Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea ce formează obiectul căii de atac
Prin decizia nr. 5198 din 2 noiembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul CMI Dr. A. împotriva deciziei nr. 1242 din 15 decembrie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţate în dosarul nr. x/2019, ca inadmisibilă.
În motivarea hotărârii pronunţate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut considerentele ce vor fi redate în cele ce urmează.
Analizând cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de revizuire a constatat că instituirea acestei ipoteze legale, în care se poate anula o hotărâre a instanţei, vine să protejeze autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătoreşti, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.
Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată şi presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv şi relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.
În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior şi, în cazul efectului pozitiv, instanţa nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situaţii juridice.
În raport de cele mai sus expuse, instanţa de revizuire a reţinut că, în speţă, nu se poate vorbi despre o identitate de părţi, obiect şi cauză, fiind vorba despre cauze cu obiecte distincte, hotărârile presupus contrare fiind pronunţate în procedura prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi, respectiv, în procedura de soluţionare a cererilor în anulare a notificărilor care fac obiectul cauzei.
Din perspectiva presupusei încălcări a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, deşi nu s-ar impune întrunirea triplei identităţi, în raport de prevederile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de revizuire a constatat că, în cauză, nu subzistă ipoteza existenţei unor dezlegări date asupra unor puncte litigioase ale procesului care să se opună cu putere de lucru judecat, faţă de a doua hotărâre, a cărei revizuire a fost solicitată, care prin considerente sau dispozitiv i-a dat o rezolvare contrară, conducând astfel la adoptarea unor soluţii care nu se pot concilia.
În acest sens, instanţa de revizuire a reţinut că autoritatea de lucru judecat a hotărârii prin care se dispune o măsură provizorie - în speţă fiind vorba despre procedura suspendării actelor administrative prevăzută de Legea nr. 554/2004 - diferă de autoritatea de lucru judecat a celorlalte hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie contencioasă.
Caracterul provizoriu al măsurilor dispuse printr-o hotărâre pronunţată asupra unei cereri de suspendare şi cerinţa neprejudecării fondului impun ca hotărârea dată în această materie să aibă autoritate de lucru judecat doar faţă de o altă cerere de suspendare, cu aceleaşi părţi, în temeiul aceleiaşi cauze şi cu acelaşi obiect şi numai dacă nu s-au modificat împrejurările care au determinat adoptarea soluţiei.
Instanţa învestită cu acţiunea în suspendare nu poate tranşa litigiul în ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii, natura actelor atacate, ci este chemată să verifice doar subzistenţa condiţiei cazului bine justificat şi a pagubei iminente. De asemenea, chiar şi sub aspectul întinderii în timp a efectelor acesteia, hotărârea pronunţată asupra cererii de suspendare întemeiată pe art. 14 din Legea nr. 554/2004 îşi produce efectele "până la pronunţarea instanţei de fond".
Or, în raport de aceste considerente, precum şi de scopul concret urmărit, revizuentul criticând în fapt soluţia dată de instanţa care a pronunţat cererea de suspendare, iar nu ultima hotărâre pronunţată, instanţa de revizuire a constatat că demersul revizuentului nu se încadrează în cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica formulată privind omisiunea celei de a doua instanţe de a se pronunţa asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat, instanţa de revizuire a apreciat că nici aceasta nu se încadrează în textul de lege invocat, astfel că nu poate face obiectul verificării.
2. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii de la punctul I.1 de mai sus, revizuentul CMI Dr. A. a formulat recurs, prin care solicită: 1) admiterea recursului, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 şi alin. (2) şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ. 2) casarea, în tot, a deciziei nr. 5198 din 2 noiembrie 2021, cu admiterea cererii de revizuire conform art. 497 C. proc. civ. 3) anularea deciziei nr. 1242 din 15 decembrie 2020, conform art. 509 alin. (1) pct. 8 şi art. 513 alin. (4) C. proc. civ., cu respectarea, în acelaşi timp, şi a art. 430 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., deoarece există decizia nr. 888 din 22 august 2019; 4) trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente material să judece, conform art. 497 şi art. 498 alin. (1) C. proc. civ. 5) sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, conform art. 514 şi art. 515 alin. (1) C. proc. civ., în legătură cu aplicarea unitară a art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006: (a) cu judecarea de către instanţele civile a cauzelor legate de contractele de furnizare de servicii medicale dintre cabinetele de medicina familiei şi casele de asigurări de sănătate şi (b) cu interdicţia asimilării greşite a unor acte emise într-un contract civil, încheiat între un cabinet de medicina familiei şi Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Prahova, prin legea părţilor, conform art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, ca fiind acte administrative, problemă legală care a fost interpretată neunitar de către instanţele judecătoreşti de la Tribunalul Prahova şi Curtea de Apel Ploieşti, în cele două dosare referitoare la aceleaşi notificări de reziliere a contractului de furnizare de servicii medicale şi a convenţiei de eliberare de certificate medicale nr. 2285 şi, respectiv, nr. 2286, emise de Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Prahova la 29.03.2019 (dosarele nr. x/2019 şi nr. y/2019, ambele înregistrate pe rolul Tribunalului Prahova), fără respectarea legii organice a sănătăţii.
În susţinerea cererii de recurs formulate, recurentul invocă motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 şi pct. 8 C. proc. civ.
În cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul critică hotărârea atacată întrucât ar fi fost pronunţată de o instanţă care "nu a fost alcătuită conform dispoziţiilor legale".
În susţinerea acestui prim motiv de recurs, recurentul invocă faptul că doi dintre magistraţii care au făcut parte din alcătuirea completului care a pronunţat decizia nr. 5198 din 2 noiembrie 2021, atacată prin prezentul recurs, au fost în stare de incompatibilitate prevăzută de art. 41 alin. (1) C. proc. civ., întrucât au făcut parte şi din alcătuirea completului care a pronunţat încheierea nr. 1812 din 23 martie 2021, în dosarul nr. x/2021 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă cererea formulată de petentul CMI Dr. A. privind strămutarea dosarului nr. x/2019 aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul formulează următoarele critici cu privire la hotărârea atacata:
(i) decizia nr. 5198 din 2 noiembrie 2021 s-a dat cu încălcarea art. 7 alin. (2), art. 223 alin. (3) şi art. 583 C. proc. civ., întrucât părţile nu au formulat cerere de judecare a cauzei în lipsă, iar în practicaua deciziei atacat se reţine lipsa părţilor la judecarea cauzei;
(ii) decizia nr. 5198 din 2 noiembrie 2021 s-a dat cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil stipulate de art. 6 şi art. 7 alin. (1) C. proc. civ. întrucât: (a) a fost încălcat art. 131 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind faptul că, în considerentele hotărârii atacate, nu se menţionează verificarea, de către instanţa de revizuire, a competenţei sale materiale de a soluţiona cauza; (b) prin încălcarea art. 131 alin. (1) C. proc. civ. a apărut conflictul de competenţă stipulat de art. 133 alin. (1) C. proc. civ., deoarece, anterior, Curtea de Apel Ploieşti s-a declarat competentă să judece aceeaşi cerere de revizuire în dosarul nr. x/2019; (c) instanţa de revizuire a aplicat în mod greşit prevederile art. 430 alin. (1), alin. (2), alin. (3) şi alin. (4) şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind faptul că, potrivit art. 28 din Legea nr. 544/2004, acest din urmă act normativ se completează cu prevederile C. proc. civ., iar Legea nr. 554/2004 nu reglementează nicio derogare de la dispoziţiile C. proc. civ. în materia autorităţii de lucru judecat, care ar putea să opereze în cazul hotărârilor pronunţate în soluţionarea cererilor de suspendare întemeiate pe art. 14 din Legea nr. 554/2004. Recurentul precizează faptul că cererea de revizuire a deciziei nr. 1245 din 15 decembrie 2019 nu a vizat dispozitivul deciziei nr. 888 din 22 august 2019, prin care este respinsă o măsură provizorie, ci considerentele deciziei nr. 888 din 22 august 2019, prin care s-a reţinut faptul că dosarul nr. x/2019 nu trebuie judecat în contencios administrativ, conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, deoarece notificările de reziliere nr. 2285 şi nr. 2286 din 29.03.2019 nu sunt acte administrative, fiind emise în scopul rezilierii unui contract civil, conform art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.
Având în vedere dispoziţiile art. 28 alin. (1) şi art. 14 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 461 alin. (2) şi art. 430 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ., în opinia recurentului, instanţa de revizuire a confundat considerentele hotărârii date în soluţionarea unei cereri de suspendare în materia contenciosului administrativ - prin care se stabileşte chestiunea legală a judecării, de către instanţa de drept civil, a anulării unor notificări care privesc derularea unui contract de furnizare de servicii medicale - cu dispozitivul deciziei nr. 888 din 22 august 2019, care respinge o măsură provizorie.
Intimata Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Prahova nu a depus întâmpinare.
II. Considerentele Înaltei Curţi
În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de o secţie civilă a Înaltei Curţi, prin care a fost respinsă o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Analizând criticile din recurs, Completul de 5 judecători constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
Prioritar, Înalta Curte constată că, deşi recurentul a înţeles să-şi întemeieze cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 şi pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate de recurent se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi pct. 5 C. proc. civ.
Prin primul motiv de recurs invocat în cauză, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul critică hotărârea atacată susţinând faptul că doi dintre judecătorii care au intrat în alcătuirea completului ce a soluţionat dosarul nr. x/2021 s-ar fi aflat în starea de incompatibilitate absolută reglementată de art. 41 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind faptul că ar fi pronunţat, în cadrul dosarului nr. x/2021 înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, încheierea nr. 1812 din 23.03.2021, prin care a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de petentul CMI Dr. A. de strămutare a dosarului nr. x/2019 de pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Analizând susţinerile recurentului, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., a cărui încălcare a fost invocată de către recurentul-revizuent, Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este nefondat.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (1) C. proc. civ. "Judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare, cu excepţia cazului în care este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs".
Înalta Curte constată faptul că niciunul dintre judecătorii care au alcătuit completul de judecată care a pronunţat hotărârea atacată prin prezentul recurs nu a pronunţat vreo încheiere sau hotărâre prin care să se fi soluţionat aceeaşi pricină, într-un alt stadiu procesual.
Aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, "soluţia pronunţată cu privire la strămutare este rezultatul unui act de administrare a justiţiei, nu de soluţionare în fond a unei cauze civile" (Decizia nr. 1294 din 8 octombrie 2009 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 29 octombrie 2009); "strămutarea este un incident procedural cu privire la instanţa sesizată, care urmăreşte asigurarea unor condiţii optime pentru desfăşurarea activităţii de judecată, înlăturând orice suspiciune legată de părtinirea şi lipsa de obiectivitate în soluţionarea cauzelor deduse judecăţii. Ca atare, pronunţarea asupra cererii de strămutare nu implică judecarea aspectelor ce privesc fondul cauzei, astfel încât, în vederea împiedicării tergiversării soluţionării aspectelor ce privesc drepturile şi obligaţiile ce rezultă din raporturile juridice deduse judecăţii, legiuitorul a instituit o procedură simplificată de judecată. Faptele asupra cărora este chemată să se pronunţe instanţa competentă să judece cererea de strămutare nu ţin de pricina însăşi, ci de asigurarea condiţiilor pe care le implică art. 140 din C. proc. civ., respectiv nepărtinirea şi obiectivitatea în soluţionarea pricinii." (Decizia nr. 354 din 3 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1015 din 25 octombrie 2021, paragraful 23; Decizia nr. 236 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1068 din 18 decembrie 2018, paragraful 25).
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., analizând criticile formulate de recurent în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată faptul că acestea sunt, deopotrivă nefondate.
Este nefondată critica recurentei potrivit căreia decizia nr. 5198 din 2 noiembrie 2021 încalcă art. 7 alin. (2), art. 223 alin. (3) şi art. 583 C. proc. civ., întrucât judecata s-a realizat în lipsa părţilor legal citate, în condiţiile în care acestea nu au formulat cerere de judecată în lipsă.
Conform art. 223 C. proc. civ.:
"(1) Lipsa părţii legal citate nu poate împiedica judecarea cauzei, dacă legea nu dispune altfel.
(2) Dacă la orice termen fixat pentru judecată se înfăţişează numai una dintre părţi, instanţa, după ce va cerceta toate lucrările din dosar şi va asculta susţinerile părţii prezente, se va pronunţa pe temeiul dovezilor administrate, examinând şi excepţiile şi apărările părţii care lipseşte.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care lipsesc ambele părţi, deşi au fost legal citate, dacă cel puţin una dintre ele a cerut în scris judecarea cauzei în lipsă".
Din analiza actelor dosarului nr. x/2021, rezultă faptul că revizuentul CMI Dr. A. a fost citat în mod legal, la 18 august 2021, pentru termenul de judecată din 2 noiembrie 2021, la adresa poştală indicată de către acesta, prin cererea de revizuire, drept unic domiciliu procesual ales.
La 23 august 2021, revizuentul a comunicat la dosarul de revizuire, prin poştă electronică, o cerere prin care a solicitat comunicarea actelor de procedură la adresa de poştă electronică indicată în respectiva cerere, şi nu la adresa de domiciliu procesual ales.
De asemenea, la 22 august 2021, recurentul-revizuent a depus o cerere de acces a dosarului electronic nr. x/2021
Având în vedere cele de mai sus, reiese cu certitudine faptul că recurentul-revizuent a avut cunoştinţă de termenul de judecată din 2 noiembrie 2021 încă din luna august a anului 2021.
Cu toate acestea, revizuentul nu s-a prezentat la termenul de judecată din 2 noiembrie 2021, acordat în dosarul nr. x/2021, şi nici nu a formulat cerere de judecată în lipsă, vădind o certă lipsă de interes pentru soluţionarea cauzei.
Înalta Curte reţine faptul că dispoziţiile art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. - care prevăd suspendarea cauzei de către instanţă dacă niciuna dintre părţi, legal citate, nu se prezintă la strigarea cauzei şi nu a solicitat judecata în lipsă - nu sunt reglementate de legiuitor în beneficiul părţilor, ci pentru o bună administrare a justiţiei şi în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd obligaţia instanţei de a asigura desfăşurarea cu celeritate a judecăţii, în termen optim şi previzibil.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) C. proc. civ., părţile au obligaţia, între altele, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.
Astfel, rezultă faptul că, prin instituirea măsurii procesuale prevăzute de art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., legiuitorul a urmărit să sancţioneze eventuala lipsă de diligenţă manifestată de către părţi în desfăşurarea procesului, cu atât mai mult atunci când este vorba despre partea care a iniţiat acţiunea, respectiv calea de atac, ce formează obiectul dosarului, în speţă, recurentul-revizuent.
Prin urmare, prin critica analizată în cele de mai sus, recurentul îşi invocă, în fapt, o culpă proprie în îndeplinirea obligaţiilor procesuale ce îi reveneau potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ.
Analizând critica recurentului inclusiv din perspectiva instituţiei nulităţii actelor de procedură reglementată de art. 174 - 179 C. proc. civ., Înalta Curte constată faptul că motivul de nulitate invocat de către recurent nu aparţine categoriei cazurilor de nulitate expres prevăzute de lege sau cazurilor de nulitate necondiţionată, iar recurentul nu a făcut dovada niciunei vătămări aduse acestuia, care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea hotărârii atacate, astfel încât nu se impune aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 175 alin. (1) C. proc. civ.
Sunt nefondate criticile recurentului potrivit cărora decizia nr. 5198 din 2 noiembrie 2021 a fost dată cu încălcarea principiilor fundamentală ale procesului civil prevăzute de art. 6 şi art. 7 alin. (1) C. proc. civ., motivate de: (a) încălcarea dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a nemenţionării, în cadrul considerentelor hotărârii atacate, a verificării, de către instanţa de revizuire, a propriei competenţe materiale de a soluţiona cauza; (b) existenţa unui conflict de competenţă prevăzut de art. 133 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind faptul că aceeaşi cerere de revizuire ce a format obiectul dosarului nr. x/2021 ar forma obiectul dosarului nr. x/2019 aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti; (c) aplicarea greşită, de către instanţa de revizuire, a prevederilor art. 430 alin. (1), alin. (2), alin. (3) şi alin. (4) şi ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind faptul că, potrivit art. 28 din Legea nr. 544/2004, acest din urmă act normativ se completează cu prevederile C. proc. civ., iar Legea nr. 554/2004 nu reglementează nicio derogare de la dispoziţiile C. proc. civ. în materia autorităţii de lucru judecat, care ar putea să opereze în cazul hotărârilor pronunţate în soluţionarea cererilor de suspendare întemeiate pe art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Critica menţionată la punctul (a) din cadrul paragrafului de mai sus nu poate fi primită, dat fiind faptul că, potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 131 alin. (1) C. proc. civ., obligaţia instanţei de a verifica, din oficiu, dacă este competentă general, material şi teritorial să judece pricina este reglementată exclusiv în sarcina judecătorului de primă instanţă - "La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate".
Potrivit art. 513 alin. (1) C. proc. civ., "cererea de revizuire se soluţionează potrivit dispoziţiilor procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată". Or, hotărârea atacată cu revizuire, în prezenta cauză, a fost pronunţată în soluţionarea unei cereri de recurs, nefiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., invocate de către recurent.
Critica menţionată la punctul (b) din cadrul paragrafului de mai sus este deopotrivă nefondată. Înalta Curte reţine faptul că obiectul dosarului soluţionat prin hotărârea atacată prin prezentul recurs este reprezentat de cererea de revizuire formulată împotriva deciziei nr. 1242 din 15 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, şi nu soluţionarea unui conflict pozitiv de competenţă ce ar fi apărut între diferite instanţe.
Mai mult, Înalta Curte reţine faptul că, potrivit art. 135 alin. (2) C. proc. civ. "Nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere".
Sunt, deopotrivă, nefondate criticile formulate de către recurent, redate în cadrul punctului (c) al paragrafului de mai sus, cu privire la aplicarea greşită, de către instanţa de revizuire, a prevederilor art. 430 alin. (1), alin. (2), alin. (3) şi alin. (4) şi ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ.
Art. 14 din Legea nr. 554/2004 instituie posibilitatea părţii vătămate prin actul administrativ de a solicita instanţei competente suspendarea executării actului, în cadrul procedurii prealabile prevăzute la art. 7, până la pronunţarea instanţei de fond asupra legalităţii şi temeiniciei acestuia. În faza prealabilă introducerii acţiunii principale în anularea actului administrativ, măsura suspendării executării actului administrativ se dispune până la pronunţarea instanţei de fond, având o durată limitată în timp, încadrându-se, astfel, în categoria măsurilor provizorii ce pot fi dispuse de către instanţele judecătoreşti.
Aşa cum susţine, de altfel, şi recurentul în cuprinsul cererii de recurs formulate, dispoziţiile Legii nr. 554/2004 se completează, potrivit art. 28 din actul normativ invocat, cu prevederile C. civ. şi cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. (3) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului".
Prin urmare, Înalta Curte reţine faptul că instanţa de revizuire a hotărât, în mod corect, că autoritatea de lucru judecat a hotărârii prin care se dispune o măsură provizorie, în speţă fiind vorba despre procedura suspendării actelor administrative prevăzute de Legea nr. 554/2004, diferă de autoritatea de lucru judecat a celorlalte hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie contencioasă. Astfel, caracterul provizoriu al măsurilor dispuse printr-o hotărâre pronunţată asupra unei cereri de suspendare şi cerinţa neprejudecării fondului impun ca hotărârea dată în această materie să aibă autoritate de lucru judecat doar faţă de o altă cerere de suspendare, cu aceleaşi părţi, în temeiul aceleiaşi cauze şi cu acelaşi obiect şi numai dacă nu s-au modificat împrejurările care au determinat adoptarea soluţiei (a se vedea şi Decizia nr. 19 din 16 ianuarie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal).
De esenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este ca hotărârile definitive potrivnice să fie pronunţate în cauze diferite, în privinţa cărora să existe tripla identitate - părţi, obiect, cauză - pentru a putea fi examinată respectarea autorităţii de lucru judecat.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă faptul că primul proces, soluţionat definitiv prin decizia nr. 888 din 22 august 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, a avut ca obiect suspendarea executării actelor administrative individuale reprezentate de notificarea de reziliere nr. x/29.03.2019 a contractului de furnizare de servicii medicale în asistenţă medicală primară nr. 398/2018, începând cu 01.04.2019, respectiv, de notificarea de reziliere nr. x/29.03.2019 a convenţiei de eliberare a certificatelor de concediu medical nr. 336/01.04.2016.
Cel de-al doilea litigiu, soluţionat definitiv prin decizia nr. 1242 din 15 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a avut drept obiect anularea deciziilor emise de pârâtă în baza notificării de reziliere nr. x/29.03.2019 şi a notificării de reziliere nr. x/29.03.2019.
Prin urmare, se constată că instanţa de revizuire a reţinut, în mod întemeiat, faptul că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia identităţii de obiect, cauză şi părţi, neoperând, astfel, efectul negativ al autorităţii de lucru judecat.
Este deopotrivă legală şi întemeiată analiza efectuată de instanţa de revizuire în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate prin prezentul recurs, în urma căreia concluzionează că nu poate fi identificată nici vreo încălcare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, deşi nu s-ar impune întrunirea triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, întrucât decizia invocată de către recurent nu conţine considerente decisive care să fi avut legătură cu litigiul finalizat cu hotărârea supusă revizuirii, şi nici considerente prin care s-a dezlegat o chestiune litigioasă incidentală, care să fi fost pusă în discuţie, din nou, în litigiul survenit între părţile din prezenta cauză.
În ceea ce priveşte solicitarea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii formulată de către recurent, Înalta Curte constată caracterul inadmisibil al acesteia, dat fiind faptul că, potrivit art. 514 C. proc. civ., titularii cererii de sesizare a Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii sunt, exclusiv, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel şi Avocatul Poporului, o asemenea legitimare procesuală nefiind reglementată de legiuitor în sarcina sau în beneficiul Completului de 5 judecători şi/sau a/al justiţiabililor.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea atacată este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de CMI Dr. A. împotriva deciziei nr. 5198 din 2 noiembrie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2021, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 aprilie 2022.
Procesat de GGC - LM