţa respectării dreptului la apărare nu este suficientă dovada emiterii unei citaţii, fiind necesar ca pârâtul să fie în realitate înştiinţat de proces, prin comunicarea actului de sesizare a instanţei sau unui act echivalent. Se reţine că la dosar nu au fost depuse dovezile menţionate de art. 37 alin. (2) din Regulament, din care să rezulte că pârâtul a fost înştiinţat despre desfăşurarea procesului în Spania sau dovada comunicării actului de sesizare către acesta având în vedere că nu a fost prezent la judecata finalizată prin hotărârea a cărei recunoaştere se solicită, fiind declarat în lipsă, deşi legal citat.
Sub un alt aspect, se observă că, în speţă, nu se regăseşte situaţia de excepţie, prevăzută de ultima teză a art. 22 lit. b), respectiv art. 23 lit. c) din Regulament, potrivit căruia hotărârea poate fi recunoscută în cazul în care se constată că persoana care nu a fost notificată a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc.
Critica recurentei vizând aplicarea greşită a acestor dispoziţii, motivat de faptul că acest accept ar rezulta din transferurile de bani către aceasta, conversaţiile private dintre părţi şi neexercitarea căilor extraordinare de atac prevăzute de legislaţia spaniolă nu poate fi primită.
Instanţa de apel, în rejudecare, a stabilit că pârâtul s-a opus recunoaşterii, iar plăţile la care se referă recurenta sunt anterioare pronunţării divorţului, astfel încât nu se poate reţine că au fost efectuate în executarea hotărârii pentru a echivala cu acceptarea acesteia.
Cu privire la aceste concluzii nu au fost formulate critici de nelegalitate, ci de netemeinicie care nu pot forma obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este lipsită de vicii de legalitate şi, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul promovat de petenta A. împotriva deciziei nr. 449 din 24 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Cu referire la solicitarea intimatului de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, reţinând culpa procesuală a părţii căzute în pretenţii, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurenta A. la plata sumei de 400 RON, cheltuieli de judecată către intimat, reprezentând onorariu apărător.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta A. împotriva deciziei nr. 449 din 24 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Obligă pe recurentă la plata către intimat a sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 noiembrie 2021.