Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2022
Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea recurată
Prin Decizia nr. 1626 din 23 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 572 din 10 martie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti.
În motivare, s-a reţinut că scopul urmărit de revizuent este de valorificare a certificatului de handicap, din perspectiva art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum şi a considerentelor reţinute în cuprinsul Deciziei nr. 23 din 11 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti într-o contestaţie în anulare.
Revizuentul a susţinut că există putere de lucru judecat în ceea ce priveşte considerentele acestei decizii referitoare la posibilitatea revizuirii deciziei civile nr. 1803 din 10 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în baza unui înscris oficial care să ateste data dobândirii handicapului pentru a se calcula perioada efectiv lucrată în condiţii de handicap, fapt ce i-ar da revizuentului dreptul de a beneficia de reducerea vârstei standard de pensionare cu 10 ani, în condiţiile art. 52 şi art. 58 din Legea nr. 263/2010.
În baza acestei premise, revizuentul a sesizat Înalta Curte cu o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând retractarea Deciziei nr. 572 din 10 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă într-o cerere de revizuire, întrucât aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 23 din 11 ianuarie 2021, pronunţată de aceeaşi instanţă într-o contestaţie în anulare, ambele căi de atac extraordinare fiind promovate împotriva aceleiaşi decizii şi anume nr. 1803 din 10 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti.
Revizuentul a formulat atât contestaţie în anulare, cât şi revizuire împotriva Deciziei nr. 1803 din 10 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti; contestaţia în anulare a fost respinsă prin Decizia nr. 23 din 11 ianuarie 2020, iar cererea de revizuire a fost respinsă prin Decizia nr. 572 din 10 martie 2021 a aceleiaşi instanţe.
Instanţa de revizuire a reţinut că aspectele invocate de revizuent sub aspectul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu sunt de natură să reflecte contradictorialitatea între cele două decizii.
Astfel, instanţa a detaliat că menţiunile din considerentele Deciziei nr. 23 din 11 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care instanţa a opinat în sensul că hotărârea atacată ar putea fi revizuită la momentul la care reclamantul ar dobândi un înscris oficial nu au caracter decisiv şi nu tranşează chestiuni ce ţin de fondul contestaţiei în anulare, ci exprimă doar o opinie a completului de judecată, care, de altfel, excede limitelor învestirii instanţei.
2. Recursul
Împotriva acestei decizii, recurentul A. a formulat recurs.
După un scurt istoric al cauzei, recurentul susţine că instanţa ar fi făcut o greşită aplicare a normelor de drept material privind autoritatea de lucru judecat, întrucât nu doar considerentele celor două decizii indicate sunt contradictorii, ci considerentul principal din prima hotărâre este contrar chiar dispozitivului celei de-a doua hotărâre.
Astfel, în considerentele Deciziei nr. 23 din 11 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, instanţa a reţinut că hotărârea atacată ar putea fi revizuită la momentul la care reclamantul ar dobândi un înscris oficial care să ateste data dobândirii handicapului.
Or, revizuentul s-a conformat acestor indicaţii şi a obţinut certificatul nr. x din 10 noiembrie 2021, care este un înscris oficial, în cuprinsul căruia se precizează exact data dobândirii handicapului şi a promovat cererea de revizuire.
În raport de acestea, soluţia de respingere a cererii de revizuire ca inadmisibilă întrucât înscrisul respectiv nu s-ar încadra în cele prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nelegală, profund greşită şi contravine celor reţinute prin Decizia nr. 23/2021 a aceleiaşi instanţe.
Aşadar, contrarietatea Deciziilor nr. 572/2021 şi nr. 23/2021 este evidentă, cu atât mai mult cu cât considerentele Deciziei 23/2021 reprezintă fundamentul soluţiei pronunţate de instanţă, iar nu o opinie a acesteia, cum greşit se reţine în decizia recurată.
Recurentul solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi anularea Deciziei nr. 572 din 10 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.
II. Considerentele Înaltei Curţi
Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinarea depusă de Institutul Naţional de Expertiza Medicală, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că recurentul susţine că instanţa de revizuire nu a aplicat corect prevederile art. 461 alin. (1) C. proc. civ.
Aceste critici urmează a fi analizate din perspectiva motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., deoarece recurentul susţine că instanţa de revizuire a aplicat/interpretat greşit cerinţele de admisibilitate a cererii de revizuire, încălcând astfel normele referitoare la autoritatea de lucru judecat.
Recurentul consideră că instanţa ar fi făcut o greşită aplicare a normelor de drept material privind autoritatea de lucru judecat, întrucât nu doar considerentele celor două decizii indicate sunt contradictorii, ci considerentul principal din prima hotărâre este contrar dispozitivului celei de-a doua hotărâri.
Înalta Curte reţine că legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că:
"Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", să concretizeze şi pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.
În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă dezlegată anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi nesocotită.
Reglementarea ipotezei de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a impus, de asemenea, pentru a înlătura încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat.
În ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi promovată dacă există hotărâri potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Din interpretarea logică, teleologică şi sistematică a celor două norme procedurale, rezultă că, pentru admisibilitatea revizuirii în temeiul textului menţionat, cele două hotărâri pretins potrivnice trebuie să fie pronunţate în cauze identice (identitate stabilită cumulativ pe baza celor trei elemente: părţi, obiect şi cauză).
Examinând prin prisma acestor consideraţii teoretice speţa, se constată, contrar susţinerilor recurentului, că instanţa de revizuire, analizând condiţiile autorităţii de lucru judecat, în mod corect a reţinut că aspectele invocate de revizuent nu reprezintă o contrarietate a celor două hotărâri judecătoreşti, prin care au fost soluţionate căi extraordinare de atac, revizuire şi contestaţie în anulare, declarate împotriva aceleiaşi decizii.
Astfel fiind, în deplin acord cu argumentele instanţei de revizuire, Înalta Curte reţine la rândul său că prin Decizia nr. 23 din 11 ianuarie 2020, Curtea Apel Ploieşti a respins contestaţia în anulare formulată împotriva Deciziei nr. 1803 din 10 noiembrie 2020 a aceleiaşi instanţe.
În cel de al doilea litigiu, prin Decizia nr. 572 din 10 martie 2021, Curtea Apel Ploieşti a respins cererea de revizuire formulată împotriva Deciziei nr. 1803 din 10 noiembrie 2020 a aceleiaşi instanţe.
Ceea ce invocă autorul recursului este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumţie, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluţie, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.
Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia, însă, nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.
Dar, aşa cum s-a expus în cele ce preced, raţiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat şi conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea acestui principiu.
Prin urmare, în acord cu raţionamentul instanţei de revizuire, Completul de 5 judecători reţine că instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii întemeiate pe textul menţionat nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri, ceea ce nu se verifică în cauză.
Se reţine că, în realitate, recurentul invocă o opinie a instanţei de judecată care a soluţionat contestaţia în anulare declarată împotriva Deciziei nr. 1803/2020 a Curţii de Apel Ploieşti, care ar fi contradictorie Deciziei nr. 572/2021, anterior menţionată.
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. "în considerentele hotărârii, instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Aşadar, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.
Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.
Pornind de la aceste prevederi legale, Înalta Curte reţine că argumentele care au stat la baza soluţiei de respingere a contestaţiei în anulare formulată împotriva Deciziei nr. 1803/2020 a Curţii de Apel Ploieşti sunt redate în considerentele Deciziei nr. 23/2021 a aceleiaşi instanţe şi au avut în vedere că nu a fost probată data certă la care a intervenit handicapul invocat de parte, pentru a se aprecia cu privire la reducerea vârstei de pensionare.
Împrejurarea că instanţa a opinat că împotriva Deciziei nr. 1803/2020 s-ar putea formula revizuire la momentul la care reclamantul ar obţine un certificat de handicap nu reprezintă fundamentarea soluţiei de respingere a contestaţiei în anulare.
Aceste aprecieri sunt, în realitate, păreri ale completului de judecată care depăşesc cadrul învestirii, câtă vreme instanţa era învestită cu soluţionarea unei contestaţii în anulare şi nu a unei cereri de revizuire. În plus, această opinie a instanţei nu are valenţele pe care i le acordă recurentul, întrucât nu a dezlegat un raport de drept dedus judecăţii, pentru a se putea impune ca efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 1626 din 23 iunie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 ianuarie 2022.