Asupra cererii de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, să se constate căderea în desuetudine a Deciziei nr. 1933 din 31 martie 2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ (ca urmare a Deciziei nr. 7024 din 1 noiembrie 2013 pronunţată de aceeaşi instanţă), pierderea caracterului irevocabil ataşat Hotărârii nr. 458 din 22 aprilie 2010 a secţiei pentru Judecători a CSM şi nulitatea absolută a acesteia.
La 6 mai 2021, reclamanta a depus cerere modificatoare, prin care a completat cererea cu o nouă pârâtă - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi cu un nou capăt de cerere, respectiv să se constate căderea în desuetudine şi a încheierii nr. 2265 din 6 octombrie 2009 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Comercială în dosarul nr. x/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1571 din 22 octombrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cauza a fost înregistrată la Completul de 5 judecători.
Prin Decizia nr. 23 din 31 ianuarie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a fost admisă excepţia necompetenţei materiale invocată de reclamanta A. şi a fost declinată soluţionarea cauzei în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la 8 februarie 2022, petenta A. a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurată în Decizia nr. 23 din 31 ianuarie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în temeiul dispoziţiilor art. 442 C. proc. civ.
În motivarea cererii, petenta a susţinut că, prin Hotărârea nr. 23 din 31 ianuarie 2022, conform minutei postate pe site-ul instanţei, s-a pronunţat următoarea soluţie:
"Admite excepţia necompetenţei materiale formulată de reclamanta A.. Declină soluţionarea cauzei în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."
Petenta a învederat că prin înscrisul depus la dosar anterior termenului de judecată, intitulat Excepţii şi cereri, ar fi invocat două excepţii: cea privind nelegalitatea învestirii Completului de 5 judecători- C2, (prin autoînvestire) şi cea de necompetenţă materială a Completului de 5 judecători, solicitând declinarea în favoarea instanţei competente de fond, Tribunalul Bucureşti, secţia Civilă.
De altfel, a formulat şi o cerere de renunţare la judecata capătului 2 al cererii de chemare în judecată, pentru situaţia în care Completul de 5 judecători se socoteşte competent să soluţioneze cauza, solicitând scoaterea de pe rol şi trimiterea la instanţa competentă de fond, Tribunalul Bucureşti, secţia Civilă, pentru restul capetelor de cerere.
Susţine că instanţa nu s-a pronunţat nici pe prima excepţie, privind nelegalitatea autoînvestirii şi nici asupra cererii de renunţare; cât despre excepţia de necompetenţă materială, susţine că, de vreme ce a fost admisă, instanţa ar fi trebuit să decline la instanţa indicată de petentă, sens în care se impune îndreptarea erorii materiale privind denumirea instanţei la care a fost declinată cauza.
A solicitat, în temeiul art. 442 C. proc. civ., admiterea cererii şi îndreptarea hotărârii în sensul înlocuirii sintagmei secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu sintagma Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Totodată, a solicitat şi îndreptarea denumirii hotărârii de dezînvestire, în acord cu art. 424 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care aceasta se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă, iar nu decizie, cum greşit a consemnat instanţa.
Analizând cererea petentei de îndreptare a erorilor materiale, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 442 alin. (1) C. proc. civ.:
"erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere".
În conformitate cu textul legal anterior redat, obiectul îndreptării hotărârii îl constituie erori sau omisiuni limitate doar la aspecte privind numele, calitatea şi susţinerile părţilor, precum şi la cele de calcul, care însă nu afectează legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate.
De asemenea, pot fi îndreptate în această procedură şi alte chestiuni care reprezintă erori materiale, de ordin formal, strict procedural, care nu sunt de natură să afecteze în vreun fel soluţia pronunţată de instanţa care s-a dezînvestit de judecata pricinii, fiind o procedură specială, în care nu pot fi modificate aspectele asupra cărora instanţa s-a pronunţat deja.
În cauză, petenta a solicitat îndreptarea erorii materiale privind denumirea instanţei unde a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei.
Înalta Curte urmează să respingă cererea de îndreptare a erorii materiale cu privire la această chestiune, reţinând că petenta nu face referire la erori materiale în sensul textului de lege citat, ci mai degrabă aduce în discuţie o eventuală greşeală a instanţei de judecată, care, în opinia petentei, ar fi declinat greşit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Se constată că prin cererea de îndreptare, petenta urmăreşte, în realitate, să repună în discuţie excepţia de necompetenţă materială a prezentei instanţe, pentru a obţine declinarea soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă, ceea ce nu este permis de către art. 442 C. proc. civ., care reprezintă temeiul de drept al cererii formulate, cu care este investită instanţa în cauza pendinte.
Prin cererea de îndreptare a erorilor materiale, petenta a mai învederat că instanţa ar fi omis să se pronunţe pe excepţia privind nelegalitatea autoînvestirii şi pe cererea sa de renunţare la judecata capătului 2 de cerere.
Această susţinere este nefondată, Înalta Curte urmând să respingă cererea de îndreptare a erorii materiale şi cu privire la aceste aspecte.
În primul rând, o eventuală omisiune a instanţei de a se pronunţa pe excepţiile invocate de părţi nu poate fi remediată prin instituţia îndreptării erorii materiale, care este temeiul de drept al cererii de faţă.
De altfel, se constată că în mod legal instanţa de judecată a procedat la verificarea, din oficiu, a competenţei generale, materiale şi teritoriale, cum prevede art. 131 alin. (1) C. proc. civ.
Împrejurarea că Înalta Curte nu s-a pronunţat pe excepţiile invocate de petentă sau nu a luat act de manifestarea sa de voinţă este în deplin acord cu soluţia pronunţată de instanţă, care a avut în vedere prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia "instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei".
Aşadar, apreciind că nu este competentă material să soluţioneze cererea petentei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei competente, care va analiza toate cererile şi excepţiile formulate şi se va pronunţa asupra manifestării de voinţă a petentei referitoare la renunţarea la judecata capătului 2 de cerere.
Împrejurarea că petenta ar fi declarat că înţelege să renunţe la unul din capetele de cerere nu este o chestiune asupra căreia să poată aprecia această instanţă, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa, verificându-şi competenţa, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea altei instanţe, unde va fi cercetată pricina şi se vor analiza toate excepţiile şi apărările petentei.
Prin cererea de îndreptare a erorilor materiale, petenta a mai susţinut şi că este greşită denumirea de decizie a documentului prin care instanţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, sens în care a invocat art. 424 alin. (1) C. proc. civ.
Înalta Curte reţine că nici această susţinere nu este fondată, urmând să respingă cererea de îndreptare a erorii materiale referitoare la denumirea documentului de dezînvestire.
Potrivit art. 424 alin. (1) C. proc. civ.:
"Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care aceasta se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă".
În acord cu textul de lege anterior citat, hotărârea judecătorească prin care prima instanţă soluţionează cauza sau declină competenţa de soluţionare a pricinii poartă denumirea de sentinţă.
În cauza de faţă, prin Decizia nr. 23 din 31 ianuarie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale formulată de reclamanta A. şi a fost declinată soluţionarea cauzei în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Se reţine deci că declinarea de competenţă nu s-a dispus de către prima instanţă, ci de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a cărei competenţă materială este stabilită de art. 97 C. proc. civ.,
Potrivit acestui text de lege Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:
"(1) recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi împotriva altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; (2) recursurile în interesul legii; (3) cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; (4) orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".
În acelaşi sens sunt de reţinut şi dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 303/2004 republicată privind organizarea judiciară care prevăd că:
"Secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive şi a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel".
Completurile de 5 judecători soluţionează, în conformitate cu prevederile art. 51 alin. (3), art. 52 alin. (11) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, recursul împotriva hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară şi contestaţia împotriva hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care se dispune suspendarea din funcţie a magistratului, până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare; conflictul de competenţă dintre două secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 136 alin. (3) C. proc. civ. recursul împotriva hotărârii de renunţare la dreptul pretins, când renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 410 C. proc. civ. recursul împotriva hotărârii prin care s-a constatat perimarea, când perimarea s-a constatat de o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 421 alin. (2) C. proc. civ., precum şi recursul împotriva hotărârii de revizuire pentru hotărâri potrivnice, atunci când revizuirea a fost soluţionată de una dintre secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 513 alin. (6) din C. proc. civ.
Din perspectiva celor expuse, rezultă fără posibilitate de echivoc că nici în reglementarea dispoziţiilor din C. proc. civ. şi nici ale Legii nr. 303/2004 republicată, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu i-a fost atribuită competenţa materială de a judeca litigii în primă instanţă.
De altfel, art. 97 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. prevede competenţa Înaltei Curţi de a judeca "orice alte cereri date prin lege în competenţa sa" însă această dispoziţie trebuie interpretată în sensul că aceste cereri trebuie să fie expres prevăzute de lege ca fiind de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători va respinge cererea formulată de petenta A., reţinând că cele învederate în cererea de îndreptare nu constituie erori materiale, în sensul art. art. 442 alin. (1) C. proc. civ., anterior citat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea formulată de petenta A. privind îndreptarea erorii materiale strecurată în decizia civilă nr. 23 din 31 ianuarie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 februarie 2022.