Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea ce formează obiectul recursului
Prin Decizia nr. 5313 din 4 noiembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii cererii de revizuire invocată de intimatul A. şi a respins cererea de revizuire formulată de B. împotriva deciziei civile nr. 1349 din 22 decembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2018, ca tardiv formulată.
În motivarea hotărârii pronunţate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut considerentele ce vor fi redate în cele ce urmează.
Potrivit dispoziţiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., "Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti: (...) 8. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri".
Cele două hotărâri potrivnice indicate de revizuentă, privind motivul de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt decizia nr. 622 din 21 iunie 2007 pronunţată în dosarul nr. x/2006 al Curţii de Apel Timişoara şi decizia nr. 1349 din 22 decembrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Timişoara.
Data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, aşadar, este data de 22 decembrie 2020.
S-a constatat, de către instanţa de revizuire, faptul că, potrivit înscrisurilor aflate la dosar, cererea de revizuire a fost expediată, prin fax, la data de 19 aprilie 2021, cu depăşirea termenului de o lună - prevăzut de art. 511 pct. 8 din C. proc. civ. - de la data de 22 decembrie 2020, data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.
Conform art. 185 alin. (1) C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate. Această sancţiune se aplică şi în cazul nerespectării termenului de declarare a căii de atac a revizuirii, care priveşte exercitarea unui drept procesual.
Cum în cauză nu s-a invocat şi nu s-a făcut dovada existenţei vreunui motiv temeinic justificat, în sensul art. 186 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de revizuire a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa admiterii excepţiei şi respingerii cererii de revizuire, ca tardiv formulată.
2. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii de la punctul I.1 de mai sus, a declarat recurs revizuenta B., prin care solicită admiterea recursului; casarea deciziei atacate, respingerea excepţiei tardivităţii formulării cererii de revizuire şi: în principal, trimiterea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în vederea rejudecării cererii de revizuire formulate de recurentă împotriva deciziei civile nr. 1349 din 22 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2018; în subsidiar, reţinerea spre soluţionare a cererii de revizuire mai sus-menţionate şi, constatând că există hotărâri potrivnice, să anuleze decizia civilă nr. 1349 din 22 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2018, trimiţând cauza spre rejudecare acestei din urmă instanţe, deoarece, prin decizia atacată cu revizuire, s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.
Invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică hotărârea atacată, invocând, în esenţă, greşita admitere, de către instanţa de revizuire, a excepţiei tardivităţii formulării cererii, şi apărări de fond.
Recurenta invocă încălcarea, de către instanţa de revizuire, a dispoziţiilor art. 511 coroborat cu art. 402 C. proc. civ., care stabilesc faptul că pronunţarea hotărârii judecătoreşti se face fie în şedinţă publică, fie prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.
În opinia recurentei, din articolul de lege mai sus menţionat, rezultă faptul că momentul pronunţării hotărârii atacate cu revizuire - ca moment iniţial al curgerii termenului pentru exercitarea acestei căi de atac - este acela la care recurentei i-a fost comunicată decizia din recurs prin intermediul grefei instanţei.
Prin urmare, termenul de revizuire de o lună prevăzut de art. 511 C. proc. civ. ar trebui calculat de la momentul la care revizuenta a luat cunoştinţă despre considerentele hotărârii atacate cu revizuire, prin intermediul grefei instanţei, respectiv de la data comunicării către revizuentă a deciziei civile nr. 1349 din 22 decembrie 2020.
Pentru respectarea dreptului la apărare şi a dreptului constituţional ce asigură liberul acces la justiţie, recurenta solicită să se reţină faptul că nu ar fi putut să constate încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 622 din 2007 a Curţii de Apel Timişoara prin decizia nr. 1349 din 22 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2018, decât după comunicarea acestei din urmă hotărâri, atacate cu revizuire, întrucât, până la momentul comunicării, recurenta nu a putut cunoaşte motivele pentru care Curtea de Apel Timişoara i-a respins recursul.
În continuare, recurenta invocă încălcarea, de către instanţa de revizuire, a dispoziţiilor art. 21 şi art. 24 din Constituţia României, ale art. 21 din C. proc. civ., ale art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi solicită Înaltei Curţi să dea întâietate legii fundamentale în faţa legii organice, respectiv să interpreteze dispoziţiile art. 511 C. proc. civ. cu respectarea prevederilor invocate.
3. Întâmpinarea
Intimatul A. a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.
II. Considerentele Înaltei Curţi
În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de o secţie civilă a Înaltei Curţi, prin care a fost respinsă, ca tardiv introdusă, o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Analizând criticile din recurs, Completul de 5 judecători constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
Înalta Curte constată că, deşi recurenta a înţeles să-şi întemeieze cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate de recurentă se circumscriu doar motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În esenţă, recurenta critică hotărârea atacată pentru interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că excepţia tardivităţii formulării cererii de revizuire a fost admisă în mod nelegal, dat fiind faptul că termenul legal de 30 de zile prevăzut de textul legal ar fi trebuit calculat de la data comunicării deciziei nr. 1349 din 22 decembrie 2020, pronunţate în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Înalta Curte constată faptul că, prin cererea de revizuire soluţionată prin hotărârea atacată prin prezentul recurs (întemeiată pe dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), revizuenta a invocat contrarietatea de hotărâri cu privire la decizia nr. 1349 din 22 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, în raport cu decizia nr. 622/2007 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2007, solicitând anularea primei hotărâri, respectiv a deciziei nr. 1349 din 22 decembrie 2020.
Dat fiind faptul că cererea de revizuire formulată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine aplicabilitatea în cauză a art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevede:
"Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti: [...] 8. În cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri".
În prezenta cauză, ultima hotărâre pronunţată a fost decizia nr. 1349 din 22 decembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă la data pronunţării, astfel că termenul de o lună, reglementat de legiuitor prin art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru exercitarea căii de atac a revizuirii, calculat conform art. 182 alin. (1) C. proc. civ., a început să curgă la 22 decembrie 2020, împlinindu-se la 22 ianuarie 2021.
Or, cererea de revizuire formulată în cauză a fost depusă de către recurenta-revizuentă, prin fax, la 19 aprilie 2021 - aspect necontestat de către recurentă -, după expirarea termenului legal imperativ şi absolut.
În conformitate cu art. 185 alin. (1) C. proc. civ., nerespectarea termenului legal prevăzut pentru exercitarea dreptului de a formula calea de atac a revizuirii atrage aplicarea sancţiunii decăderii din exercitarea dreptului.
Susţinerile recurentei cu privire la interpretarea sintagmei "se poate pronunţa prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei" din cuprinsul art. 402 C. proc. civ., în sensul comunicării hotărârii către recurentă prin intermediul grefei instanţei nu este susţinută de nici un text de lege, fiind totodată contrar dezlegărilor date de Curtea Constituţională:
"În consecinţă, şi potrivit noii soluţii legislative preconizate, sub aspectul tezei referitoare la pronunţarea prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, data pronunţării este ziua în care au fost închise dezbaterile în cazul în care instanţa judecătorească se pronunţă în aceeaşi zi. La acelaşi moment temporar se întocmeşte minuta, care se pune la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei în aceeaşi zi, data hotărârii fiind cea la care minuta a fost adusă la cunoştinţa publicului în maniera anterior arătată. În schimb, în ipoteza în care instanţa judecătorească a amânat pronunţarea, data pronunţării hotărârii este ziua pentru care a fost amânată pronunţarea. La această dată se întocmeşte minuta, care se pune la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei în aceeaşi zi, data hotărârii fiind cea la care minuta a fost adusă la cunoştinţa publicului în maniera anterior arătată. Astfel, de la această dată, pe de o parte, instanţa se dezînvesteşte şi niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale (art. 429 din C. proc. civ.), hotărârea dobândeşte autoritate de lucru judecat [art. 430 alin. (1) din C. proc. civ..] şi va curge termenul de cel mult 30 de zile în care hotărârea se va redacta şi se va semna [art. 426 alin. (5) din C. proc. civ..], iar, pe de altă parte, va curge termenul de exercitare a căilor de atac, în ipoteza în care legiuitorul prevede expres momentul pronunţării ca fiind data a quo a acestuia. Prin urmare, sub aspect temporal, în ambele ipoteze antereferite, data întocmirii minutei coincide cu data pronunţării hotărârii. Astfel, Curtea constată astfel că o atare soluţie legislativă nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie" (Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 454/2018, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 836 din 01 octombrie 2018).
Faţă de prevederea expresă din cuprinsul art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., mai sus citat, care nu lasă loc de interpretare, precum şi faţă de sancţiunea reglementată prin dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor recurentei.
De altfel, analizând pricina şi din perspectiva dreptului de acces la o instanţă, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat şi garantat de prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocat de către recurentă în cadrul cererii de recurs, Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare." (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 855/21.12.2010).
Totodată, analizând garantarea dreptului la un recurs efectiv, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acest drept presupune că orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale. Ca atare, dreptul la un recurs efectiv obligă la asigurarea a cel puţin o cale de atac care să garanteze toate drepturile şi garanţiile specifice judecării în faţa unui tribunal, care să poată analiza încălcarea dreptului subiectiv, pe fondul său, şi nu instituie în orice circumstanţe dreptul la redeschiderea unor căi extraordinare de atac. Or, cererea de revizuire, fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, şi nu poate fi transformată într-un "recurs deghizat" prin care partea să pună în dezbatere pretinse erori de judecată.
De asemenea, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie sau exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiţie. În acest sens, este Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în care s-a stabilit că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte şi este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti.
Prin Decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea Constituţională a reţinut că principiul accesului liber la justiţie trebuie interpretat şi prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 şi 38). Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea atacată este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
Raportat la considerentele anterioare, având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată şi faptul că intimatul A. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, pe care le-a dovedit prin Chitanţa nr. x din 10.02.2022 emisă de Cabinetul de avocat C., Înalta Curte constată că recurenta-revizuentă este parte căzută în pretenţii potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., situaţie faţă de care va fi obligată la plata acestora către intimat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de B. împotriva deciziei nr. 5313 din 4 noiembrie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2021, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata către intimatul A. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 aprilie 2022.
Procesat de GGC - LM