Şedinţa publică din data de 28 februarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea recurată
Prin Decizia nr. 1231 din 8 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva Deciziei nr. 1196A din 1 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În motivarea hotărârii, s-a reţinut că nu se verifică identitatea de părţi, deoarece în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, părţi au fost reclamantul A. şi pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în timp ce în litigiul din dosarul nr. x/2018, în care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 1196A din 1 octombrie 2020, au avut calitatea de părţi reclamanţii B., C. şi D., moştenitorii defunctului E., şi pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.
Instanţa de revizuire a constatat că pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca, între hotărârile pretins potrivnice, să existe identitatea de părţi, obiect şi cauză, ceea ce nu este cazul în speţă.
3. Recursul declarat împotriva hotărârii date în revizuire
Împotriva deciziei menţionate la pct. 2, revizuenta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 488 şi următoarele C. proc. civ., art. 34 alin. (5) din Legea nr. 154/2013, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 165/2013 modificată şi completată prin Legea nr. 368/2013.
Recurenta solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de revizuire şi, în principal, anularea Deciziei nr. 1196A din 1 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, iar, în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor B., C. şi D., ca fiind rămasă fără obiect.
Recurenta arată că instanţa de revizuire a reţinut, în mod eronat, neîndeplinirea condiţiei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză în speţa dedusă judecăţii, întrucât, deşi părţile nu erau aceleaşi în cadrul celor două litigii supuse analizei, instanţa ar fi trebuit să constate că există identitate între obiectele celor două litigii, respectiv dosarul nr. x C. civ. ce conţine Decizia A.A.A.S. nr. 22/25.02.2013 şi acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 295 mp.
Contrarietatea celor două hotărâri judecătoreşti evocate reiese din faptul că, prin decizia civilă nr. 1802 din 19 decembrie 2019, instanţa de judecată a obligat C.N.C.I. să emită în favoarea reclamantului decizie de compensare printr-un număr de 311.456 puncte pentru imobilul teren în suprafaţă de 295 mp - ce face obiectul Deciziei nr. 22 din 25 februarie 2013 emisă de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului -, deşi instanţa a reţinut că 311.456 puncte reprezintă valoarea întregului teren în suprafaţă de 295 mp, şi nu a cotei de 1/2 din imobil, iar, prin sentinţa civilă nr. 2788 din 28 noiembrie 2019, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1196 din 1 octombrie 2020, instanţa a obligat C.N.C.I. la emiterea deciziei de compensare în favoarea reclamanţilor, prin acordarea unui număr de 87.382 puncte, pentru terenul situat în Bucureşti, str. x, ce reprezintă, de fapt, valoarea cotei de 1/2 din imobil, ce revenea defunctului E..
Astfel, în considerentele deciziei civile nr. 1802 din 19 decembrie 2019, ce a soluţionat definitiv litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2018, instanţa de control judiciar a stabilit valoarea întregului teren în suprafaţă de 295 mp la suma de 311.456 RON.
Deşi, instanţa sus-menţionată a stabilit valoarea pentru întreg imobilul, la care era îndreptăţit şi defunctul E., instanţa a obligat C.N.C.I. să emită decizie de compensare prin 311.456 puncte, în favoarea reclamantului A..
Se invocă faptul că, într-o speţă similară, instanţa de judecată a stabilit valoarea întregului imobil, însă instanţa de apel a constatat că, dintre cele două persoane îndreptăţite, doar una este parte în proces, astfel că a dispus numai cu privire la cota reclamantei. Secretariatul menţionează că de această sentinţă judecătorească beneficiază şi persoana care nu a formulat cerere de chemare în judecată, despăgubirile propuse fiind pentru ambele persoane îndreptăţite, pentru întregul imobil.
În baza acestui raţionament, C.N.C.I., a emis Decizia de compensare nr. x din 13 februarie 2020, în cuantum de 311.456 puncte, în favoarea lui A. şi E..
În cel de-al doilea litigiu, însă, instanţa de fond a stabilit valoarea cotei de 1/2 din imobilul teren situat in str. x, ce îi revenea defunctului E., moştenit de reclamanţii B., C. şi D., iar valoarea întregului imobil la suma de 174.764 RON.
Recurenta mai arată că, prin respingerea cererii de revizuire, se aduce o gravă atingere principiului securităţii juridice, admiţându-se nelegalitatea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, însă respingându-se reformarea acesteia, deoarece motivele invocate de revizuent reprezintă, în fapt, motive de nelegalitate pentru care se poate exercita calea de atac extraordinară a recursului, punând, astfel, revizuenta în imposibilitatea de a pune în executare o hotărâre judecătorească, nelegal pronunţată, fără să aducă atingere unei alte hotărâri judecătoreşti legal pronunţate.
II. Considerentele Înaltei Curţi - Completul de 5 judecători
Analizând recursul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
Recurenta şi-a întemeiat, generic, criticile formulate pe art. 488 şi următoarele C. proc. civ.
Înalta Curte constată că acestea pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., deoarece se susţine că instanţa de revizuire a aplicat/interpretat greşit cerinţele de admisibilitate a cererii de revizuire privind tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, încălcând astfel normele referitoare la autoritatea de lucru judecat.
Astfel, recurenta susţine că instanţa de revizuire a aplicat şi interpretat greşit normele privind autoritatea de lucru judecat, care nu ar presupune o identitate de părţi, fiind suficientă identitatea între obiectele celor două litigii.
Aceste susţineri sunt nefondate.
Prevederile art. 431 C. proc. civ. reglementează efectele lucrului judecat, dispunând, în alin. (1), că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, iar, potrivit alin. (2), oricare din părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.
În termenii consacraţi de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu este nevoie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat (obiect, cauză şi părţi), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional).
Dispoziţiile art. 435 C. proc. civ. reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătoreşti, cu valoare obligatorie, sub semnul relativităţii, în raporturile dintre părţi şi în forma opozabilităţii faţă de terţii neparticipanţi la procedura judiciară, care vor putea face însă dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absenţa participării lor la proces.
Astfel, potrivit textului, "hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora. Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară."
Principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părţi, cât şi al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces şi succesorii acestora.
Fundamentul şi justificarea acestui principiu le constituie contradictorialitatea şi dreptul la apărare, deoarece doar aceste părţi au participat în litigiu, au avut ocazia de a-şi susţine apărările, de a propune şi administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu şi de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilităţii unei noi acţiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât şi în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecăţile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic şi, în consecinţă, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).
Înalta Curte constată că, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este necesară, însă, existenţa identităţii de părţi, pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., pentru ca ceea ce s-a stabilit juridisdicţional anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces, care are legătură cu aspectele litigioase tranşate deja.
Astfel fiind, în deplin acord cu argumentele instanţei de revizuire, Înalta Curte reţine la rândul său că în cele două litigii invocate nu este prezentă identitatea de părţi.
Primul litigiu, înregistrat sub nr. x/2018, a avut ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, prin care a solicitat constatarea calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită, conform Legii nr. 10/2001 şi obligarea pârâtei la validarea Deciziei nr. 22/2013 emisă de AAAS, pentru imobilul teren în suprafaţă de 295 mp situat în Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1967 din 08 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, instanţa a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei anterior menţionate, reclamantul a formulat apel, iar prin decizia civilă nr. 1802 din 19 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, judecând pe fond, a admis cererea şi a obligat pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să emită în favoarea reclamantului decizie de compensare printr-un număr de 311.456 puncte pentru imobilul teren în suprafaţă de 295 mp ce face obiectul deciziei nr. 22/25.02.2013 emisă de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.
La rândul său, dosarul nr. x/2018, a avut ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii B., C. şi D., moştenitorii defunctului E., în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, prin care au solicitat:
- să se constate că au calitatea de persoane îndreptăţite de moştenitori legali, de pe urma defunctului E., acceptând şi însuşindu-se toate demersurile făcute de defunct şi drepturile care decurg din Decizia nr. 22/25.02.2013 a AAAS, dosar ANRP nr. x/CC, pentru imobilul situat în str. x, Bucureşti, care a modificat Decizia nr. 16/2010 emisă de AAAS în baza sentinţei civile nr. 210/08.12.2011 a Tribunalului Bucureşti şi a deciziei civile nr. 1012 R din 22.05.2012 a Curţii de Apel Bucureşti - dosar nr. x/2010;
- să se soluţioneze pe fond cauza şi să se dispună obligarea pârâtelor ANRP şi CNCI, în raport de art. 21 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 165/2013, să facă toate demersurile legale pentru realizarea procedurii de despăgubire, evaluare şi emitere a dispoziţiei de compensare în puncte valorice pentru dosarul nr. x C. civ., înregistrat în februarie- martie 2013, privind Decizia nr. 22/25.02.2013 emisă de AAAS, notificarea nr. x/12.02.2002 a BEJ F., în baza Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în str. x, sector 3 Bucureşti, care a modificat decizia nr. 16/2010 emisă de AAAS;
- să fie obligate pârâtele la plata unor penalităţi de întârziere în fiecare zi în cazul neexecutării hotărârii pe care o va pronunţa instanţa.
Prin sentinţa civilă nr. 2788 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, instanţa a admis în parte cererea, a constatat că reclamanţii sunt succesorii defunctului E. şi a obligat pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea deciziei de compensare în favoarea reclamanţilor prin acordarea unui număr de 87.382 puncte, pentru terenul situat în Bucureşti, strada x nr. 11.
Împotriva sentinţei anterior menţionate, pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a formulat apel, iar prin decizia civilă nr. 1196 A din 1 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat.
În concluzie, Înalta Curte reţine că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. pentru a opera autoritatea de lucru judecat în raport de hotărârile invocate prin cererea de revizuire, criticile formulate pe acest aspect fiind neîntemeiate, câtă vreme nu este întrunită identitatea de părţi.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva deciziei civile nr. 1231 din 8 iunie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 februarie 2022.