Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea ce formează obiectul căii de atac
Prin decizia nr. 5068 din 27 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii şi a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 3449 din 20 iunie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulată.
În motivarea hotărârii pronunţate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a reţinut considerentele ce vor fi redate în cele ce urmează.
Cererea de revizuire este o cale de atac de retractare, reglementată de dispoziţiile art. 509 - 513 C. proc. civ., care poate fi exercitată numai în condiţiile şi cazurile expres prevăzute de art. 509 - 511 din acelaşi cod.
Conform art. 511 C. proc. civ. "termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti potrivit pct. 8, în cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri".
Aşadar, textul legal precitat instituie termenul de o lună, care, în cauză, curge de la data pronunţării deciziei nr. 3449 din 20 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport de care revizuenta şi-a întemeiat cererea de revizuire pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cererea de revizuire dedusă judecăţii a fost formulată de revizuentă la data de 6 septembrie 2019 cu depăşirea termenului de o lună prevăzut de art. 511 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ. "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".
Sancţiunea decăderii poate fi evitată în condiţiile în care partea împotriva căreia curge termenul dovedeşte că a fost împiedicată să efectueze actul de procedură în termenul legal şi că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, sens în care dispune art. 186 C. proc. civ.
Termenul de decădere poate suporta, aşadar, o repunere în termen în condiţiile art. 186 C. proc. civ., iar aceasta presupune formularea unei cereri exprese, de către parte, cu indicarea motivelor împiedicării şi într-un interval de timp de la data încetării acestora, în speţă, revizuenta neformulând o astfel de cerere.
Prin urmare, instanţa de revizuire a reţinut faptul că cererea de revizuire formulată în cauză este tardivă, revizuenta nefiind suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale procesuale, aceasta neaflându-se într-o situaţie prevăzută de 186 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.
Instanţa de revizuire a stabilit, de asemenea, că nu pot fi primite susţinerile revizuentei în legătură cu inaplicabilitatea, în speţă, a dispoziţiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care în opinia sa contravin prevederilor art. 6 din CEDO.
Art. 457 alin. (1) C. proc. civ. reglementează principiul legalităţii căii de atac, conform căruia hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.
Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme procesuale de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.
În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prescrise de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.
Termenele pentru exerciţiul drepturilor procesuale nu au ca scop îngrădirea dreptului la un proces echitabil şi efectiv, ci stimularea activităţii procesuale a părţilor prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor.
Astfel, instanţa de revizuire a reţinut faptul că termenele pentru exercitarea căilor de atac au caracter imperativ, sunt sancţionate cu decăderea şi, cum revizuenta a formulat cererea după împlinirea termenului prevăzut de lege, sancţiunea decăderii nu poate fi evitată, făcându-se aplicarea, în cauză, a prevederilor exprese ale art. 185 alin. (1) teza finală C. proc. civ.
2. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii de la punctul I.1 de mai sus, a declarat recurs revizuenta S.C. A. S.R.L., prin care solicită: admiterea recursului; casarea deciziei nr. 5068 din 27 octombrie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa respingerii excepţiei tardivităţii formulării cererii de revizuire.
Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică hotărârea atacată pentru încălcarea art. 20 alin. (2) din Constituţie, art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 3 C. proc. civ., arătând că dreptul la formularea unei căi de atac trebuie să fie concret şi efectiv, nu doar teoretic şi iluzoriu.
De vreme ce legiuitorul a recunoscut posibilitatea formulării revizuirii împotriva unei hotărâri care încalcă autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri, iar, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat nu doar dispozitivul, ci şi considerentele, este evident că dreptul la formularea revizuirii trebuie să fie concret şi efectiv.
În opinia recurentei, întrucât considerentele hotărârii supuse revizuirii nu se cunosc la data la care aceasta rămâne definitivă (data pronunţării, conform art. 634 alin. (2) C. proc. civ.), ci numai la data comunicării deciziei, rezultă că ar fi doar teoretic şi iluzoriu dreptul la calea de atac, de vreme ce în termen de o lună de la data pronunţării hotărârii nu se poate verifica faptul că aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a considerentelor altei hotărâri.
În susţinerea celor de mai sus, recurenta invocă decizia nr. 1011 din 12 martie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, Decizia nr. 47/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi modificările aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, conform art. 513 alin. (4) C. proc. civ. în forma modificată, care reglementează soluţia anulării celei din urmă hotărâri şi trimiterii cauzei spre rejudecare, atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.
Recurenta arată că instanţa de revizuire trebuia să facă aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie şi să înlăture art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât acesta contravine art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, instanţa putând deroga de la dispoziţiile procedurale, dacă acestea nu sunt în concordanţă cu Constituţia şi Convenţia europeană a drepturilor omului.
3. Întâmpinarea
Intimatul Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de către recurenta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 5068 din 27 octombrie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019.
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului promovat de recurenta - revizuentă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 5068 din 27 octombrie 2021 pronunţate de de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019 şi menţinerea hotărârii atacate, aceasta fiind legală.
II. Considerentele Înaltei Curţi
În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de o secţie civilă a Înaltei Curţi, prin care a fost respinsă, ca tardiv introdusă, o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Analizând criticile din recurs, Completul de 5 judecători constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
Înalta Curte constată că, deşi recurenta a înţeles să-şi întemeieze cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate de recurentă se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În esenţă, recurenta critică hotărârea atacată pentru interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând faptul că excepţia tardivităţii formulării cererii de revizuire a fost admisă în mod nelegal, dat fiind că recurenta-revizuentă a introdus cererea de revizuire în termen de o lună de la comunicarea deciziei nr. 3449 din 20 iunie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017.
Înalta Curte constată faptul că, prin cererea de revizuire soluţionată prin hotărârea atacată în cadrul prezentului recurs (întemeiată pe dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), revizuenta a invocat contrarietatea de hotărâri cu privire la considerentele deciziilor nr. 2496/2013, nr. 646/2013, nr. 4210/2012, nr. 4607/2012, nr. 5046/2012, nr. 5158/2012 şi nr. 5159/2012, toate pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Dat fiind faptul că cererea de revizuire formulată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine aplicabilitatea în cauză a art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevede:
"Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti: [...] 8. În cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri".
În prezenta cauză, ultima hotărâre pronunţată a fost decizia nr. 3449 din 20 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă la data pronunţării, astfel că termenul de o lună, reglementat de legiuitor prin art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru exercitarea căii de atac a revizuirii, calculat conform art. 182 alin. (1) C. proc. civ., a început să curgă la 20 iunie 2019, împlinindu-se la 20 iulie 2019.
Or, cererea de revizuire formulată în cauză a fost depusă de S.C. A. S.R.L. la 6 septembrie 2019 - aspect necontestat de către recurentă -, după expirarea termenului legal imperativ şi absolut.
În conformitate cu art. 185 alin. (1) C. proc. civ., nerespectarea termenului legal prevăzut pentru exercitarea dreptului de a formula calea de atac a revizuirii atrage aplicarea sancţiunii decăderii din exercitarea dreptului.
Faţă de prevederea expresă din cuprinsul art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., mai sus citat, care nu lasă loc de interpretare, precum şi faţă de sancţiunea reglementată prin dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor recurentei.
De altfel, analizând pricina şi din perspectiva dreptului de acces la o instanţă, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat şi garantat de prevederile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, invocat de către recurentă, Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat:
"securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare." (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 855/21.12.2010).
Totodată, analizând garantarea dreptului la un recurs efectiv, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acest drept presupune că orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale. Ca atare, dreptul la un recurs efectiv obligă la asigurarea a cel puţin o cale de atac care să garanteze toate drepturile şi garanţiile specifice judecării în faţa unui tribunal, care să poată analiza încălcarea dreptului subiectiv, pe fondul său, şi nu instituie, în orice circumstanţe, dreptul la redeschiderea unor căi extraordinare de atac. Or, cererea de revizuire, fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, şi nu poate fi transformată într-un "recurs deghizat" prin care partea să pună în dezbatere pretinse erori de judecată.
De asemenea, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie sau exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiţie. În acest sens, este Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în care s-a stabilit că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte şi este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti.
Prin Decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea Constituţională a reţinut că principiul accesului liber la justiţie trebuie interpretat şi prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 şi 38). Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului.
Înalta Curte reţine, totodată, faptul că, prin Decizia nr. 366 din 3 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 722 din 22.07.2021, Curtea Constituţională a României a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S.C. A. S.R.L. în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi a constatat că prevederile art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Prin decizia sus-menţiontă, instanţa de contencios constituţional a statuat:
"19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la o motivare identică celei formulate în prezenta cauză şi prin raportare la dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi (3) şi art. 24 din Constituţie. Astfel, prin Decizia nr. 8 din 14 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 27 mai 2020 (paragrafele 17-19), Decizia nr. 495 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 20 octombrie 2020 (paragrafele 19-22) şi Decizia nr. 536 din 2 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 21 octombrie 2020 (paragrafele 16-20), Curtea a reţinut că, potrivit art. 513 alin. (4) teza a doua din C. proc. civ., în redactarea pe care textul o avea la data ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, efectul admiterii revizuirii îl constituie anularea celei din urmă hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare./…/22. Chiar dacă, în concepţia actuală a C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât şi considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2), revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorităţii de lucru judecat nu poate viza decât soluţia pronunţată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire este anularea ultimei hotărâri, în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăţi existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuţie./.../24. În consecinţă, s-a arătat în deciziile menţionate, faptul că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunţarea ultimei hotărâri nu împiedică accesul la justiţie al părţii şi nici dreptul la apărare, întrucât demonstrarea existenţei motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu presupune cu necesitate cunoaşterea considerentelor dezvoltate de instanţa care a pronunţat ultima hotărâre, ci implică doar argumentarea existenţei identităţii de părţi, obiect şi cauză din cele două procese, lucru posibil şi în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită.
25. Curtea a mai reţinut că obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor. Tot astfel, Curtea a statuat că, în toate cazurile în care legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, nu a procedat astfel în scopul restrângerii accesului liber la justiţie, ci exclusiv pentru a asigura cadrul legal în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21. Curtea a constatat că formularea şi motivarea unei cereri de revizuire nu depind în mod direct de cunoaşterea argumentării instanţei care a stat la baza pronunţării hotărârii atacate, astfel că stabilirea momentului pronunţării ca început al termenului de introducere a revizuirii nu îngrădeşte accesul liber la justiţie al revizuentului şi nici dreptul său la un proces echitabil".
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea atacată este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 5068 din 27 octombrie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 aprilie 2022.
Procesat de GGC - LM