Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Deliberând asupra contestaţiilor în anulare, constată următoarele:

I. Prin Sentinţa penală nr. 181 din 28 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a dispus următoarele:

1. A condamnat pe inculpata A. la:

- 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. anterior pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) din C. pen. anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. anterior pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) din C. pen. anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- 6 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. anterior pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) din C. pen. anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- 6 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. anterior pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 coroborat cu art. 2481 din C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 din C. pen. anterior a contopit pedepsele aplicate inculpatei A. şi a dispus ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. anterior.

În baza art. 71 din C. pen. anterior a interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. anterior.

A dedus din pedeapsa aplicată inculpatei perioada arestării preventive şi a arestului la domiciliu de la 25 februarie 2015 la 16 iunie 2015.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a achitat pe inculpata A. pentru tentativă la infracţiunea de folosirea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete pentru obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene, prevăzută de art. 20 din C. pen. anterior raportat la art. 181 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

2. A condamnat pe inculpatul B. la:

- 1 an şi 6 luni închisoare pentru complicitate la infracţiunea de dare de mită prevăzută de art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) din C. pen. anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 5 din C. pen.

- 1 an şi 4 luni închisoare pentru complicitate la infracţiunea de dare de mită prevăzută de art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) din C. pen. anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 5 din C. pen.

- 1 an şi 4 luni închisoare pentru complicitate la infracţiunea de dare de mită prevăzută de art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) din C. pen. anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 5 din C. pen.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) din C. pen. anterior a contopit pedepsele aplicate inculpatului B. şi a dispus ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 71 din C. pen. anterior a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. anterior.

Conform art. 861 alin. (1) şi alin. (2) din C. pen. anterior, a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului B., pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit în condiţiile art. 862 din C. pen. anterior.

În baza art. 863 din C. pen. anterior a dispus ca pe durata termenului de încercare, inculpatul B. să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, conform programului stabilit de acesta;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 din C. pen. anterior privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. anterior a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.

A constatat că inculpatul B. a fost reţinut şi arestat la domiciliu în perioada 2 februarie 2015 - 21 mai 2015.

3. A condamnat pe inculpata C. la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. anterior pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) din C. pen. anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 71 din C. pen. anterior a interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. anterior.

Conform art. 861 alin. (1) şi alin. (2) din C. pen. anterior a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatei C. pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit în condiţiile art. 862 din C. pen. anterior.

În baza art. 863 din C. pen. anterior a dispus ca pe durata termenului de încercare, inculpata C. să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, conform programului stabilit de acesta;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele ei de existenţă.

A atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 864 din C. pen. anterior privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. anterior a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.

4. A condamnat pe inculpatul D. la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi lit. b) din C. pen. pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită prevăzute de art. 48 raportat la art. 289 alin. (1) din C. pen. şi la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Conform art. 65 din C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a) şi lit. b) din C. pen.

A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii, arestării preventive şi a arestului la domiciliu de la 7 februarie 2015 la 16 iunie 2015.

5. A condamnat pe inculpatul E. la 2 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. anterior pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzute de art. 255 alin. (1) din C. pen. anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 71 din C. pen. anterior a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. anterior.

Conform art. 861 alin. (1) şi alin. (2) din C. pen. anterior, a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului E. pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit în condiţiile art. 862 din C. pen. anterior.

În baza art. 863 din C. pen. anterior a dispus ca pe durata termenului de încercare inculpatul E. să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Hunedoara, conform programului stabilit de acesta;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 din C. pen. anterior privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. anterior a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.

6. A condamnat pe inculpatul F. la 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. anterior pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) din C. pen. anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 71 din C. pen. anterior, a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. anterior.

Conform art. 861 alin. (1) şi alin. (2) din C. pen. anterior a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului F. pe durata unui termen de încercare de 6 ani, stabilit în condiţiile art. 862 din C. pen. anterior.

În baza art. 863 din C. pen. anterior a dispus ca pe durata termenului de încercare, inculpatul F. să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova, conform programului stabilit de acesta;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 din C. pen. anterior privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. anterior a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.

7. A condamnat pe inculpatul G. la:

- 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. anterior pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) din C. pen. anterior şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. anterior pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. anterior pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Conform art. 863 raportat la art. 85 alin. (1) din C. pen. anterior, a anulat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 983 din 17 iunie 2015 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 495 din 22 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală şi a constatat că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul G. este concurentă cu faptele reţinute în prezenta cauză.

În baza art. 36 alin. (1) coroborat cu art. 34 şi art. 35 din C. pen. anterior, a contopit pedepsele aplicate inculpatului G. şi a dispus ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. anterior.

A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii, arestării preventive şi a arestului la domiciliu, de la 4 februarie 2014 la 10 iunie 2014, din 2 februarie 2015 şi de la 5 februarie 2015 la 22 iunie 2015.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul G. pentru infracţiunea de spălare de bani prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 din C. pen.

8. În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. a achitat pe inculpatul H. pentru participaţie improprie la infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 52 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. a achitat pe acelaşi inculpat pentru infracţiunea de folosirea influenţei în scopul obţinerii de foloase necuvenite prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen.

A obligat pe inculpatul G., în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. I. la plata către partea civilă Ministerul Finanţelor Publice prin A.N.A.F a sumei de 737.507 RON cu titlu de despăgubiri civile, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile prevăzute de Codul de procedură fiscală aferente debitului principal, calculate de la data scadenţei debitului principal şi până la plata integrală a acestuia.

A respins, ca nefondate, cererile de despăgubiri civile formulate de părţile civile S.N.T.G.N. Transgaz S.A. Mediaş, J., S.N. Nuclearelectrica S.A.Bucureşti, S.C. Complexul Energetic Oltenia S.A., Societatea Naţională a Apelor Minerale S.A., S.N.G.N. K. S.A. Mediaş, S.P.E.E.H Hidroelectrica S.A., S.C. IAR S.A. Ghimbav, C.N.T.E.E. Transelectrica S.A.

A obligat pe inculpata A. la plata sumei de 8.116.800 RON cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă Autoritatea Naţională pentru Turism.

Conform art. 254 alin. (3) din C. pen. anterior, a confiscat, în folosul statului, de la inculpata A., sumele de 695.367 RON şi 296.076 RON.

În baza art. 255 alin. (3) şi alin. (5) din C. pen. anterior a obligat pe inculpata A. să restituie echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii al sumei de 600.000 euro către martorul L. şi echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii al sumei de 300.000 euro către martorul M..

Conform art. 254 alin. (3) din C. pen. anterior, a confiscat în folosul statului, de la inculpatul G. suma de 3.000.000 RON.

A menţinut măsura asigurătorie instituită asupra bunurilor mobile şi imobile aflate în proprietatea inculpaţilor A. şi G., măsură dispusă prin ordonanţa nr. 50/P/2014 din 17.02.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie.

A ridicat măsura asigurătorie instituită asupra bunurilor mobile şi imobile aflate în proprietatea inculpatului H., măsură dispusă prin aceeaşi ordonanţă.

În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005 a dispus comunicarea către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a copiei dispozitivului prezentei hotărâri la data rămânerii definitive a acesteia.

În baza art. 274 alin. (2) din C. proc. pen. a obligat inculpaţii A. şi D. la plata sumei de câte 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 274 alin. (3) din C. proc. pen. a obligat pe inculpatul G., în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. I. la plata sumei de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 274 alin. (2) din C. proc. pen. a obligat inculpaţii B., C., E. şi F. la plata sumei de câte 15.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile parţiale ale apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii A., G., D., B., C., E. şi H., în sumă de câte 500 RON pentru fiecare inculpat, au rămas în sarcina statului.

Onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul F., în sumă de 400 RON, a rămas în sarcina statului.

II. Împotriva Sentinţei penale nr. 181 din data de 28 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpaţii A., G., D., B., F., C. şi E., precum şi părţile civile SNTGN Transgaz S.A., S.N. Nuclearelectrica S.A., Societatea Naţională a Apelor Minerale S.A., SNGN K. S.A. şi N. S.A.

Prin Decizia penală nr. 93 din 5 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, a dispus următoarele:

A admis apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul G. împotriva Sentinţei penale nr. 181 din 28 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015.

1. A desfiinţat în parte sentinţa apelată, numai în ceea ce-l priveşte pe inculpatul G., sub aspectul încadrării juridice date faptelor de evaziune fiscală reţinute în sarcina sa şi al omisiunii aplicării pedepsei accesorii şi, rejudecând:

2. A descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. anterior în pedepsele componente astfel:

- 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. anterior pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. anterior pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi

- 3 ani închisoare, aplicată inculpatului G. prin Sentinţa penală nr. 983 din 17 iunie 2015 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 495 din 22 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pedepse pe care le-a repus în individualitatea lor;

3. În baza art. 386 din C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor de evaziune fiscală reţinute în sarcina inculpatului G., din infracţiunile prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 33 lit. a) din C. pen. anterior, în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1969 şi art. 5 din C. pen., text în baza căruia l-a condamnat pe inculpatul G. la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. anterior.

4. În baza art. 36 alin. (1) coroborat cu art. 34 şi art. 35 din C. pen. anterior a contopit:

- pedeapsa de 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. anterior pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) din C. pen. anterior şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen. cu

- pedeapsa stabilită prin prezenta decizie, de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. anterior pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen. şi cu

- pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului G. prin Sentinţa penală nr. 983 din 17 iunie 2015 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 495 din 22 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. anterior.

5. În baza art. 71 din C. pen. anterior a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. anterior.

6. A menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa apelată.

7. A respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii A., D., B., F. şi E., precum şi de părţile civile SNTGN Transgaz S.A., SN Nuclearelectrica S.A., Societatea Naţională a Apelor Minerale S.A., SNGN K. S.A. şi N. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A luat act de retragerea apelului declarat de inculpata C. împotriva aceleiaşi sentinţe.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de apelul formulat de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de către inculpatul G. au rămas în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen., a obligat apelanţii intimaţi inculpaţi şi apelantele părţi civile la plata cheltuielilor judiciare către stat astfel: pe apelanta intimată inculpată A. la plata sumei de 1000 de RON, pe apelantul intimat inculpat D. la plata sumei de 700 de RON, pe apelanţii intimaţi inculpaţi B., F. şi E. şi pe apelantele părţi civile civile SNTGN Transgaz S.A., SN Nuclearelectrica S.A., Societatea Naţională a Apelor Minerale S.A., SNGN K. S.A. şi N. S.A. la plata sumei de câte 600 RON, iar pe apelanta intimată inculpată C. la plata sumei de 200 de RON.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii intimaţi inculpaţi A., G., D., B., F., C., E., precum şi pentru apelantul intimat inculpat H., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 130 RON, s-au suportat din fondul Ministerului Justiţiei.

III. Împotriva acestei decizii, în termenul legal, au formulat contestaţii în anulare Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi condamnaţii A., D., F. şi G..

Contestaţiile în anulare formulate au fost înregistrate succesiv, astfel:

- la data de 23 noiembrie 2018, sub numărul x/2018, cererea formulată de condamnata A.,

- la data de 29 noiembrie 2018, sub numărul x/2018, cererea formulată de condamnatul G.;

- la data de 4 decembrie 2018, sub numărul x/2018, cererea formulată de condamnatul D.;

- la data de 6 decembrie 2018, sub numărul x/2018, cererea formulată de condamnatul F.;

- la data de 21 decembrie 2018, sub numărul x/2018, cererea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

Contestaţiile în anulare au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. d) din C. proc. pen., iar în susţinerea acestora a fost invocată Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 1021/29.11.2018, prin care instanţa de contencios constituţional a admis sesizarea formulată de prim ministrul Guvernului României şi a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, începând cu Hotărârea nr. 3/2014, potrivit cărora au fost desemnaţi prin tragere la sorţi doar 4 din cei 5 membri ai Completurilor de 5 judecători, contrar celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 302/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 255/2013.

La termenul din data de 19 decembrie 2018, s-a dispus admiterea în principiu a contestaţiei în anulare formulată de condamnatul G. şi admiterea cererii de suspendare a executării Sentinţei penale nr. 181 din 28 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, definitivă prin Decizia penală nr. 93 din 5 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2017, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei în anulare.

La termenul din data de 20 decembrie 2018, s-a dispus reunirea Cauzei nr. 3204/1/2018 la cauza 3089/1/2018, admiterea în principiu a contestaţiilor în anulare formulate de condamnaţii A. şi D. şi admiterea cererilor de suspendare a executării Sentinţei penale nr. 181 din 28 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, definitivă prin Decizia penală nr. 93 din 5 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2017, până la soluţionarea definitivă a contestaţiilor în anulare.

La termenul din 25 februarie 2019 s-a admis, în principiu, contestaţia în anulare formulată de condamnatul F. împotriva aceleiaşi decizii.

La termenul din 25 martie 2019 s-a dispus admiterea în principiu a contestaţiei în anulare formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi reunirea Dosarelor nr. x/2018, nr. y/2018 şi nr. 3411/1/2018 la Dosarul nr. x/2018.

La acelaşi termen, instanţa a pus în discuţia părţilor sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, fiind adus la cunoştinţa părţilor conţinutul întrebărilor preliminare, pentru ca acestea să formuleze un punct de vedere.

La termenul din data de 22 aprilie 2019, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în majoritate, a dispus sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

1. Art. 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 325 alin. (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, art. 1 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene şi principiul securităţii juridice trebuie interpretate în sensul că se opun adoptării unei decizii de către un organ exterior puterii judecătoreşti, Curtea Constituţională a României, care să aprecieze asupra legalităţii compunerii unor complete de judecată cu consecinţa creării premiselor necesare admiterii unor căi extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate într-un interval de timp?

2. Articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că se opune constatării de către un organ exterior puterii judecătoreşti a caracterului lipsit de independenţă şi imparţialitate al unui complet din care face parte un judecător având funcţie de conducere şi care nu a fost desemnat aleatoriu, ci în baza unei reguli transparente, cunoscute şi necontestate de părţi, regulă aplicabilă în toate cauzele completului respectiv, hotărârea adoptată fiind obligatorie potrivit dreptului intern?

3. Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii trebuie interpretată în sensul că permite instanţei naţionale să înlăture aplicarea unei decizii a instanţei de contencios constituţional, pronunţată într-o sesizare vizând un conflict constituţional, obligatorie în dreptul naţional?

De asemenea, s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea cererii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Sesizarea Înaltei Curţi cu întrebările preliminare menţionate a fost înregistrată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sub nr. C-357/19.

La data de 23 decembrie 2021, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a comunicat Înaltei Curţi - Completul de 5 Judecători hotărârea pronunţată în cauzele preliminare conexate C-357/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19 în copie certificată.

Prin decizia preliminară menţionată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră, a statuat astfel:

"1. Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei este, atât timp cât nu a fost abrogată, obligatorie în toate elementele sale pentru România. Obiectivele de referinţă care figurează în anexa la aceasta urmăresc să asigure respectarea de către acest stat membru a valorii statului de drept prevăzute la articolul 2 TUE şi au caracter obligatoriu pentru statul membru respectiv, în sensul că acesta din urmă este ţinut să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ţinând seama în mod corespunzător, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alin. (3) TUE, de rapoartele întocmite de Comisia Europeană pe baza deciziei respective, în special de recomandările formulate în rapoartele menţionate.

2. Articolul 325 alin. (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Luxemburg la 26 iulie 1995, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia hotărârile în materie de corupţie şi de fraudă în domeniul taxei pe valoarea adăugată (TVA) care nu au fost pronunţate, în primă instanţă, de completuri de judecată specializate în această materie sau, în apel, de completuri de judecată ai căror membri au fost desemnaţi toţi prin tragere la sorţi sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât cauzele de corupţie şi de fraudă în domeniul TVA-ului în discuţie trebuie, dacă este cazul, în urma unei căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri definitive, să fie rejudecate în primă instanţă şi/sau în apel, în măsura în care aplicarea acestei reglementări sau a acestei practici naţionale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie în general. Obligaţia de a se asigura că astfel de infracţiuni fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv nu scuteşte instanţa de trimitere de verificarea respectării necesare a drepturilor fundamentale garantate la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fără ca această instanţă să poată aplica un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un asemenea risc sistemic de impunitate.

3. Articolul 2 şi articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia deciziile curţii constituţionale naţionale sunt obligatorii pentru instanţele de drept comun, cu condiţia ca dreptul naţional să garanteze independenţa curţii constituţionale menţionate în special faţă de puterile legislativă şi executivă, astfel cum este impusă de aceste dispoziţii. În schimb, aceste dispoziţii din Tratatul UE şi decizia menţionată trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale potrivit căreia orice nerespectare a deciziilor curţii constituţionale naţionale de către judecătorii naţionali de drept comun este de natură să angajeze răspunderea lor disciplinară.

4. Principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale naţionale şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul săvârşirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţă este contrară articolului 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alin. (1) TFUE sau Deciziei 2006/928."

În raport cu dispoziţiile art. 2 alin. (7) din Legea nr. 340/2009, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a constatat că se impune citarea părţilor în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei cu nr. x/2018 şi reluării judecării contestaţiilor în anulare formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi condamnaţii A., D., F. şi G. împotriva Deciziei penale nr. 93 din data de 5 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2017.

La termenul din 7 februarie 2022, instanţa a admis cererile de amânare formulate de contestatoarea-inculpată A. şi apărătorul său ales pentru imposibilitate de prezentare şi a acordat termen la data de 7 martie 2022.

La termenul din data de 7 martie 2022, faţă de împrejurarea că procedura de citare cu intimata parte responsabilă civilmente S.C. I. S.R.L. nu a fost legal îndeplinită, întrucât aceasta se afla în procedură de insolvenţă, fiind desemnat în acest sens lichidator judiciar O., instanţa a amânat judecarea cauzei la data de 4 aprilie 2022, termen la care au avut loc dezbaterile.

***

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, examinând contestaţiile în anulare formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi condamnaţii A., D., F. şi G. împotriva Deciziei penale nr. 93 din data de 5 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2017 constată, în majoritate, că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Astfel, prin decizia penală atacată au fost soluţionate apelurile declarate împotriva Sentinţei nr. 181/28.03.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, soluţiile de condamnare rămânând definitive în privinţa următoarelor acuzaţii:

i - infracţiuni de corupţie constând în aceea că în perioada 2010 - 2012, inculpata A., ministru al Dezvoltării Regionale şi Turismului, a coordonat un sistem prin care persoane apropiate acesteia au primit sume de bani de la reprezentanţii unor societăţi comerciale pentru a le garanta plata la timp a lucrărilor executate în beneficiul unor unităţi administrativ teritoriale în cadrul unor programe finanţate din bugetului ministerului, în condiţiile în care alocaţia bugetară a fost redusă semnificativ, iar deciziile cu privire la obiectivele de investiţii care se promovau şi care primeau finanţare erau luate în fapt de ministru, existând mari întârzieri la decontarea lucrărilor.

În concret, în cursul anului 2010, inculpata A. a primit, în mod indirect, pentru sine, dar şi pentru P., prin intermediul inculpatului B., consilier personal al ministrului, sumele de 499.739,9 RON şi de 195.627,16 RON, pentru a asigura finanţarea la timp a contractelor de lucrări încheiate de S.C. Q. S.A. cu autorităţile locale ale localităţilor Cavnic şi Borsec în cadrul programului "Schi pentru România", mita fiind deghizată sub forma unor contracte fictive de intermediere a unor achiziţii.

De asemenea, inculpatele A. şi C. -director al Companiei Naţionale de Investiţii, cu complicitatea inculpaţilor D. - asistent personal al ministrului şi B., au primit de la inculpatul E., în cursul anilor 2010-2011, suma de 335.486 RON, pentru a asigura plata la timp a lucrărilor executate de S.C. R. S.A. în baza contractelor încheiate de această societate cu Compania Naţională de Investiţii, mita fiind deghizată sub forma unor contracte fictive de consultanţă.

Totodată, inculpaţii A. şi F., secretar general al ministerului, cu complicitatea inculpaţilor G. şi B., au pretins la data de 7 februarie 2011 un procent de 10% din plăţile efectuate de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului pentru contractele de lucrări încheiate de S.C. Q. S.A. şi S.C. S. S.R.L., pentru a asigura finanţarea la timp a lucrărilor. Din sumele de bani pretinse, inculpata A. a primit efectiv suma de 900.000 euro, inculpatul F. a primit suma de 200.000 euro, de la martorul M. cu ajutorul lui B., iar inculpatul G. a primit suma de 3.000.000 RON de la acelaşi martor prin încheierea unui contract de publicitate fictiv.

ii - infracţiunea de abuz în serviciu constând în aceea că în cursul anului 2011, inculpata A., în calitate de ministru, a determinat încheierea unui contract de servicii între Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului şi S.C. I. S.R.L., având ca obiect prestarea serviciilor de promovare a României în cadrul evenimentelor desfăşurate cu ocazia organizării Galei Internaţionale de Box profesionist de către Federaţia Română de Box.

S-a reţinut că, în realitate, evenimentul sportiv a fost organizat de S.C. I. S.R.L., administrată de G., care prin atribuirea achiziţiei de servicii de publicitate a beneficiat de fonduri publice în cuantum de 8.116.800 RON, pentru organizarea unui eveniment comercial ale cărui venituri i-au revenit în mod exclusiv.

Ca atare, fondurile publice au fost utilizate într-o modalitate interzisă de lege, contractul a fost atribuit cu încălcarea procedurilor legale de achiziţie publică, fiind achiziţionate servicii care nu se regăseau printre categoriile de cheltuieli eligibile pentru programele cu finanţare europeană în cadrul proiectului "Promovarea brandului turistic al României", prin Programul Operaţional Regional 2007-2013 (POR 2007 - 2013), împrejurări care au atras refuzul de decontare a fondurilor de către autoritatea de management a fondurilor europene, astfel încât sumele de bani care ar fi trebuit rambursate din fonduri europene au fost suportate integral din bugetul de stat, paguba cauzată Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului fiind în cuantum de 8.116.800 RON.

iii - infracţiuni de evaziune fiscală constând în aceea că, pentru a diminua cuantumul taxelor datorate la bugetul de stat pentru veniturile obţinute prin faptele menţionate mai sus, inculpatul G. a înregistrat în contabilitatea societăţii pe care o administra - S.C. I. SRL- înscrisuri emise de societăţi de tip fantomă care atestau cheltuieli fictive, pretins efectuate cu servicii de publicitate şi consultanţă, ceea ce a cauzat un prejudiciu în suma de 646.838 RON - din care TVA în sumă de 388.103 RON şi de 90.669 RON - din care TVA în sumă de 54.402 RON.

După rămânerea definitivă a hotărârii, s-a pus în executare pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului D. şi pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare aplicată inculpatului G., prin încarcerarea acestora, în timp ce pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare aplicată inculpatei A. nu a putut fi pusă în executare întrucât aceasta a părăsit teritoriul României, fiind ulterior arestată în vederea extrădării în Costa Rica. În ce le priveşte pe celelalte persoane condamnate, B., C., E. şi F., acestora le-au fost aplicate pedepse cu închisoare a căror executare a fost suspendată sub supraveghere.

Cererile de contestaţie în anulare au fost admise în principiu prin încheieri succesive, instanţa constatând că sunt îndeplinite formal condiţiile de admisibilitate, respectiv contestatorii au calitatea procesuală pentru a exercita calea extraordinară de atac, contestaţia în anulare a fost formulată în termenul prevăzut de lege şi se întemeiază pe unul dintre cazurile prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile interne aplicabile, respectiv instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii.

Prin cererile introductive, contestatorii au invocat, în esenţă, faptul că, după rămânerea definitivă a soluţiei de condamnare, a intervenit Decizia Curţii Constituţionale nr. 685/07.11.2018 prin care, cu majoritate de voturi, s-a admis sesizarea Guvernului României şi s-a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, generat de hotărârile Colegiului de conducere al acesteia, începând cu Hotărârea nr. 3/2014, potrivit cărora au fost desemnaţi prin tragere la sorţi doar 4 din cei 5 membri ai Completurilor de 5 judecători, contrar celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

În consecinţă, contestatorii au solicitat să se constate că decizia Curţii Constituţionale este obligatorie şi produce efecte asupra hotărârii atacate deoarece Completul de 5 judecători care a judecat apelul nu a fost compus potrivit legii şi, ca atare, se impune admiterea contestaţiilor în anulare, desfiinţarea deciziei şi rejudecarea apelurilor.

Se reţine că, din completul de apel care a pronunţat decizia atacată, a făcut parte preşedintele secţiei penale şi alţi 4 judecători desemnaţi prin tragere la sorţi, potrivit practicii administrative instituită prin art. 28 şi art. 29 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicat în M. Of. nr. 1076/30.11.2005, necontestat şi aplicat unanim în practica judiciară a completelor de 5 judecători.

După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, Curtea Constituţională a adoptat decizia invocată de contestatori, prin care a stabilit că modalitatea în care Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a interpretat normele primare cuprinse în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, atunci când a adoptat Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă, este eronată şi a condus la compunerea nelegală a tuturor Completurilor de 5 Judecători începând cu data de 1 februarie 2014.

Prin aceeaşi decizie s-a statuat şi cu privire la efectele constatării conflictului juridic de natură constituţională asupra hotărârilor definitive, în sensul că intervine nulitatea absolută a acestora, nulitate ce poate fi invocată în calea extraordinară de atac corespunzătoare.

Constatând că, în cauză, contestatorii A., D., F. şi G. au fost condamnaţi pentru infracţiuni a căror sancţionare intră sub incidenţa dreptului Uniunii şi având în vedere elementele de interpretare a dispoziţiilor europene aplicabile furnizate de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, va lăsa neaplicată Decizia nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale, aplicarea standardului instituit prin decizia ultim menţionată, relativ la noţiunea de instanţă constituită potrivit legii, fiind de natură a genera încălcarea dispoziţiilor articolului 325 alin. (1) TFUE, precum şi a obiectivelor de referinţă enunţate în anexa la Decizia 2006/928, în condiţiile în care viciul constatat nu este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil potrivit standardelor europene.

În raport cu argumentele părţilor în susţinerea inaplicabilităţii sau lipsei de efect a deciziei pronunţate de instanţa europeană, Înalta Curte subliniază caracterul obligatoriu al dezlegării date prin hotărârea prealabilă, instanţa naţională fiind ţinută de decizia pronunţată cu titlu preliminar de Curte în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor dreptului Uniunii în cauză, în vederea soluţionării litigiului principal (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, Hotărârea din 5 aprilie 2016, PFE, C-689/13).

Astfel cum se precizează în paragraful 257 al deciziei menţionate, jurisprudenţa instanţei europene a afirmat, în mod constant, că instanţa naţională care a exercitat opţiunea sau şi-a îndeplinit obligaţia de a sesiza Curtea cu o cerere de decizie preliminară, în temeiul articolului 267 TFUE, este obligată a face tot ceea ce este necesar pentru a înlătura o reglementare sau o practică naţională care ar constitui un eventual obstacol în calea eficacităţii depline a normelor dreptului Uniunii. Această obligaţie face parte integrantă din atribuţiile de instanţă a Uniunii care îi revin instanţei naţionale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenţei sale, a normelor dreptului Uniunii, iar exercitarea acestei puteri constituie o garanţie inerentă independenţei judecătorilor care decurge din articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE.

În concret, principiul supremaţiei impune instanţei naţionale însărcinate cu aplicarea dispoziţiilor dreptului Uniunii obligaţia, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naţionale care să fie conformă cu cerinţele dreptului Uniunii, să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naţionale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional.

Or, astfel cum s-a reţinut în paragraful 253 al deciziei, din jurisprudenţa Curţii rezultă că articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, articolul 325 alin. (1) TFUE, precum şi obiectivele de referinţă enunţate în anexa la Decizia 2006/928 sunt formulate în termeni clari şi precişi şi nu sunt însoţite de nicio condiţie, astfel încât ele au efect direct, în acest sens Curtea menţionând ca relevante Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, precum şi Hotărârea din 18 mai 2021, Asociaţia Forumul Judecătorilor din România şi alţii, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19.

În ce priveşte conţinutul principiului supremaţiei dreptului comunitar, Curtea a stabilit în jurisprudenţa sa constantă şi a reamintit în cuprinsul paragrafelor 244 - 262 din decizie, că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea statelor menţionate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept naţional, indiferent de natura acestora, existând altfel riscul ca acest drept să îşi piardă caracterul comunitar şi ca fundamentul juridic al Comunităţii înseşi să fie pus în discuţie. Curtea a considerat astfel că, deşi a fost încheiat sub forma unui acord internaţional, Tratatul CEE constituie carta constituţională a unei comunităţi de drept, iar caracteristicile esenţiale ale ordinii juridice comunitare astfel constituite sunt în special supremaţia acesteia în raport cu dreptul statelor membre şi efectul direct al unei întregi serii de dispoziţii aplicabile statelor membre şi resortisanţilor lor. În acest sens există o jurisprudenţă constantă şi bogată a Curţii, anterioară aderării României la Uniunea Europeană, relevante fiind hotărârile pronunţate în cauzele nr. 26/62 - van Gend&Loos din data de 5 februarie 1963, nr. 6/64 - Costa din data de 15 iulie 1964, nr. 106/77 - Simmenthal din data de 9 martie 1978, nr. 11/70 - Internationale Handelgesellschaft din data de 17 decembrie 1970, al căror caracter obligatoriu pentru toate instituţiile statelor membre, inclusiv instanţele naţionale, a fost cunoscut, acceptat şi asumat de statul român.

Curtea a adăugat că, întrucât articolul 4 alin. (2) TUE prevede că Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, aceasta nu poate respecta o astfel de egalitate decât dacă statele membre se află, în temeiul principiului supremaţiei dreptului Uniunii, în imposibilitatea de a face să prevaleze, împotriva ordinii juridice a Uniunii, o măsură unilaterală, indiferent de natura acesteia. În acest context, Curtea a arătat că, în exercitarea competenţei sale exclusive de a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, acesteia îi revine sarcina de a preciza întinderea principiului supremaţiei dreptului Uniunii în raport cu dispoziţiile relevante ale acestui drept, întinderea menţionată neputând depinde nici de interpretarea unor dispoziţii ale dreptului naţional, nici de interpretarea unor dispoziţii de drept al Uniunii reţinută de o instanţă naţională, care nu corespund interpretării Curţii.

Potrivit Curţii, efectele asociate principiului supremaţiei dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispoziţiile interne, inclusiv de ordin constituţional, să poată împiedica acest lucru. Instanţele naţionale sunt ţinute să lase neaplicată, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naţionale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional (parag. 245 - 252 din decizia amintită).

Curtea a reiterat recent acest aspect în jurisprudenţa sa, în urma sesizării de către o altă instanţă română, statuând explicit şi categoric prin Hotărârea pronunţată în cauza C-430/21 la data de 22 februarie 2022 că "Articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 şi cu articolul 4 alin. (2) şi (3) TUE, cu articolul 267 TFUE, precum şi cu principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale în virtutea căreia instanţele de drept comun ale unui stat membru nu au abilitarea să examineze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei legislaţii naţionale pe care curtea constituţională a acestui stat membru a constatat-o ca fiind conformă cu o dispoziţie constituţională naţională care impune respectarea principiului supremaţiei dreptului Uniunii."

Prin aceeaşi decizie, Curtea a reamintit că deţine o competenţă exclusivă pentru a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, iar în cadrul acestei competenţe îi revine sarcina de a preciza întinderea principiului supremaţiei care nu poate depinde nici de interpretarea unor dispoziţii de drept naţional, nici de interpretarea unor dispoziţii ale dreptului Uniunii reţinută de o instanţă naţională care nu corespunde interpretării Curţii (parag. 52 din hotărârea pronunţată în cauza C-430/21).

Competenţa exclusivă include şi interpretarea articolului 4 alin. (2) TUE, Curtea fiind singura abilitată să verifice dacă o obligaţie de drept a Uniunii încalcă identitatea naţională a unui stat membru (paragraf 68 şi urm. din hotărârea pronunţată în cauza C-430/21 şi jurisprudenţa anterioară citată).

Ca atare, sunt nefondate susţinerile contestatorilor condamnaţi prin care se tinde la înlăturarea obligativităţii interpretării date de Curte dispoziţiilor de drept al Uniunii relevante în cauză sau la restrângerea competenţei instanţei naţionale de a da efect direct articolului 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alin. (1) TFUE, precum şi obiectivelor de referinţă enunţate în anexa la Decizia 2006/928, conform interpretării instanţei de contencios european şi în raport cu reperele oferite de aceasta instanţei de trimitere în vederea aplicării dreptului Uniunii.

În ce priveşte incidenţa dreptului Uniunii, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, notează că acuzaţiile aduse contestatorilor şi în raport cu care s-a pronunţat hotărârea definitivă atacată cu prezenta cale de atac extraordinară se circumscriu unor infracţiuni de corupţie la nivel înalt, infracţiuni de abuz în serviciu în legătură cu gestionarea de fonduri europene şi infracţiuni de evaziune fiscală privind TVA.

Asupra infracţiunilor de evaziune fiscală privind TVA, în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat constant că acestea intră sub incidenţa articolului 325 alin. (1) TFUE care obligă statele membre să combată frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri efective şi disuasive, întrucât resursele proprii ale Uniunii cuprind, printre altele, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Decizia 2007/436, veniturile din aplicarea unei cote uniforme a bazelor armonizate de evaluare a TVA-ului, stabilite în conformitate cu normele Uniunii, existând o legătură directă între colectarea veniturilor din TVA cu respectarea dreptului Uniunii aplicabil şi punerea la dispoziţia bugetului Uniunii a resurselor TVA corespunzătoare, de vreme ce orice lacună în colectarea celor dintâi se poate afla la originea unei reduceri a celor din urmă (hotărârea Akerberg Fransson, C-617/10, hotărârea din 5.12.2017, MAS şi MB, C-42/17, hotărârea din 5.06.2018, Kolev şi alţii, C-612/15).

Cât despre infracţiunile de corupţie şi de abuz în serviciu ce au făcut obiectul cauzei, acestea intră sub incidenţa dreptului Uniunii având în vedere elementele de interpretare furnizate de Curte în paragrafele 184 - 194, în sensul că expresia "orice activitate ilegală" din cuprinsul articolului 325 alin. (1) TFUE nu poate fi interpretată restrictiv şi acoperă orice act de corupţie sau orice abuz în serviciu care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii şi aceasta indiferent dacă s-a şi produs o pierdere de resurse proprii Uniunii.

Mai mult, în ce priveşte România, obligaţia de combatere a corupţiei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii este completată de angajamentele asumate la încheierea negocierilor de aderare, concretizate ulterior prin adoptarea Deciziei 2006/928 care obligă statul român să adopte norme de drept penal şi de procedură penală care să permită aplicarea unor sancţiuni penale cu caracter efectiv şi disuasiv în ce priveşte faptele de corupţie şi, în special, de corupţie la nivel înalt, independent de o eventuală atingere adusă intereselor financiare ale Uniunii.

Ca atare, nu pot fi primite argumentele contestatorilor condamnaţi privind inaplicabilitatea deciziei Curţii pe motiv că acuzaţiile nu vizează infracţiuni ce intră sub incidenţa dreptului Uniunii.

Sunt, de asemenea, nefondate susţinerile privind inaplicabilitatea deciziei pe considerentul că prezentele contestaţii în anulare nu vizează acuzaţii în materie penală, ci exclusiv o chestiune procedurală, având în vedere faptul că, prin căile extraordinare de atac, se tinde la desfiinţarea unor soluţii de condamnare definitive, Curtea statuând expres în sensul că cerinţa de efectivitate vizează inclusiv punerea în executare a pedepselor dispuse, întrucât în lipsa unei executări efective, sancţiunile nu ar putea avea un caracter efectiv şi disuasiv (paragraf 192, teza finală).

Odată stabilită incidenţa dreptului Uniunii, Înalta Curte reţine că prin decizia preliminară, Curtea, reunită în Marea Cameră, a confirmat jurisprudenţa sa rezultată din hotărârea pronunţată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, potrivit căreia MCV este obligatoriu în toate elementele sale pentru România, actele adoptate înainte de aderare de instituţiile Uniunii fiind obligatorii de la data aderării sale. Aceasta este situaţia Deciziei 2006/928, care este obligatorie în toate elementele sale pentru România atât timp cât nu a fost abrogată. Obiectivele de referinţă care urmăresc să asigure respectarea statului de drept au de asemenea caracter obligatoriu, România fiind ţinută să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ţinând seama de recomandările formulate în rapoartele întocmite de Comisie.

Cât priveşte obligaţiile care decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE, acestea impun statelor membre să combată frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive şi efective (Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev şi alţii, precum şi Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii şi hotărârile mai sus menţionate).

Curtea a amintit că, chiar dacă normele care guvernează organizarea justiţiei în statele membre, în special cea referitoare la compunerea completurilor de judecată în materie de fraudă şi de corupţie, intră, de principiu, în competenţa statelor respective, acestea sunt totuşi ţinute să respecte obligaţiile care decurg pentru ele din dreptul Uniunii.

Este adevărat că sancţiunile şi procedurile penale instituite pentru combaterea acestor infracţiuni intră în competenţa statului membru, însă această competenţă este limitată, printre altele, de principiul efectivităţii, în acelaşi sens fiind menţionate şi hotărârile pronunţate în cauzele Scialdone -C-574/15 şi Dzivev şi alţii -C-310/16.

Este, de asemenea, cert că, în primul rând, obligaţia de a lua măsurile necesare revine legiuitorului naţional care trebuie să garanteze că regimul procedural corespunde acestor exigenţe, însă instanţelor naţionale le revine sarcina de a da efect deplin obligaţiilor care decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE, precum şi din Decizia 2006/928 şi de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne care împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate astfel de infracţiuni (par. 193-194 din decizie), susţinerile contestatorilor condamnaţi în sens contrar fiind în contradicţie atât cu considerentele deciziei, cât şi cu jurisprudenţa consacrată a Curţii referitoare la această chestiune de drept la care face referire instanţa de contencios european.

În considerarea obligaţiei ce incumbă instanţei naţionale de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne care împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive, Înalta Curte constată că aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 685 din 7 noiembrie 2018 ar avea drept consecinţă desfiinţarea hotărârii definitive şi rejudecarea cauzei în apel, iar o astfel de rejudecare are, în mod inevitabil, ca efect, prelungirea duratei procedurilor penale aferente. Or, pe lângă faptul că România s-a angajat să reducă durata procedurii pentru cauzele de corupţie, Curtea de Justiţie a reamintit că, ţinând seama de obligaţiile specifice care îi incumbă României în temeiul Deciziei 2006/928, reglementarea şi practica naţională în această materie nu pot avea drept consecinţă prelungirea duratei anchetelor privind infracţiunile de corupţie sau slăbirea, în orice alt mod, a luptei împotriva corupţiei (par. 197 din decizie).

Această constatare a contrarietăţii efectelor Deciziei nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale cu dispoziţiile de drept a Uniunii, ce instituie obligaţii formulate în termeni clari şi precişi, care nu sunt însoţite de nicio condiţie, este suficientă, prin ea însăşi, pentru ca instanţa să dea efect direct obiectivelor de referinţă enunţate în anexa la Decizia 2006/928 şi să lase neaplicată hotărârea instanţei de contencios constituţional, cel puţin în privinţa infracţiunilor de corupţie, orice altă interpretare a dreptului Uniunii fiind contrară elementelor de interpretare furnizate de Curtea de Justiţie şi de natură a antrena răspunderea statului român.

Mai mult, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că aplicarea Deciziei nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale, respectiv desfiinţarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, ar face aplicabilă succesiv Decizia nr. 417/2019 a instanţei de contencios constituţional, jurisprudenţa acesteia din urmă rezultată din deciziile menţionate presupunând, în privinţa infracţiunilor de corupţie a căror judecată în fond este de competenţa instanţei supreme, necesitatea unei duble judecări a cauzei în primă instanţă şi, eventual, a unei triple judecări în apel.

Reamintim că, prin Decizia nr. 685/2018, Curtea Constituţională a stabilit că desemnarea prin tragere la sorţi a doar 4 dintre cei 5 membri ai completurilor de 5 judecători ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care se pronunţă în apel este contrară art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările şi completările ulterioare, precizând, totodată, că această decizie se aplică de la data publicării sale în special în cauzele aflate în curs de judecată, precum şi în cele finalizate, în măsura în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, dar şi că jurisprudenţa rezultată din decizia menţionată impune ca toate aceste cauze să facă obiectul unei rejudecări în apel de către un complet de judecată ai cărui membri sunt determinaţi toţi prin tragere la sorţi.

Succesiv, prin Decizia nr. 417/2019, Curtea Constituţională a dispus ca toate cauzele soluţionate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primă instanţă, anterior datei de 23 ianuarie 2019, şi în care hotărârile pronunţate nu au devenit definitive la data pronunţării deciziei, respectiv 3 iulie 2019, să fie rejudecate de completuri specializate în materie de corupţie, stabilite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în interpretarea dată de instanţa constituţională. Decizia are ca efect rejudecarea tuturor cauzelor care, la data de 23 ianuarie 2019, se aflau în curs de judecată în faza apelului, precum şi a celor în care hotărârile au rămas definitive până la acea dată, însă au fost desfiinţate ca urmare a exercitării căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare în aplicarea Deciziei nr. 685/2018.

Având în vedere competenţa exclusivă a Înaltei Curţi în soluţionarea tuturor infracţiunilor de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii şi de corupţie în general, săvârşite de persoane care ocupă cele mai importante poziţii în statul român, în cadrul puterii executive, legislative şi judecătoreşti, jurisprudenţa Curţii Constituţionale menţionată, astfel cum însăşi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a constatat, are un impact direct şi generalizat asupra respectivei categorii de persoane şi asupra tuturor cauzelor pronunţate în materie într-un interval considerabil de timp. Referitor la această chestiune, Înalta Curte constată că efectele Deciziei nr. 685/2018 vizează toate cauzele care s-au aflat pe rolul Completului de 5 Judecători în apel sau în care apelul a fost soluţionat în perioada cuprinsă între 2014 şi decembrie 2018 - când completurile de 5 judecători au fost constituite, în considerarea interpretării date de Curtea Constituţională, prin tragere la sorţi a tuturor celor 5 membri - condiţionat de respectarea termenului privind exercitarea contestaţiei în anulare. Cât priveşte Decizia nr. 417/2019, aceasta este incidentă, potrivit Curţii Constituţionale, în apel, în toate cauzele pronunţate în fond de Înalta Curte în materie de corupţie în intervalul de timp cuprins între 2003 şi 23 ianuarie 2019, când, prin hotărâre de colegiu, Înalta Curte a constatat că toate completurile secţiei penale sunt specializate în materie de corupţie.

Or, aplicarea succesivă a deciziilor menţionate presupune o dublă judecată a cauzei în primă instanţă şi, eventual, o triplă judecare în apel, iar reluarea ciclurilor procesuale, dată fiind complexitatea cauzelor şi durata considerabilă de timp a procedurii până la pronunţarea unei hotărâri definitive, temporizează durata procesului şi face aproape inevitabil ca, prin această prelungire, să se depăşească termenele de prescripţie a răspunderii penale aplicabile, riscul de impunitate devenind în acest fel sistemic faţă de categoria de persoane menţionată, fiind de notorietate că pronunţarea unei hotărâri definitive în materie are loc deseori la limita împlinirii acestor termene de prescripţie, cum este, de altfel, situaţia şi în privinţa unora dintre infracţiunile de corupţie ce au format obiectul cercetării în prezenta cauză. Astfel, cauzelor obiective (de pildă, particularităţile probatoriului, care deseori presupune efectuarea unor expertize complexe şi eventual cooperări internaţionale) şi subiective (de exemplu, tergiversarea procedurilor sau chiar sustragerea celor cercetaţi de la proces) care duc la prelungirea duratei procedurilor în materie de corupţie la nivel înalt, precum şi a celor având ca obiect infracţiuni de abuz în serviciu şi evaziune fiscală, li se adaugă reluarea ciclurilor procesuale. Este relevant şi faptul că, în aplicarea principiului legii penale mai favorabile, pot fi incidente dispoziţii privind termene speciale de prescripţie mai scurte, dar şi împrejurarea că obligaţia motivării hotărârilor odată cu pronunţarea soluţiei prelungeşte durata procedurii în apel cu câteva luni, dacă se are în vedere durata termenului de recomandare.

Dincolo de aceste aspecte care fundamentează riscul împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, riscul de impunitate rezultă şi din dificultatea de a readministra probele testimoniale, trecerea timpului fiind de natură a altera memoria martorilor sau de a face imposibilă audierea lor, fie pentru că aceştia nu se mai prezintă în instanţă, fie pentru că refuză să reitereze declaraţiile, fie din cauza vârstei sau a încetării din viaţă.

Ca atare, în raport cu reperele de interpretare a dreptului Uniunii necesare pentru soluţionarea litigiului principal, oferite de instanţa de contencios european şi menţionate la paragrafele 200 - 202 din decizie, practica naţională, rezultat al aplicării deciziilor Curţii Constituţionale amintite, este de natură a împiedica sancţionarea, în mod efectiv şi disuasiv, a persoanelor care ocupă cele mai importante poziţii în statul român şi care au fost condamnate pentru săvârşirea, în exercitarea funcţiilor lor, a unor fapte de fraudă gravă şi/sau de corupţie gravă, de o manieră incompatibilă cu dreptul Uniunii.

În privinţa semnificaţiei sintagmei "risc sistemic de impunitate", se impune o primă observaţie, şi anume aceea că aprecierea existenţei unui astfel de risc nu se raportează exclusiv la situaţia concretă din cauză, noţiunea "sistemic" excluzând de plano o astfel de interpretare.

O a doua observaţie vizează conceptul de "risc", care exprimă probabilitatea unor întâmplări negative şi impactul acesteia, riscul fiind un eveniment incert sau o condiţie care, dacă apare, produce un efect asupra unor obiective. Cu alte cuvinte, evaluarea existenţei unui risc presupune o deducţie logică bazată pe un set de împrejurări care fundamentează, în mod rezonabil, presupunerea obiectivă că, în cazul nostru, o anumită practică judiciară are aptitudinea de a produce un anumit efect.

De altfel, riscul sistemic de impunitate nu are semnificaţia împlinirii iminente a termenului de prescripţie într-o cauză dată, semnificaţie care ar genera, prin ea însăşi, o practică judiciară neunitară şi nici nu se rezumă în mod exclusiv la împlinirea termenului de prescripţie, ci se referă la orice altă împrejurare care ar avea aptitudinea de a produce acest rezultat, în dezlegarea dată de Curtea de Justiţie la punctul 2 din dispozitivul deciziei nefiind menţionată o asemenea condiţie limitativă. Faptul că, în considerentele hotărârii, se face referire punctuală la împlinirea termenului de prescripţie se datorează necesităţii de a analiza argumentele prezentate de instanţele de trimitere, însă cauzele care atrag impunitatea pot fi multiple, iar Curtea nu a restrâns în dispozitivul hotărârii pronunţate posibilitatea de evaluare a riscului de impunitate prin raportare la criteriul prescripţiei.

Contrar susţinerilor contestatorilor condamnaţi, revine instanţei aprecierea asupra existenţei unui "risc sistemic de impunitate", în considerarea competenţelor sale de instanţă a Uniunii abilitată să dea efect direct dreptului Uniunii, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie. De altfel, existenţa unui risc face obiectul evaluării şi în cadrul altor proceduri, de pildă, cele având ca obiect luarea unor măsuri preventive sau a unor măsuri asigurătorii.

Cât priveşte referirea la un număr considerabil de cauze în explicitarea noţiunii de "risc sistematic" utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Taricco şi alţii, C-105/14, contrar susţinerilor apărării, criteriul de evaluare nu poate fi unul abstract, o astfel de analiză având un caracter arbitrar şi făcând imposibilă însăşi aplicarea dezlegării date de Curte. Criteriul de apreciere este unul concret şi este cel oferit de Curte în paragraful 201 al deciziei menţionate, respectiv prin raportare la numărul de cauze pronunţate în materie de corupţie, faţă de o categorie de persoane. Or, astfel cum însăşi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a observat, deciziile Curţii Constituţionale sunt susceptibile să aibă un impact direct şi generalizat, chiar dacă limitat în timp, şi chiar au produs un astfel de efect. Aşadar, statistic vorbind, riscul de impunitate este sistemic prin raportarea efectului deciziilor instanţei de contencios constituţional la numărul de cauze aflate pe rol sau pronunţate în materie de instanţa supremă, în intervalul de timp de referinţă.

Cel mai relevant indicator al existenţei riscului sistemic de impunitate este faptul că la peste 4 ani şi jumătate de la pronunţarea Deciziei nr. 685/2018, în niciuna dintre cauzele trimise spre rejudecare, efect direct al acestei decizii, nu a fost pronunţată o hotărâre definitivă.

În altă ordine de idei, CJUE a statuat că obligaţia de a se asigura că astfel de infracţiuni fac obiectul unor sancţiuni penale, care au caracter efectiv şi disuasiv, nu absolvă instanţa naţională de verificarea respectării drepturilor fundamentale garantate la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fără ca această instanţă să poată aplica un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un asemenea risc sistemic de impunitate. Or, cerinţele care decurg din acest articol nu împiedică o eventuală neaplicare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la compunerea Completurilor de 5 Judecători din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Sub acest aspect, Curtea a evidenţiat reperele concludente în paragrafele 205 - 209 din decizie, respectiv faptul că o neregularitate comisă cu ocazia compunerii completurilor de judecată determină o încălcare a articolului 47 atunci când această neregularitate este de o asemenea natură şi gravitate încât creează un risc real ca alte ramuri ale puterii, în special, executivul, să poată exercita o putere discreţionară nejustificată care să pună în pericol integritatea procesului de compunere al completurilor de judecată şi să creeze o îndoială legitimă în percepţia justiţiabililor asupra independenţei şi imparţialităţii judecătorilor, Curtea menţionând, în acest sens, hotărârile pronunţate în cauzele C-542/18 RX-II, C-543/18 RX-II şi C-487/19.

Or, în cauză, nu se regăseşte niciunul dintre criteriile enunţate, constituirea completurilor de 5 judecători potrivit interpretării unor texte legale dată de Colegiul de conducere al instanţei supreme şi transpusă în Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă, necontestată şi îmbrăţişată unanim de practica judiciară, neputând fi circumscrisă unei încălcări a cărei gravitate să justifice rezonabil efectele pe care Curtea Constituţională le ataşează deciziei.

De altfel, Curtea de Justiţie afirmă explicit că, deşi Curtea Constituţională a statuat că practica Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, întemeiată pe Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă, anterioară deciziilor în discuţie, nu era conformă cu dispoziţiile naţionale aplicabile, "nu rezultă că această practică era viciată de o încălcare vădită a unei norme fundamentale a sistemului judiciar din România de natură să pună în discuţie caracterul de instanţă "constituită în prealabil prin lege" (parag. 207).

Dincolo de caracterul discutabil al argumentului privind un pretins standard naţional de protecţie constând în tragerea la sorţi a judecătorilor unei instanţe pentru desemnarea acestora în compunerea unui complet, Curtea de Justiţie a amintit că "atunci când o instanţă a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziţii sau a unei măsuri naţionale care, într-o situaţie în care acţiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept în sensul articolului 51 alin. (1) din cartă, articolul 53 din cartă confirmă că autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită gradul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii (Hotărârea din 26 februarie 2013, Akerberg Fransson, C-617/10, EU:C:2013:105, punctul 29, Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni, C-399/11, EU:C:2013:107, punctul 60, precum şi Hotărârea din 29 iulie 2019, Pelham şi alţii, C-476/17, EU:C:2019:624, punctul 80)" (paragraf 211).

Mai mult, în paragraful 212, se arată expres că, în măsura în care se constată că aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale rezultate din deciziile respective implică un risc sistemic de impunitate, "aplicarea standardului naţional de protecţie invocat de T., presupunând că ar fi dovedit, ar fi de natură să compromită supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii, în special a articolului 325 alin. (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenţia PIF, precum şi a Deciziei 2006/928. Astfel, în această ipoteză, aplicarea respectivului standard naţional de protecţie ar implica un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie în general, cu încălcarea cerinţei care rezultă din dispoziţiile menţionate de a prevedea sancţiuni efective şi disuasive pentru combaterea infracţiunilor de această natură".

În ce priveşte susţinerile apărării fundamentate pe interpretarea dată de Curtea de Justiţie în cauza C-42/17, M. A. S. şi M. B., cunoscută sub numele U., prin care s-a statuat că, dacă instanţa naţională ajunge să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din cartă, ea nu este ţinută să se conformeze acestei obligaţii, se constată că, în cuprinsul deciziei din 21 decembrie 2021, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a menţionat, punctual, în paragraful 209, că, în cauză, situaţia este distinctă. Mai mult, s-a arătat expres "În schimb, cerinţele care decurg din articolul 47 al doilea paragraf prima teză din cartă nu împiedică neaplicarea jurisprudenţei rezultate din Deciziile nr. 685/2018 şi nr. 417/2019 în cauzele C-357/19, C-840/19 şi C-811/19".

Astfel, principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor consacrat la articolul 49 din cartă are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare ca dreptul garantat prin articolul 7 alin. (1) din CEDO, referitor la conţinutul căruia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cadrul unei bogate jurisprudenţe că vizează cerinţele privind previzibilitatea, precizia şi neretroactivitatea normei penale de incriminare. Or, dreptul la o instanţă constituită prin lege, componentă a dreptului la un proces echitabil, este un drept distinct, prevăzut de articolul 47 din cartă şi garantat de art. 6 CEDO.

Mai mult, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în aplicarea art. 7 din Convenţie, instituie un standard asemănător celui regăsit în dreptul intern, instanţa europeană statuând că regulile privind retroactivitatea aplicării legii penale vizează numai dispoziţiilor care definesc infracţiunile şi pedepsele, în schimb, "fiind rezonabil ca instanţele naţionale să aplice principiul tempus regit actum în privinţa regulilor de procedură" (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Scoppola c. Italiei, nr. 2, 10249/03, Marea Cameră, hotărârea din data de 17.09.2009, cauza Cesare Previti c. Italiei, 1845/08, hotărârea din 12.02.2013).

Din această perspectivă, se poate conchide că repunerea în discuţie a legalităţii compunerii completului de judecată care a pronunţat, în speţă, Decizia definitivă nr. 93 din data de 5 iunie 2018, exclusiv în baza unui act de jurisdicţie constituţională adoptat la 7 noiembrie 2018 şi în unicul scop al valorificării retroactive a acestuia din urmă, nu are fundament în normele juridice naţionale sau europene pertinente.

Legislaţia internă nu prevede, expres sau implicit, posibilitatea redeschiderii unui proces penal, prin exercitarea unei căi extraordinare de atac, în ipoteza în care, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, printr-un act de jurisdicţie constituţională pronunţat într-un conflict de natură constituţională, Curtea a dat o anumită interpretare unei norme de procedură incidentă în acea cauză. Ipoteza reglementată de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., referitoare la revizuirea hotărârilor penale, are în vedere o situaţie distinctă (în care o normă legală pe care s-a întemeiat hotărârea a fost declarată neconstituţională urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate, în acea cauză) şi nu este aplicabilă cazurilor de tipul celui incident în speţă.

Dincolo de considerentele expuse anterior (ce ţin de aplicarea regulii tempus regit actum), se impune a fi analizate susţinerile în apărare referitoare la o pretinsă încălcare a dreptului la un proces echitabil prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene, în care s-a statuat că, în materie penală, dreptul unui acuzat necesită o protecţie sporită în comparaţie cu procedura civilă, deoarece cerinţele securităţii juridice nu sunt absolute; considerente ce ţin de apariţia unor fapte noi sau descoperirea unui viciu fundamental în procedura anterioară, care ar fi putut afecta rezultatul procesului, pot pleda pentru redeschiderea acestuia (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Sutyazhnik c. Rusiei, 8269/02, hotărârea din 10.12.2009, cauza Moreira Ferreira c. Portugaliei (nr. 2), Marea Camera, 19867/12, hotărârea din 11 iulie 2017).

O necesară evaluare a particularităţilor cauzei prin raportare la exigenţele principiului securităţii juridice, astfel cum rezultă din art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, dar şi la dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori, prevăzut de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, legitimează aprecierea că, în prezenta cauză, nu a existat un viciu fundamental în procedura anterioară, de natură să afecteze hotărârea definitivă pronunţată şi să justifice redeschiderea procesului penal, în lumina paragrafului 2 al art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

Astfel, dispoziţiile art. 32 şi art. 33 din Legea nr. 304/2004, în vigoare la data de 5 iunie 2018, statuau, într-o formă imprecisă, că preşedintele secţiei penale a instanţei supreme are prerogativa de a prezida completul de 5 judecători, fără a condiţiona o atare prerogativă de desemnarea sa în complet prin tragere la sorţi. Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi - act administrativ cu caracter normativ -, adoptat în exercitarea competenţei prevăzute de art. 29 lit. a) din Legea nr. 304/2004 şi publicat în Monitorul Oficial, prevedea, în mod expres, cine prezidează completele de 5 judecători, toate normele legale evocate fiind accesibile părţilor.

Pe durata soluţionării apelurilor, contestatorii nu au invocat vreun viciu de legalitate a compunerii completului de judecată şi nici nu au contestat imparţialitatea obiectivă a preşedintelui completului, în considerarea eventuală a modului său de desemnare în formaţiunea de judecată, deşi aveau posibilitatea să o facă, o atare poziţie nefiind manifestată de nicio altă parte în proces.

Este cert că preşedintele de secţie era numit din rândul judecătorilor instanţei supreme, prezenta garanţii de independenţă şi imparţialitate similare celorlalţi membri ai completului de judecată, iar funcţia de conducere deţinută îi conferea, în cadrul secţiei, prerogative de natură exclusiv administrativă. Este, de asemenea, evident că soluţia dispusă în apel, prin Decizia nr. 93/2018, a fost rezultatul acordului unanim al tuturor celor cinci membri ai completului asupra tuturor aspectelor de fapt şi de drept, contestatorii neinvocând, în calea extraordinară de atac, vreun indiciu de viciere a acestui acord, ca efect al participării în complet a preşedintelui de secţie.

În acest context, situaţia invocată pe calea contestaţiilor în anulare nu a constituit un viciu de o importanţă cu adevărat fundamentală în procedură anterioară, care să fi afectat rezultatul procesului.

În ce priveşte argumentul privind practica judiciară a instanţei supreme pe chestiunea de drept a constituirii completurilor şi a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale relevante, constatăm, în primul rând, că jurisprudenţa nu a fost unanimă, fiind exprimate opinii separate şi existând chiar şi o soluţie de respingere a contestaţiei în anulare (Decizia penală nr. 120 din 22 aprilie 2019, pronunţată în dosarul x/2018), iar, în al doilea rând, că decizia pronunţată de CJUE constituie un element de noutate care face diferită situaţia juridică a contestatorilor din prezenta cauză. Or, egalitatea de tratament presupune ca cel care o invocă să se afle în aceeaşi situaţie juridică.

Ca atare, dând efect direct articolului 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alin. (1) TFUE, precum şi Deciziei 2006/928, în interpretarea dată de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, prin hotărârea pronunţată la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, va lăsa neaplicată Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale, aplicarea standardului instituit prin decizia ultim menţionată, relativ la noţiunea de instanţă constituită potrivit legii, fiind de natură a genera un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii şi de corupţie în general, cu încălcarea dispoziţiilor menţionate, în condiţiile în care viciul constatat nu este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil potrivit standardelor europene.

***

Analizând contestaţiile în anulare formulate prin prisma motivului invocat, respectiv prevederile art. 426 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, cu majoritate constată caracterul nefondat al acestora pentru motivele ce se vor expune în continuare.

Preparator, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reţine că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

Totodată, potrivit art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege, justiţia se înfăptuieşte de către judecători în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

Conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, aceştia trebuie să fie imparţiali, având libertate deplină în soluţionarea cauzelor deduse judecăţii, în conformitate cu legea.

Pe de altă parte, prin dispoziţiile art. 4 alin. (4) din legea anterior referită, se instituie interdicţia judecătorilor de a putea refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

Aceste prevederi legale cu valoare de principiu, care instituie, în sarcina instanţelor judecătoreşti, şi implicit a judecătorilor, competenţa exclusivă de interpretare şi aplicare a legii în procedurile judiciare pendinte, au fost transpuse şi în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional. Astfel, prin Decizia nr. 108/2014, pronunţându-se asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească şi autoritatea executivă, Curtea Constituţională a stabilit că aceasta din urmă nu poate da dezlegare unor probleme litigioase care intră în competenţa altor autorităţi şi instituţii publice, motiv pentru care, modul de interpretare şi aplicare al dispoziţiilor legale incidente intră în sfera de înfăptuire a actului de justiţie cu condiţia ca instanţele judecătoreşti să fie sesizate prin acţiuni specifice.

Tot cu titlu preliminar analizei contestaţiilor în anulare, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că este necesară prezentarea succesiunii în timp a dispoziţiilor legale reclamate ca fiind încălcate în cauză de către instanţa de apel care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv art. 32 din Legea nr. 304/2004, care reglementează compunerea Completului de 5 judecători din cadrul instanţei supreme.

Astfel, acest text de lege a suferit, în intervalul 2013 - 2018, o serie de modificări după cum urmează:

Potrivit dispoziţiilor legale incidente în anul 2013, ca interval de referinţă, art. 32 din legea precitată avea următorul conţinut:

"(1) La începutul fiecărui an, în materie penală se stabilesc două complete de 5 judecători formate numai din judecători din cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(2) În alte materii decât cea penală se stabilesc la începutul fiecărui an două complete de 5 judecători.

(3) În compunerea completelor prevăzute la alin. (2) intră, de regulă, judecători specializaţi, în funcţie de natura cauzei.

(4) Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă compunerea completelor de 5 judecători. Judecătorii care fac parte din aceste complete sunt desemnaţi de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(5) Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În lipsa acestora, completul poate fi prezidat de un preşedinte de secţie desemnat în acest scop de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(6) Cauzele care intră în competenţa completelor prevăzute la alin. (1) şi (2) vor fi repartizate aleatoriu în sistem informatizat."

Ulterior, prin Legea nr. 255/2013, alin. (1), (4) şi (5) ale art. 32 au fost modificate şi aveau următorul cuprins:

"(1) La începutul fiecărui an, în materie penală se stabilesc complete de 5 judecători formate numai din judecători din cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(4) Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă numărul şi compunerea completelor de 5 judecători, la propunerea preşedintelui secţiei penale. Judecătorii care fac parte din aceste complete sunt desemnaţi, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(5) Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atunci când acesta face parte din complet, potrivit alin. (4), de preşedintele secţiei penale sau de decanul de vârstă, după caz."

Din dispoziţiile legale precitate, în vigoare la data soluţionării cauzei în care a fost pronunţată decizia penală atacată, rezultă că modificările textului de lege vizau numărul completurilor de 5 judecători din materie penală, care nu mai era limitat la două, implicarea preşedintelui secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în propunerea numărului şi a componenţei acestora, desemnarea judecătorilor din aceste formaţiuni de judecată prin tragere la sorţi şi stabilirea celui care prezida completul de 5 judecători în persoana preşedintelui sau vicepreşedintelui Înaltei Curţi, atunci când acesta făcea parte din complet, a preşedintelui secţiei penale, fără a se face vreo altă precizare şi, în aceeaşi modalitate, a decanului de vârstă.

Se constată că modificările intervenite nu au fost corelate şi cu alte texte din legea de organizare judiciară, care au rămas neschimbate.

Astfel, deşi se reglementa un număr nelimitat de completuri de 5 judecători în materie penală şi două completuri în alte materii, numărul total al completurilor de 5 judecători din cadrul Înaltei Curţi a rămas nemodificat, respectiv 4 (art. 19 din Legea nr. 304/2004).

Totodată, modificările aduse art. 32 nu au fost corelate cu dispoziţiile art. 33, care, de asemenea, au rămas neschimbate şi care prevedeau, în alin. (1), că:

"preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţi prezidează Secţiile Unite, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Completul de 5 judecători şi orice complet în cadrul secţiilor, când participă la judecată", iar, în alin. (3), că:

"preşedinţii de secţii pot prezida orice complet de judecată din cadrul secţiei, iar ceilalţi judecători prezidează prin rotaţie".

Or, se constată că, în enumerarea formaţiunilor de judecată din cadrul instanţei supreme prezidate de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în lipsa acestuia, de unul dintre vicepreşedinţi, era menţionat expres de legiuitor şi Completul de 5 judecători, alături de Secţiile Unite, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, conţinutul prevederilor legale precitate reglementa conducerea completurilor de 5 judecători de către preşedintele, respectiv vicepreşedinţii instanţei supreme, în contradicţie evidentă cu dispoziţiile art. 32 alin. (4) care reglementau tragerea la sorţi a judecătorilor din cadrul acestor completuri.

Mai mult, conform noilor modificări, preşedintele secţiei penale avea competenţa exclusivă de a propune numărul şi componenţa completurilor de 5 judecători, în lipsa unei prevederi exprese a legiuitorului, în toate materiile, deşi în alin. (3) al art. 32 (rămas nemodificat) se instituia regula specializării judecătorilor din compunerea completurilor, în funcţie de natura cauzei.

În plus, teza a doua din alin. (5) al art. 32, referitoare la prezidarea de către preşedintele secţiei penale sau a decanului de vârstă a completurilor de 5 judecători, cu privire la care legiuitorul nu a făcut nicio menţiune aşa cum a făcut-o în cazul preşedintelui instanţei şi a vicepreşedintelui (atunci când acesta face parte din complet) contrazice prevederea din alin. (4) al aceluiaşi articol conform căruia judecătorii care fac parte din aceste completuri sunt desemnaţi prin tragere la sorţi. Interpretarea literală a art. 32 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013, îndrituia preşedintele secţiei penale sau decanul de vârstă, după caz, să conducă completurile de 5 judecători, indiferent de materie. De altfel, preşedinţii secţiilor civile erau excluşi de la conducerea completurilor de 5 judecători în materie civilă, deşi, şi în cadrul completurilor de 5 judecători trebuie respectat principiul specializării.

Aspectele relevate anterior denotă lipsa de claritate a modificărilor legislative, imprecizia termenilor folosiţi de legiuitor fiind de natură a conduce la interpretări juridice diferite.

De altfel, realitatea juridică a confirmat această concluzie. Însă, deşi desemnarea, prin tragere la sorţi, a 4 din cei 5 membri ai completurilor de judecată, a avut caracter public şi transparent, fiind cunoscută tuturor participanţilor din procesele penale, niciuna dintre părţile implicate în procedurile judiciare aflate pe rolul completurilor de 5 judecători ori apărătorii acestora sau Ministerul Public, în intervalul cuprins între 01.02.2014, când au intrat în vigoare modificările referite, şi până la pronunţarea, de către Curtea Constituţională, a Deciziei nr. 685/07.11.2018, nu au invocat nelegala compunere a formaţiunilor de judecată nici cu ocazia soluţionării apelurilor şi nici ulterior rămânerii definitive a deciziilor penale, ca motiv de contestaţie în anulare, aceeaşi fiind situaţia şi în prezenta cauză. Pe cale de consecinţă, se constată că atât instanţa supremă, cât şi părţile şi Ministerul Public au dat aceeaşi interpretare dispoziţiilor legale privind compunerea completurilor de 5 judecători.

Ulterior pronunţării deciziei penale atacate în prezenta cauză, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004, s-au stabilit cu claritate regulile privind completurile de 5 judecători, atât în materie penală, cât şi în alte materii, respectiv desemnarea, prin tragere la sorţi, a tuturor membrilor acestora, precizarea expresă a persoanelor, dar şi a modalităţii concrete în care se prezidează aceste completuri.

Astfel, art. 32 din Legea nr. 304/2004 are, în prezent, următorul conţinut, ambiguităţile şi contradicţiile legislative cuprinse în reglementarea anterioară generatoare de interpretări diferite a textelor de lege fiind înlăturate prin prevederile inserate, cu claritate şi precizie, în special, în alin. (5) şi (6) ale articolului precitat:

"(5) Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de unul dintre cei 2 vicepreşedinţi sau de preşedinţii de secţie atunci când aceştia fac parte din complet, desemnaţi potrivit alin. (4) (prin tragere la sorţi).

(6) În cazul în care niciunul dintre aceştia nu a fost desemnat să facă parte din completurile de 5 judecători, completul este prezidat, prin rotaţie, de fiecare judecător, în ordinea vechimii în magistratură a acestora."

Este incontestabil că, prin Decizia nr. 685 din data de 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 1021/29.11.2018), interpretarea jurisprudenţială unitară a normelor de referinţă, constantă în intervalul 01.02.2014 - 23.07.2018, a fost invalidată de instanţa de contencios constituţional, însă această împrejurare nu este de natură a afecta legalitatea compunerii instanţei care a pronunţat soluţia definitivă anterior atât modificărilor aduse Legii nr. 304/2004 prin Legea nr. 207/2018, cât şi datei publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 685/2018.

Astfel, dispoziţiile legale în vigoare la data de 5 iunie 2018, relevante cu privire la desemnarea membrilor şi conducerea completurilor de 5 judecători erau cuprinse în art. 32 alin. (4), (5) şi art. 33 din Legea nr. 304/2004, precum şi în art. 28 alin. (4) şi art. 29 din Regulamentul din 21 septembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea nr. 3 din 28 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014, potrivit cărora "Completele de 5 judecători sunt prezidate, după caz, de preşedintele, vicepreşedinţii, preşedintele secţiei penale sau decanul de vârstă" "În scopul stabilirii completelor de 5 judecători în materie penală, preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie desemnează anual, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, câte 4 sau, după caz, câte 5 judecători (n.r) din cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru fiecare complet". Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi - act administrativ cu caracter normativ, publicat în Monitorul Oficial - prevedea, prin norme previzibile şi accesibile părţilor, care sunt judecătorii instanţei supreme care prezidează completurile de 5 judecători.

Imprecizia relevată de interpretarea gramaticală a textului art. 32 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, în forma în vigoare la acea dată (care nu includea preşedintele secţiei penale în enumerarea judecătorilor cărora, potrivit legii, le revenea atribuţia de a prezida completul de 5 judecători, atunci când făceau parte din complet "potrivit alin. (4)") era contrabalansată, astfel, de o interpretare sistematică a normei (mai ales în coroborare cu art. 33 din aceeaşi lege) şi de clarificările aduse prin legislaţia secundară, adoptată, conform art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004, în vederea organizării executării legii la nivelul instanţei supreme.

Acest context normativ primar şi secundar, în vigoare la data soluţionării definitive a prezentei cauze, a constituit baza juridică a participării, în Completul de 5 judecători şi a prezidării acestei formaţiuni de judecată, de către preşedintele, vicepreşedinţii instanţei supreme ori preşedintele secţiei penale, după caz.

În intervalul de timp premergător intrării în vigoare a Legii nr. 207/2018, pe toată durata de activitate a Legii nr. 304/2004 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 255/2013), interpretarea ansamblului normelor anterior menţionate a fost unanim reflectată în modul de alcătuire a completurilor de 5 judecători şi necontestată nici în speţa de faţă (pe durata soluţionării apelului), nici în alte cauze deduse judecăţii acestor completuri.

Dacă, în contextul considerentelor regăsite în paragraful 130 al Deciziei nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale, o atare realitate juridică a fost apreciată irelevantă pentru constatarea conflictului juridic de natură constituţională, din perspectiva procesului de aplicare efectivă a legii şi a deciziei Curţii în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, ea reprezintă, prin raportare la exigenţele art. 126 alin. (1) din Constituţie, punctul de pornire în analiza realizată de instanţă.

Din această perspectivă, considerăm că nu se poate face abstracţie de faptul că aplicarea în timp a normelor de procedură penală - cum sunt şi cele care reglementează alcătuirea completului de judecată - este supusă regulii tempus regit actum.

Exigenţele acestui principiu fundamental operează atât în ipoteza în care intervin modificări legislative ale unor norme de procedură (caz în care art. 15 alin. (2) din Constituţie instituie o prohibiţie expresă de aplicare retroactivă a noii legi), cât şi în ipoteza în care sunt emise acte jurisdicţionale obligatorii, prin care se interpretează dispoziţii de această natură.

Indiferent de emitentul lor, actele jurisdicţionale prin care sunt supuse interpretării ori, după caz, sunt sancţionate pentru neconstituţionalitate normele de procedură produc întotdeauna efecte numai pentru viitor, caracter consacrat expres atât în cazul deciziilor de contencios constituţional (art. 147 alin. (4) Constituţie), cât şi al deciziilor obligatorii pronunţate de Înalta Curte în exercitarea atribuţiilor sale de unificare a practicii judiciare [art. 126 alin. (2), (3) Constituţie şi art. 474 alin. (2), (4) şi art. 477 alin. (3) din C. proc. pen..]. Astfel de acte de jurisdicţie nu sunt aplicabile raporturilor juridice soluţionate definitiv anterior adoptării lor, cu singura excepţie a situaţiei prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (în măsura în care sunt întrunite toate cerinţele textului de lege).

În cazul particular al contestaţiei în anulare, repunerea în discuţie a soluţiei definitive se grefează întotdeauna pe erori de procedură, circumscrise motivelor prevăzute de art. 426 din C. proc. pen., prin care se tinde la asigurarea conformităţii depline dintre hotărârea definitivă şi exigenţele de legalitate ale procesului penal. În demersul de verificare a acestei conformităţi, baza normativă a analizei instanţei o constituie, însă, legea în vigoare la data pronunţării hotărârii definitive, numai în raport de această lege urmând a se verifica dacă instanţa de apel a comis erori de drept şi dacă ele au viciat sau nu procedura ce a premers pronunţării deciziei definitive.

Având natura juridică a unei căi extraordinare de atac, de anulare şi retractare a hotărârilor definitive ce conţin erori de drept, contestaţia în anulare are întotdeauna ca temei exclusiv nulitatea unor acte de procedură efectuate anterior pronunţării hotărârii (error in procedendo). La rândul său, noţiunea de "nulitate" implică întotdeauna încălcarea prescripţiilor legale în vigoare la data efectuării actului nul sau anulabil.

Orice modificare legislativă adusă normelor de procedură ulterior pronunţării hotărârii definitive, chiar premergător comunicării acesteia ca act procedural, este irelevantă sub aspectul legalităţii deciziei şi nesusceptibilă a atrage, eo ipso, desfiinţarea sa. A admite posibilitatea ca soluţia dată printr-o hotărâre definitivă să fie repusă în discuţie ca efect exclusiv al intervenirii, ulterior pronunţării sale, a unei legi noi de procedură sau a fortiori a unei interpretări obligatorii a normei de drept procesual printr-un act de jurisdicţie, înseamnă, implicit, a recunoaşte posibilitatea aplicării retroactive a legii procesual penale în scopul anulării unei hotărâri rămase definitive sub imperiul altei legi.

Or, în dreptul intern, dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie instituie explicit principiul neretroactivităţii legii de procedură.

La rândul său, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, dezvoltată inclusiv pe tărâmul atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. e) C. proc. pen., exclude eventuala asimilare a deciziilor sale cu un temei pentru repunerea în discuţie a hotărârilor definitive.

În deciziile prin care a soluţionat conflicte juridice de natură constituţională în care a fost implicată autoritatea judecătorească, Curtea Constituţională a subliniat în mod constant că "Efectul ex nunc al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică (s.n) şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecinţă, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională" (Decizia nr. 838 din 27.05.2009, publicată în M.Of. nr. 461/03.07.2009, Decizia nr. 972 din 21.11.2012, publicată în M.Of. nr. 800/28.11.2012, Decizia nr. 460 din 13.11.2013, publicată în M. Of. nr. 762/09.12.2013, toate pronunţate de Curtea Constituţională).

Totodată, prin Decizia nr. 838 din 27.05.2009, evocată supra, constatând existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, Curtea a subliniat că sesizarea sa pentru îndeplinirea atribuţiei referitoare la soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, precum şi decizia prin care se stabileşte existenţa unui conflict şi modul de soluţionare a acestuia "nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătoreşti".

A reţinut, de asemenea, că "asimilarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie cu efectuarea de către Curtea Constituţională a unui control de legalitate/constituţionalitate asupra hotărârilor judecătoreşti, transformând Curtea într-o instanţă de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispoziţiilor constituţionale privind soluţionarea conflictelor juridice şi o încălcare flagrantă a competenţei Curţii Constituţionale. (...) Aşa fiind, apare ca evident că decizia pronunţată de Curtea Constituţională în soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în exercitarea atribuţiei consacrate de art. 329 din C. proc. civ.. De altfel, Curtea a statuat şi cu alte ocazii că, potrivit competenţelor sale, care sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 146 din Constituţie şi de Legea nr. 47/1992, aceasta asigură, pe calea controlului de constituţionalitate, supremaţia Constituţiei în sistemul juridic normativ, nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătoreşti sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice".

Prin urmare, motivul invocat nu se circumscrie cazului de contestaţie în anulare privind compunerea completului de judecată, instanţa de apel fiind compusă potrivit legii în vigoare şi potrivit interpretării unanime şi necontestate date actelor normative relevante la data pronunţării.

În ce priveşte completarea motivelor contestaţiei în anulare formulată de contestatorul condamnat D. în cadrul căreia acesta invocă nerespectarea principiului continuităţii, Înalta Curte - Completul de 5 judecători constată că această chestiune excedează motivelor pentru care a fost admisă în principiu contestaţia în anulare şi, ca atare, instanţa nu este abilitată să analizeze această critică.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte - Completul de 5 judecători, cu majoritate, va respinge, ca nefondate, contestaţiile în anulare formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi condamnaţii A., D., F. şi G. împotriva Deciziei penale nr. 93 din data de 5 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2017, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. va obliga contestatorii condamnaţi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge, ca nefondate, contestaţiile în anulare formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi condamnaţii A., D., F. şi G. împotriva Deciziei penale nr. 93 din data de 5 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în, Dosarul nr. x/2017.

Constată că, prin încheierea nr. 210 din data de 19 decembrie 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2018, reunit la prezenta cauză, s-a dispus admiterea cererii formulate de contestatorul condamnat G. privind suspendarea executării Sentinţei penale nr. 181 din 28 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 93 din 5 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei în anulare.

Constată că, prin încheierea din data de 20 decembrie 2018, s-a dispus suspendarea executării Deciziei penale nr. 93 din 5 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2017, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei în anulare, în ceea ce îi priveşte pe condamnaţii A. şi D..

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea contestaţiei în anulare formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă contestatorii condamnaţi A., D., F. şi G. la plata sumei de câte 1000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru contestatorii condamnaţi A. şi D. până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 627 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 aprilie 2022.

Cu opinie separată a preşedintelui completului, în sensul de a se dispune:

Admiterea contestaţiilor în anulare formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi condamnaţii A., D., F. şi G. împotriva Deciziei penale nr. 93 din data de 5 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2017;

Desfiinţarea în parte a deciziei penale contestate, numai în ceea ce îi priveşte pe condamnaţii A., D., F., G. şi C.;

Dispune rejudecarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie numai cu privire la condamnaţii A., D., F., G. şi C., precum şi a apelurilor declarate de inculpaţii A., D., F. şi G. şi părţile civile SNTGN Transgaz S.A., N. S.A., SN Nuclearelectrica S.A., numai cu privire la acţiunea civilă exercitată împotriva inculpaţilor A., D., F., G. şi C., Societatea Naţională a Apelor Minerale S.A. şi K. S.A. împotriva Sentinţei penale nr. 181 din 28 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2015.

Anulează formele de executare emise în baza Sentinţei penale nr. 181 din 28 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 93 din data de 5 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2017, numai în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A., D., F., G. şi C.;

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale atacate;

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea contestaţiilor în anulare rămân în sarcina statului.

Motivarea opiniei separate

Cu privire la efectele Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 21.12.2021 pronunţată în cauzele preliminare conexate C-357/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19 şi limitele aplicării în baza acestei hotărâri a Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 685/2018 în cauza privind contestaţiile în anulare formulate împotriva Deciziei penale nr. 93/5.06.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători.

1. Obiectul prezentei proceduri judiciare îl constituie cererile de contestaţie în anulare formulate de Ministerul Public şi de condamnaţii A., D., F. şi G. împotriva Deciziei penale nr. 93 din data de 5 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, pronunţată în legătură cu acuzaţii privind săvârşirea unor infracţiuni de corupţie şi de abuz în serviciu implicând gestionarea unor fonduri europene, precum şi de evaziune fiscală privind TVA şi spălare de bani.

2. Prin respectiva decizie a Completului de 5 Judecători au fost soluţionate apelurile declarate împotriva Sentinţei penale nr. 181 din 28 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în complet de trei judecători, în Dosarul nr. x/2015, fiind menţinute soluţia de condamnare şi pedepsele aplicate în cauză, inclusiv în ceea ce îl priveşte pe contestatorul G., faţă de care, subsecvent reţinerii infracţiunii de evaziune fiscală într-o altă încadrare decât cea sub care s-a dispus trimiterea sa în judecată şi condamnarea la prima instanţă, i-a fost stabilită o pedeapsă rezultantă egală în cuantum cu cea iniţială.

3. Învestirea Completului de 5 Judecători a avut loc în baza cererilor de apel formulate în cauză de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpaţii G., A., D., B., F. şi E. şi de părţile civile SNTGN Transgaz S.A., SN Nuclearelectrica S.A., Societatea Naţională a Apelor Minerale S.A., SNGN K. S.A. şi N. S.A.

4. Ca urmare a soluţionării apelurilor - prin admiterea căilor de atac exercitate de Ministerul Public şi de inculpatul G. şi respingerea celorlalte apeluri, a rămas definitivă condamnarea dispusă în cauză, toate persoanele care au formulat cererile de contestaţie în anulare în prezentul dosar, având de executat pedepse cu închisoarea şi interzicerea exercitării unor drepturi, conform dispozitivului celor două hotărâri judecătoreşti, din fond şi apel.

5. Decizia nr. 93 din data de 5 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost pronunţată de Completul de 5 Judecători, compus din preşedintele secţiei penale, membru de drept în complet ca urmare a calităţii deţinute la acel moment, de preşedinte al secţiei penale, şi alţi 4 judecători ai secţiei penale, desemnaţi prin tragere la sorţi să asigure componenţa completului de judecată, conform practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din acea perioadă, referitoare la alcătuirea completelor de 5 judecători în materie penală, întemeiată pe Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a aceleiaşi instanţe şi dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 255/2013.

6. Prin Decizia nr. 685 din data de 7 noiembrie 2018 (publicată în M. Of. nr. 1021/29.11.2018), Curtea Constituţională a invalidat interpretarea jurisprudenţială a normelor de referinţă în ceea ce priveşte stabilirea completelor de 5 Judecători în materie penală, constantă la nivelul instanţei supreme în intervalul 1 februarie 2014 - 23 iulie 2018, şi a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, începând cu Hotărârea nr. 3/2014, potrivit cărora au fost desemnaţi prin tragere la sorţi doar 4 din cei 5 membri ai Completelor de 5 Judecători, contrar celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013, şi a stabilit ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să procedeze de îndată la desemnarea prin tragere la sorţi a tuturor membrilor Completurilor de 5 Judecători, cu respectarea art. 32 din Legea nr. 304/2004, modificată prin Legea nr. 207/2018, reţinându-se că din cuprinsul normei de referinţă antereferite rezulta că "voinţa legiuitorului a fost aceea de a aplica regula tragerii la sorţi în privinţa tuturor membrilor completului (...)".

7. Totodată, în paragraful 177 din Decizie, Curtea Constituţională a arătat că "(...) încălcarea prevederilor legii referitoare la compunerea completului de judecată exprimă o exigenţă de ordine publică, a cărei încălcare atrage nulitatea absolută a actelor pronunţate de aceasta". Iar la paragraful 198 s-a reţinut că "întrucât, atât în materie penală, cât şi extrapenală, sancţiunea compunerii nelegale a completului de judecată este nulitatea necondiţionată şi, prin urmare, absolută a actelor îndeplinite de un astfel de complet şi ţinând cont de faptul că deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea reţine că prezenta decizie se aplică de la data publicării sale, atât situaţiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum şi în cele finalizate în măsura în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, cât şi situaţiilor viitoare."

8. După publicarea Deciziei nr. 658/2018 a Curţii Constituţionale, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, au fost înregistrate cererile de contestaţie în anulare introduse succesiv conform celor arătate la paragraful 1 din prezenta expunere, ulterior reunite la dosarul prim înregistrat sub nr. x/2018, căi de atac întemeiate pe dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (potrivit cărora, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii), solicitându-se desfiinţarea Deciziei nr. 93 din data de 5 iunie 2018 şi rejudecarea apelurilor.

9. Având în vedere caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, inclusiv a celor care soluţionează un conflict juridic de natură constituţională, cât şi efectele juridice ale constatării încălcării legii în privinţa modului de stabilire a Completelor de 5 Judecători, respectiv "sancţiunea compunerii nelegale a completului de judecată este nulitatea necondiţionată şi, prin urmare, absolută, a actelor îndeplinite de un astfel de complet" (paragraful 198 din Decizia CCR nr. 685/2018), Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, învestit cu soluţionarea căilor extraordinare de atac, a hotărât să suspende judecata în cauză şi să formuleze o cerere de decizie preliminară, solicitând în esenţă Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ca, în interpretarea art. 19 alin. (1) din TUE, art. 325 alin. (1) TFUE, precum şi art. 1 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 2 alin. (1) din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (Convenţia PIF) şi principiul securităţii raporturilor juridice, să stabilească dacă instanţa naţională trebuie să se conformeze unei decizii luate de o autoritate care nu face parte din sistemul judiciar şi care statuează asupra temeiniciei unei căi de atac, în sensul că obligă la desfiinţarea unor hotărâri judiciare pronunţate anterior adoptării acesteia, cu consecinţa repunerii în discuţie a acuzaţiei iniţiale prin reluarea judecăţii în apel, şi dacă înlăturarea de la aplicare a deciziei instanţei de contencios constituţional, pronunţată într-o sesizare vizând un conflict constituţional, obligatorie în dreptul naţional, poate fi justificată de aplicarea prioritară a dreptului Uniunii.

10. În motivarea trimiterii preliminare, evocând jurisprudenţa CJUE în materia protecţiei intereselor financiare ale Uniunii, Completul de 5 Judecători a arătat că, în deciziile sale, Curtea de Justiţie a subliniat că legiuitorului naţional îi revine în primul rând sarcina de a lua măsurile necesare şi, dacă este cazul, să îşi modifice reglementarea şi să garanteze că regimul procedural aplicabil urmăririi infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii nu este conceput aşa încât să prezinte, pentru raţiuni inerente acestuia, un risc sistemic de impunitate privind faptele care constituie asemenea infracţiuni, precum şi să asigure protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei urmărite (paragraful 28 din încheierea din data de 22 aprilie 2019 prin care s-a dispus sesizarea CJUE). Cât priveşte instanţele naţionale, Curtea a statuat că acestora le revine sarcina de a asigura efectul deplin al obligaţiilor ce decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE şi de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne, care, în cadrul unei proceduri care priveşte infracţiuni grave în materie de TVA, se opun aplicării unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate fraudele care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii (paragraful 29 din încheierea din data de 22 aprilie 2019 a Completului de 5 Judecători). Cu toate acestea, obligaţia de a garanta o colectare eficientă a resurselor Uniunii nu scuteşte instanţele naţionale de necesitatea de a respecta drepturile fundamentale garantate de Cartă şi principiile generale ale dreptului Uniunii (paragraful 30 din aceeaşi încheiere).

11. Subliniind importanţa efectelor pe care Decizia nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale, referitoare la compunerea completelor de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, le-ar putea produce asupra efectivităţii urmăririi, a sancţionării şi a executării sancţiunilor în materie de infracţiuni grave de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii şi de corupţie în general, Completul de 5 Judecători a solicitat Curţii de Justiţie să se pronunţe cu privire la compatibilitatea unei asemenea jurisprudenţe cu dreptul Uniunii, considerând că aplicarea deciziei instanţei de contencios constituţional ar putea să creeze pe de o parte, aparenţa de impunitate în privinţa unei anumite categorii de persoane, iar, pe de altă parte, chiar un risc sistemic de impunitate prin intervenirea prescripţiei răspunderii penale dată fiind complexitatea şi durata procedurilor până la adoptarea unei hotărâri definitive, subsecvent rejudecării.

12. Prin Hotărârea din data de 12.12.2021, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a răspuns la cererea de decizie preliminară, statuând - în partea ce interesează cauza ce formează acestei proceduri judiciare, la punctul 2 din dispozitivul hotărârii, că articolul 325 alin. (1) din TFUE coroborat cu art. 2 din Convenţia PIF, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia hotărârile în materie de corupţie şi de fraudă în domeniul TVA care nu au fost pronunţate în apel de completuri de judecată ai căror membri au fost toţi desemnaţi prin tragere la sorţi sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât cauzele de corupţie şi de fraudă în domeniul TVA în discuţie trebuie, dacă este cazul în urma unei căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri definitive, să fie rejudecate în apel, în măsura în care aplicarea acestei reglementări sau a acestei practici naţionale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie în general. Obligaţia de a se asigura că astfel de infracţiuni fac obiectul unor sancţiuni penale care au caracter efectiv şi disuasiv nu scuteşte instanţa de trimitere de verificarea respectării necesare a drepturilor fundamentale garantate la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fără ca această instanţă să poată aplica un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un asemenea risc sistemic de impunitate.

13. La punctul 3 al hotărârii sale, teza II-a, Curtea de Justiţie a stabilit că principiul supremaţiei Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul săvârşirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţă este contrară articolului 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alin. (1)TFUE sau Deciziei 2006/928.

14. Având în vedere aspectele asupra cărora Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat prin hotărârea precitată, Completul de 5 Judecători este chemat să stabilească efectele pe care această hotărâre, obligatorie pentru instanţa de trimitere, conform art. 340 alin. (9) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, le produce în cererile de contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 93/5.06.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, formulate în baza Deciziei nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale.

15. În opinie separată, se consideră că interpretarea cu privire la articolul 325 alin. (1) TFUE în termenii formulaţi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea sa din 21.12.2021 nu înlătură de la aplicare Decizia nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale, în măsura în care, în urma unei analizei efectuate în contextul factual al cauzei, nu s-ar putea prezuma în mod rezonabil riscul de prescriere a infracţiunilor care întemeiază condamnarea definitivă.

16. Concluzia exprimată are în vedere argumentele pe care Curtea de Justiţie le-a prezentat în considerentele hotărârii preliminare, relevante în acest sens fiind paragrafele 190-213 ale deciziei, din analiza cărora se poate reţine că principala problemă, determinantă în răspunsul formulat la întrebările instanţei de trimitere, vizează impactul şi efectele pe care normele naţionale privind prescripţia răspunderii penale, le-ar putea produce ca urmare a jurisprudenţei rezultate din aplicarea Deciziei nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale şi, din această perspectivă, compatibilitatea acestei jurisprudenţe cu dreptul Uniunii - articolul 325 alin. (1) TFUE coroborat cu art. 2 din Convenţia PIF şi Decizia nr. 2006/928.

17. Aşa cum rezultă din paragrafele menţionate, în special cele care se referă la obligaţiile prevăzute la articolul 325 alin. (1) TFUE în sarcina statelor membre, Curtea a arătat că revine în primul rând legiuitorului naţional obligaţia, dacă este cazul, să îşi modifice reglementarea şi să garanteze că regimul procedural aplicabil urmăririi şi sancţionării infracţiunilor care intră în domeniul de aplicare a dispoziţiei din dreptul Uniunii precitate nu este conceput aşa încât să prezinte, pentru raţiuni inerente acestuia, "un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea infracţiuni, asigurând în acelaşi timp protecţia drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate (...)" (paragraful 193 din Hotărârea din 21.12.2021). Cât priveşte instanţele naţionale, făcând referire la o jurisprudenţă bine stabilită, Curtea a arătat că "acestora le revine sarcina de a da efect deplin obligaţiilor care decurg din alin. (1) TFUE, precum şi din Decizia 2006/928 şi de a lăsa neaplicate dispoziţii interne care, în cadrul unei proceduri care priveşte infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau infracţiuni de corupţie în general, împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate astfel de infracţiuni (...)"(paragraful 194 din aceeaşi hotărâre.)

18. Aşa cum ilustrează considerentele mai sus redate, respectarea articolului 325 alin. (1) TFUE implică obligaţii diferenţiate în ceea ce priveşte autorităţile dintr-un stat membru, (i) legiuitorului naţional revenindu-i sarcina de a se asigura că normele sale de drept penal şi de procedură penală nu sunt susceptibile de a compromite protecţia efectivă a intereselor financiare ale Uniunii, precum şi să garanteze că regimul procedural aplicabil urmăririi penale şi sancţionării infracţiunilor de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii şi a infracţiunilor de corupţie în general nu este astfel conceput încât să prezinte un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea infracţiuni, (ii) iar instanţei naţionale, dacă este necesar, obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţii interne care, în cadrul unei proceduri referitoare la acest tip de infracţiuni, împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive.

19. Prin urmare, existenţa unei încălcări a articolului 325 alin. (1) TFUE poate fi constatată dacă impactul unei norme, jurisprudenţe sau practici naţionale determină un risc de impunitate sistemică.

20. Cu privire la această problemă, Curtea a arătat că "un risc sistemic de impunitate nu poate fi exclus atunci când aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale rezultate din Deciziile nr. 685/2018 şi nr. 417/2019 coroborată cu punerea în aplicare a dispoziţiilor naţionale în materie de prescripţie are ca efect să se evite sancţionarea efectivă şi disuasivă a unei categorii bine determinate de persoane, în speţă cele care ocupă cele mai importante poziţii ale statului român şi care au fost condamnate pentru săvârşirea în exercitarea funcţiilor lor a unor fapte de fraudă gravă/sau de corupţie gravă printr-o hotărâre în primă instanţă şi/sau apel a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărâre ce a făcut totuşi obiectul unui apel şi/sau al unei căi extraordinare de atac la aceeaşi instanţă (paragraful 200 din Hotărârea din 21.12.2021).

21. În continuare, Curtea a arătat că, "deşi limitate pe plan temporal, aceste decizii ale Curţii Constituţionale sunt în special susceptibile să aibă un impact direct şi generalizat asupra respectivei categorii de persoane, din moment ce, sancţionând cu nulitatea absolută o asemenea hotărâre de condamnare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi impunând o rejudecare a cauzelor de fraudă şi/sau corupţie în discuţie, deciziile menţionate pot avea ca efect prelungirea duratei procedurilor penale aferente în afara termenelor de prescripţie aplicabile, riscul de impunitate devenind în acest fel sistemic faţă de categoria de persoane menţionată. Or, un asemenea risc ar putea repune în discuţie obiectivul urmărit atât de articolul 325 alin. (1) TFUE, cât şi Decizia 2006/928, care constă în combaterea corupţiei la nivel înalt prin intermediul unor sancţiuni efective şi disuasive (paragrafele 201 şi 202)".

22. Având în vedere toate aceste aprecieri ale Curţii, dar mai ales considerentul formulat la paragraful 203, conform căruia, "rezultă că, în ipoteza în care instanţa de trimitere în cauzele C-357/19, C-118/19 şi C-840/19 ar ajunge la concluzia că aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale rezultate din Deciziile nr. 685/2018 şi nr. 417/2019 coroborată cu punerea în aplicare a dispoziţiilor naţionale în materie de prescripţie şi în special a termenului absolut de prescripţie prevăzut la articolul 155 alin. (4) din C. pen. implică un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie în general, sancţiunile prevăzute de dreptul naţional pentru combaterea unor astfel de infracţiuni nu ar putea fi considerate drept efective şi disuasive, ceea ce ar fi incompatibil cu articolul 325 alin. (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenţia PIF, precum şi cu Decizia 2006/928", în opinie separată se apreciază că interpretarea reţinută de Curte în această hotărâre nu poate fi privită ca impunând instanţei naţionale de a lăsa neaplicată jurisprudenţa rezultată din Decizia nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale fără ca, în prealabil, să verifice ea însăşi şi să constate că în procedura penală în discuţie în litigiul principal redeschiderea procesului şi reluarea judecăţii în apel ar avea drept consecinţă prelungirea duratei procedurilor în afara termenelor de prescripţie aplicabile.

23. Astfel cum s-a arătat mai sus, riscul de impunitate decurgând din aplicarea jurisprudenţei rezultate din Decizia nr. 685/2018 se apreciază, conform interpretării Curţii, în funcţie de numărul potenţial de cauze afectate (paragraful 200), însă, aceasta nu înseamnă că tipul de analiză încredinţată instanţei naţionale trebuie efectuată în abstract, exclusiv prin raportare la împrejurarea că decizia în discuţie ar fi aplicabilă numai în ceea ce priveşte o categorie bine determinată de persoane.

24. O asemenea abordare este una greşită; instanţa de judecată nu face evaluări normative în abstract spre a verifica dacă o normă, o jurisprudenţă sau o practică naţională este susceptibilă să compromită protecţia efectivă a intereselor financiare ale Uniunii. Instanţa de judecată soluţionează cauze individuale, ceea ce înseamnă că regula stabilită în hotărârea preliminară din 21.12.2021 se aplică în procedura judiciară pendinte, urmând să se verifice dacă, în contextul factual şi normativ al cauzei, jurisprudenţa rezultată din Decizia nr. 685/2018 este de natură să demonstreze existenţa unui risc sistemic de impunitate.

25. Prin intermediul procedurii trimiterii preliminare, Curtea furnizează instanţelor naţionale elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluţionarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunţe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, în cauza C-42/17 Taricco II, paragraful 23).

26. Ca urmare, interpretarea efectuată de Curte nu împiedică instanţa naţională să evalueze în concret, în cauza pe care o are spre soluţionare şi cu privire la fiecare persoană în parte din litigiul principal, dacă aplicarea aceleiaşi norme, jurisprudenţe sau practici naţionale, care a justificat formularea cererii de decizie preliminară, antrenează consecinţe in(compatibile) cu dreptul Uniunii.

27. Dacă riscul de prescriere a infracţiunilor nu există în mod efectiv în speţă, instanţa naţională nu are obligaţia de a lăsa neaplicată jurisprudenţa rezultată din Decizia nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale.

28. Examinând cauza în aceste coordonate, se apreciază că prin aplicarea Deciziei nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale în cererile de contestaţie în anulare şi redeschiderea procedurii finalizate prin Decizia nr. 93/5.06.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători nu se încălcă articolul 325 alin. (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenţia PIF, precum şi cu Decizia 2006/928", neexistând temeiuri pe baza cărora să se poată reţine existenţa unui risc sistemic de impunitate ca urmare a aplicării normelor naţionale referitoare la termenele de prescripţie, până la pronunţarea unei hotărâri definitive, subsecvent rejudecării.

29. Astfel, în privinţa contestatoarei condamnate A., în sarcina căreia s-a reţinut săvârşirea a trei infracţiuni de luare de mită, o infracţiune de abuz în serviciu şi tentativă la infracţiunea de folosirea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete pentru obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene, nu există riscul de împlinire a termenelor de prescripţie specială a răspunderii penale.

Pentru infracţiunea de luare de mită, în legătură cu finanţarea de către MDRT a contractelor încheiate de Q. S.A. cu UAT Cavnic şi UAT Borsec, s-a reţinut că ultimul act de executare a avut loc la data de 22 decembrie 2010, astfel încât, potrivit C. pen. de la 1969, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale ar urma să se împlinească la data de 22 august 2028, iar potrivit C. pen. actual, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale ar urma să se împlinească la data de 22 august 2029.

Pentru infracţiunea de luare de mită, în legătură cu plăţile efectuate de Compania Naţională de Investiţii către S.C. R. S.A, s-a reţinut că ultimul act de executare a avut loc la data de 30 martie 2011, astfel încât, potrivit C. pen. de la 1969, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale ar urma să se împlinească la data de 30 noiembrie 2028, iar potrivit C. pen. actual, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale ar urma să se împlinească la data de 30 noiembrie 2029.

Pentru infracţiunea de luare de mită, în legătură cu finanţarea de către MDRT a contractelor încheiate de Q. S.A. şi S.C. S. S.R.L. cu UAT Lupeni şi UAT Petroşani, s-a reţinut că ultimul act de executare a avut loc la data de 8 februarie 2012, astfel încât, potrivit C. pen. de la 1969, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale ar urma să se împlinească la data de 8 octombrie 2029, iar potrivit C. pen. actual, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale ar urma să se împlinească la data de 8 octombrie 2030.

Pentru infracţiunea de abuz în serviciu şi tentativă la infracţiunea de folosirea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete pentru obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene, s-a reţinut că ultimul act de executare a avut loc la data de 1 februarie 2012, astfel încât, potrivit C. pen. de la 1969, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale ar urma să se împlinească la data de 1 octombrie 2029, iar potrivit C. pen. actual, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale ar urma să se împlinească la data de 1 octombrie 2030.

30. În privinţa contestatorului condamnat G., în sarcina căruia s-a reţinut complicitate la infracţiunea de luare de mită şi două infracţiuni de evaziune fiscală, nu există riscul de împlinire a termenelor de prescripţie specială a răspunderii penale.

Pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită, în legătură cu finanţarea de către MDRT a contractelor încheiate de Q. S.A. şi S.C. S. S.R.L. cu UAT Lupeni şi UAT Petroşani, s-a reţinut că ultimul act de executare a avut loc la data de 8 februarie 2012, astfel încât, potrivit C. pen. de la 1969, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale ar urma să se împlinească la data de 8 octombrie 2029, iar potrivit C. pen. actual, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale ar urma să se împlinească la data de 8 octombrie 2030.

Pentru infracţiunea de evaziune fiscală, în legătură cu contractele încheiate cu V., s-a reţinut că ultimul act de executare a avut loc la data de 29 august 2012, astfel încât termenul de prescripţie specială a răspunderii penale ar urma să se împlinească la data de 29 aprilie 2031, iar pentru cea de-a doua infracţiune de evaziune fiscală s-a reţinut că ultimul act de executare a avut loc la data de 8 octombrie 2012, astfel încât termenul de prescripţie specială a răspunderii penale ar urma să se împlinească la data de 8 iunie 2031.

31. În privinţa contestatorului condamnat D., în sarcina căruia s-a reţinut complicitate la infracţiunea de luare de mită, în legătură cu plăţile efectuate de Compania Naţională de Investiţii către S.C. R. S.A, s-a reţinut că ultimul act de executare a avut loc la data de 30 martie 2011, astfel încât, potrivit C. pen. de la 1969, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale ar urma să se împlinească la data de 30 noiembrie 2028, iar potrivit C. pen. actual, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale ar urma să se împlinească la data de 30 noiembrie 2029.

32. În privinţa contestatorului condamnat F., în sarcina căruia s-a reţinut infracţiunea de luare de mită şi două infracţiuni de evaziune fiscală, în legătură cu finanţarea de către MDRT a contractelor încheiate de Q. S.A. şi S.C. S. S.R.L. cu UAT Lupeni şi UAT Petroşani, s-a reţinut că ultimul act de executare a avut loc la data de 8 februarie 2012, astfel încât, potrivit C. pen. de la 1969, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale ar urma să se împlinească la data de 8 octombrie 2029, iar potrivit C. pen. actual, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale ar urma să se împlinească la data de 8 octombrie 2030.

33. În privinţa intimatei condamnate C., în sarcina căreia s-a reţinut infracţiunea de luare de mită în legătură cu plăţile efectuate de Compania Naţională de Investiţii către S.C. R. S.A, s-a reţinut că ultimul act de executare a avut loc la data de 30 martie 2011, astfel încât, potrivit C. pen. de la 1969, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale ar urma să se împlinească la data de 30 noiembrie 2028, iar potrivit C. pen. actual, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale ar urma să se împlinească la data de 30 noiembrie 2029.

34. În schimb, pentru celelalte persoane, respectiv B., E. şi H., inculpaţi în aceeaşi cauză penală, termenele de prescripţie specială a răspunderii penale sunt deja împlinite, motiv pentru care aceste persoane ar fi fost exceptate de la rejudecarea cauzei, conform celor stabilite prin Hotărârea preliminară din data de 21.12.2021.

35. Având în vedere că termenele de prescripţie specială a răspunderii penale în privinţa titularilor căilor extraordinare de atac s-ar fi împlinit - în situaţia rejudecării cauzei, cel mai devreme la 22.08.2028 se apreciază că durata de timp rămasă după redeschiderea procesului şi desfiinţarea deciziei contestate, chiar prin parcurgerea a două grade de jurisdicţie, în fond şi apel, era suficientă pentru reluarea procedurilor şi pronunţarea unei noi hotărâri definitive.

36. Intervalul de timp rămas până la împlinirea termenelor de prescripţie specială a răspunderii penale nu poate fi caracterizat ca insuficient notoriu pentru judecarea unei cauze de felul celei în discuţie în litigiul principal, instanţa de judecată având la îndeamnă mijloace care să asigure soluţionarea cu celeritate a cauzei, precum şi să sancţioneze eventuale comportamente abuzive ori nediligente ale părţilor implicate în proces.

37. În raport de toate cele arătate, în opinie separată se apreciază că cererile de contestaţie în anulare sunt întemeiate şi, în baza dispoziţiilor art. 432 alin. (1) rap. la art. 426 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., se impunea a fi admise, cu consecinţa desfiinţării în parte a Deciziei penale nr. 93/5.06.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, numai în ceea ce îi priveşte pe condamnaţii A., D., C. şi G. şi rejudecarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie numai cu privire la condamnaţii A., D., F., G. şi C., precum şi a apelurilor declarate de inculpaţii A., D., F. şi G. şi părţile civile SNTGN Transgaz S.A., N. S.A., SN Nuclearelectrica S.A., numai cu privire la acţiunea civilă exercitată împotriva inculpaţilor A., D., F., G. şi C., Societatea Naţională a Apelor Minerale S.A. şi K. S.A. împotriva Sentinţei penale nr. 181 din 28 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2015.

GGC - NN

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj