Şedinţa publică din data de 14 februarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea ce formează obiectul recursului
Prin Decizia nr. 1462 din 10 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis excepţia tardivităţii şi a anulat, ca tardivă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A., în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Bihor, împotriva deciziei civile nr. 170/2021-A din 4 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020.
În motivarea hotărârii pronunţate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a reţinut considerentele ce vor fi redate în cele ce urmează.
Cererea dedusă judecăţii are ca obiect revizuirea deciziei civile nr. 170/2021-A din 4 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru contrarietate de hotărâri, în raport cu decizia civilă nr. 642/A/2020 din 7 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017.
Faţă de actul de învestire a instanţei de revizuire, respectiv cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte termenul în care se poate promova revizuirea, sunt aplicabile dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora "termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti - în cazurile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri".
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ. "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".
Revizuirea a fost depusă la Curtea de Apel Oradea, dosar.
În speţă, s-a reţinut faptul că cererea de revizuire a fost depusă la oficiul poştal la data de 8 martie 2021, solicitându-se revizuirea deciziei civile nr. 170/2021-A din 4 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, fiind astfel depăşit termenul de o lună prevăzut de dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care a început să curgă de la rămânerea definitivă a ultimei hotărâri, respectiv de la 4 februarie 2021.
Decizia supusă revizuirii a fost pronunţată într-un litigiu de asigurări sociale, fiind definitivă de la data pronunţării sale, în condiţiile în care nu poate fi atacată cu recurs.
Având în vedere aceste aspecte, instanţa de revizuire a reţinut faptul că ultima zi de declarare, în termen, a cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport cu data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, era 4 martie 2021, aşa încât s-a constatat că aceasta a fost depusă cu depăşirea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Conform dispoziţiilor art. 180 C. proc. civ., termenele procedurale sunt stabilite prin lege ori de instanţă şi reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură sau în care este interzis să se îndeplinească un act de procedură.
Or, când legea procesuală stabileşte un termen fix pentru exercitarea unui drept, iar partea lasă să expire acest termen, fără a beneficia de el, intervine decăderea, iar actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate, potrivit dispoziţiilor art. 185 C. proc. civ.
În raport cu aceste considerente, formularea cererii de revizuire la data de 8 martie 2021, peste termenul de o lună instituit de dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atrage sancţiunea anulării, potrivit dispoziţiilor art. 185 alin. (1) din acelaşi cod.
În consecinţă, instanţa de revizuire a constatat faptul că revizuentul A. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a exercita dreptul procesual în cadrul termenului stabilit de lege, astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a admis excepţia tardivităţii şi a anulat cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 170/2021-A din 4 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020.
2. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii de la punctul I.1 de mai sus, a declarat recurs revizuentul A., prin care solicită: admiterea recursului; repunerea în termen a cauzei şi anularea deciziei civile nr. 1462/2021 din 10 iunie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă; schimbarea, în tot, a deciziei civile nr. 170/2021-A din 4 februarie 2021 a Curţii de Apel Oradea; anularea celei din urmă hotărâri, în baza prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. judecarea cererii de chemare în judecată şi admiterea acesteia; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.
Recurentul critică hotărârea atacată, invocând, în esenţă, greşita admitere, de către instanţa de revizuire, a excepţiei tardivităţii formulării cererii, şi apărări de fond, fără a indica niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs sus-menţionat, recurentul invocă starea de urgenţă care ar fi fost instituită de către autorităţi în perioada februarie - martie 2021, pe fondul pandemiei generate de răspândirea COVID - 19, precum şi aplicabilitatea, în persoana sa a dispoziţiilor art. 184 alin. (3) C. proc. civ., dat fiind faptul că este o persoană în vârstă, nu a avut apărător, locuieşte în zona rurală şi nu a avut acces la internet.
Invocă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 485 alin. (2) C. proc. civ., faţă de faptul că excepţia tardivităţii formulării cererii de revizuire nu a fost invocată, de către intimată, prin întâmpinare.
De asemenea, în susţinerea motivelor de recurs, sunt invocate dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) şi art. 186 C. proc. civ., art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, susţinându-se faptul că între 4 februarie şi 4 martie 2021 a fost mai puţin de o lună, zilele de 6 şi 7 martie 2021 au fost nelucrătoare, drept pentru care recurentul consideră că termenul legal pentru depunerea cererii de revizuire s-ar fi împlinit la 8 martie 2021, dată la care a şi depus cererea de revizuire.
3. Întâmpinarea
Intimata Casa Judeţeană de Pensii Bihor a depus întâmpinare, prin care solicită: respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, în tot, a hotărârii atacate; respingerea cererii de repunere în termen formulate de recurent, în temeiul art. 186 C. proc. civ.
II. Considerentele Înaltei Curţi
În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de o secţie civilă a Înaltei Curţi, prin care a fost admisă excepţia tardivităţii şi a fost anulată, ca tardiv formulată, o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Examinând hotărârea recurată, în raport cu criticile formulate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Cu prioritate, Înalta Curte constată că recurentul nu a indicat, în cadrul cererii de recurs, niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă criticile formulate de către acesta pot fi încadrate în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cererea de repunere în termenul de exercitare a căii de atac a revizuirii, formulate de către recurentul-revizuent în temeiul art. 186 C. proc. civ., în cuprinsul cererii de recurs, Înalta Curte constată faptul că solicitarea recurentului nu reprezintă un motiv de recurs, cu cercetarea căruia poate fi învestită instanţa de recurs, ci o cerere ce ar fi trebuit adresată instanţei de revizuire, în condiţiile reglementate de dispoziţiile procedurale aplicabile.
Astfel, potrivit art. 186 C. proc. civ., "Art. 186. - (1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.
(2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.
(3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa competentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen".
Faţă de considerentele de mai sus, Înalta Curte reţine faptul că, fiind vorba despre o cerere de repunere în termenul de exercitare a căii de atac a revizuirii, instanţa de recurs nu poate să analizeze şi să se pronunţe, în mod legal, cu privire la această solicitare a recurentului-revizuent.
În esenţă, prin cererea de recurs formulată în prezenta cauză, recurentul critică hotărârea atacată pentru interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că excepţia tardivităţii formulării cererii de revizuire a fost admisă în mod nelegal, dat fiind faptul că recurentul-revizuent ar fi fost în situaţia reglementată de art. 184 alin. (3) C. proc. civ., neavând angajat apărător în cauză, precum şi faţă de decretarea stării de urgenţă pe teritoriul României, în perioada februarie - martie 2021.
Înalta Curte constată faptul că, prin cererea de revizuire soluţionată prin hotărârea atacată prin prezentul recurs (întemeiată pe dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), revizuentul a invocat contrarietatea de hotărâri cu privire la decizia civilă nr. 170/2021-A din 4 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020 şi decizia civilă nr. 642/A/2020 din 7 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi anulării celei din urmă hotărâri.
Dat fiind faptul că cererea de revizuire formulată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine aplicabilitatea în cauză a art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevede:
"Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti: [...] 8. În cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri".
În prezenta cauză, ultima hotărâre pronunţată a fost decizia civilă nr. 170/2021-A din 4 februarie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, rămasă definitivă la data pronunţării, astfel că termenul de o lună, reglementat de legiuitor prin art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru exercitarea căii de atac a revizuirii, calculat conform art. 182 alin. (1) C. proc. civ., a început să curgă la 4 februarie 2021, împlinindu-se la 4 martie 2021.
Or, cererea de revizuire formulată în cauză a fost depusă de revizuentul A. - aspect necontestat de către recurentul-revizuent -, după expirarea termenului legal imperativ şi absolut, respectiv la 8 martie 2021.
Înalta Curte constată faptul că dispoziţiile art. 184 alin. (3) C. proc. civ., invocate de recurentul-revizuent prin cererea de recurs, nu sunt aplicabile în persoana acestuia.
Potrivit art. 184 alin. (3) C. proc. civ., "(3) Termenul procedural nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă mai înainte, se întrerupe faţă de cel lipsit de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu a fost desemnată o persoană care, după caz, să îl reprezinte sau să îl asiste".
Înalta Curte reţine faptul că, în cauză, nu s-a făcut dovada lipsei capacităţii de exerciţiu sau a capacităţii de exerciţiu restrânse a revizuentului. Faptul că revizuentul nu a beneficiat de serviciile unui avocat nu poate avea, în nici un caz, semnificaţia unei lipse sau restrângeri a capacităţii de exerciţiu a acestuia, susţinerile recurentului în acest sens fiind nefondate.
Astfel, în conformitate cu art. 43 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) C. proc. civ.:
ü "Art. 43. - (1) În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b) interzisul judecătoresc";
ü "Art. 41. - (1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă".
De asemenea, Înalta Curte constată caracterul nefondat al susţinerilor recurentului cu privire la starea de urgenţă decretată pe teritoriul României în perioada februarie - martie 2021, ca urmare a pandemiei de COVID - 19, care l-ar fi împiedicat pe acesta să exercite calea de atac a revizuirii în termenul prevăzut de lege.
Starea de urgenţă a fost instituită pe teritoriul României în perioada 16.03.2020 - 14.05.2020, prin Decretul nr. 195/16.03.2020 pentru instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 212 din 16 martie 2020 şi prin Decretul nr. 240/14.04.2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 311 din 14 aprilie 2020.
Prin urmare, dispoziţiile speciale, derogatorii de la dreptul comun, prevăzute de art. 42 alin. (6) şi alin. (7) din Decretul nr. 195/16.03.2020 şi de art. 63 alin. (12) din Decretul nr. 240/14.04.2020, au fost aplicabile de la data de 16 martie 2020 până la data de 15 mai 2020. Or, perioada invocată de către recurentul-revizuent, respectiv perioada cuprinsă între lunile februarie şi martie 2021, nu s-a aflat sub incidenţa Decretului nr. 195/16.03.2020 sau a Decretului nr. 240/14.04.2020.
Este, deopotrivă, nefondată critica recurentului-revizuent privind omisiunea instanţei de revizuire de a aplica dispoziţiile art. 485 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind faptul că textul legal invocat reglementează termenul de exercitare a căii extraordinare de atac a recursului, şi nu a căii extraordinare de atac de retractare a revizuirii, cu care a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021.
În conformitate cu art. 185 alin. (1) C. proc. civ., nerespectarea termenului legal prevăzut pentru exercitarea dreptului de a formula calea de atac a revizuirii atrage aplicarea sancţiunii decăderii din exercitarea dreptului.
Faţă de prevederea expresă din cuprinsul art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., mai sus citat, care nu lasă loc de interpretare, precum şi faţă de sancţiunea reglementată prin dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor recurentului.
De altfel, analizând pricina şi din perspectiva dreptului de acces la o instanţă, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat şi garantat de prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare." (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în Monitorul Oficial nr. 855/21.12.2010).
Totodată, analizând garantarea dreptului la un recurs efectiv, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acest drept presupune că orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale. Ca atare, dreptul la un recurs efectiv obligă la asigurarea a cel puţin o cale de atac care să garanteze toate drepturile şi garanţiile specifice judecării în faţa unui tribunal, care să poată analiza încălcarea dreptului subiectiv, pe fondul său, şi nu instituie în orice circumstanţe dreptul la redeschiderea unor căi extraordinare de atac. Or, cererea de revizuire, fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, şi nu poate fi transformată într-un "recurs deghizat" prin care partea să pună în dezbatere pretinse erori de judecată.
De asemenea, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie sau exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiţie. În acest sens, este Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în care s-a stabilit că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte şi este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti.
Prin Decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea Constituţională a reţinut că principiul accesului liber la justiţie trebuie interpretat şi prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 şi 38). Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea atacată este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 1462 din 10 iunie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 februarie 2022.