Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1). Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, la data de 21 mai 2021, sub nr. x/2021, ca urmare a declinării de competenţă dispusă de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 2873/20.04.2021, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei, Institutul Naţional al Magistraturii şi Consiliul Superior al Magistraturii, cu participarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând următoarele: în principal: 1. Recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi salariale aferente, raportat la o valoare de referinţă sectoriala de 605,225 (cuantum ce cuprinde majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 57/2015: 484,18+25%=605,225 RON şi care se acordă unor categorii de personal din cadrul familiei ocupaţionale Justiţie din data de 01.08.2016), începând cu data numirii în calitate de auditor de justiţie (01.01.2017 şi până la 31.12.2018); 2. Obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la plata efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, pentru perioada 01.01.2017 - 31.12.2018, sumă care trebuie actualizată cu indicele de inflaţie, la care trebuie aplicată dobânda legală penalizatoare, calculata de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective; iar, în subsidiar, 1. Recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi salariale aferente, pentru perioada 01.01.2017 - 31.12.2018, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 484,18 RON şi drepturile salariale efectiv încasate; 2. Obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la plata efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, pentru perioada 01.01.2017 - 31.12.2018, sumă care trebuie actualizată cu indicele de inflaţie, la care trebuie aplicată dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.
2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
2.1). Prin sentinţa civilă nr. 1337/MAS din 22 octombrie 2021, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Braşov în soluţionarea pricinii, invocată de instanţă din oficiu, şi în consecinţă: a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, Ministerul Justiţiei, Institutul Naţional al Magistraturii şi Consiliul Superior al Magistraturii, cu participarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Sibiu - Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi de asigurări sociale.
În motivarea acestei hotărâri, s-a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, care reglementează competenţa instanţei de judecată în soluţionarea conflictelor individuale de muncă, aceasta aparţine tribunalului în circumscripţia căruia se afla domiciliul reclamantului sau locul de muncă al acestuia.
S-a reţinut că, în ciuda dispoziţiilor imperative ale art. 127 C. proc. civ., alin. (1), (2), (21) şi (3), reclamanţii s-au adresat în vederea soluţionării propriului lor litigiu de muncă Tribunalului Bucureşti, care, l-a rândul său, a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Braşov doar prin prisma art. 210 din Legea nr. 62/2011, text care interzice judecătorului, procurorului, dar şi grefierului şi asistentului judiciar să sesizeze instanţa competenta teritorial, având, însă, alegerea între mai multe instanţe indicate de legiuitor.
Pentru aceste considerente, văzând caracterul imperativ al dispoziţiilor redate anterior, excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Braşov, invocată de instanţă din oficiu, a fost admisă, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (2) punctul 3 şi art. 132 alin. (3) C. proc. civ., s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii, în favoarea Tribunalului Sibiu - Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi de asigurări sociale.
2.2). La data de 1 noiembrie 2021, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, iar prin sentinţa civilă nr. 1080/2021 din 10 decembrie 2021, a admis exceptia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Sibiu, invocată de reclamante, şi, în consecinţă: a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional al Magistraturii, Institutul Naţional al Magistraturii, Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Justiţiei, în favoarea Tribunalului Braşov; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Sibiu şi Tribunalul Braşov, şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:
Faţă de dispoziţiile art. 127 C. proc. civ.., s-a observat că legiuitorul a înţeles să restrângă instanţele la care se poate adresa reclamantul doar în cazul în care acesta are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, textul fiind de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extins şi la cazul în care competenţa aparţine unei instanţe superioare celei la care reclamantul îşi desfăşoară activitatea, cum este cazul de faţă.
Dreptul comun în materie este cel dat de prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în care se arată că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă (indiferent dacă sunt individuale sau colective) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul. În cazul de faţă avem de a face cu o excepţie de la dreptul comun, care ţine de calitatea părţilor, or excepţiile sunt de strictă interpretare, (exceptio est strictissimae interpretationis); normele de exceptie trebuie sa-si gaseasca o aplicatie numai la ipotezele la care se refera neputând fi extinse la alte cazuri.
La momentul sesizării Tribunalului Sibiu, instanţa a reţinut că reclamanţii aveau calitatea de judecători în cadrul Judecătoriei Braşov, ceea ce nu atrage necompetenţa teritorială a Tribunalului Braşov - instanţă superioară celei la care reclamanţii îşi desfăşoară activitatea, în baza art. 127 C. proc. civ., iar pârâţi în cauză sunt Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei, Institutul Naţional al Magistraturii, Consiliul Superior al Magistraturii şi Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, faţă de care, de asemenea, a apreciat că Tribunalul Braşov nu este necompetent teritorial în baza dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ.
Faţă de calitatea părţilor, instanţa a apreciat că Tribunalul Sibiu nu este competent teritorial să soluţioneze cauza, având în vedere disp. art. 269 C. nuncii şi ale art. 127 C. proc. civ.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă
Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, stabilind competenţa soluţionării acesteia în favoarea Tribunalului Braşov, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 269 Codul muncii:
"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii.
(2)Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.
(3) Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi".
Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
În cauză, acţiunea introductivă de instanţă având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, între care, şi cei din cauza de faţă.
Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.
Cum drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamanţii în cauză, în calitate de salariaţi, se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, în situaţia dată dispoziţiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile.
În atare situaţie, devin incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competenţa de soluţionare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiaşi articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanţii aflaţi în coparticipare procesuală facultativă.
Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, se apreciază că Tribunalul Braşov a fost în mod corect şi legal sesizat prin declinare de către Tribunalul Bucureşti, în virtutea dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011. În reglementarea actuală, în materia litigiilor de muncă competenţa de soluţionare a unor asemenea cereri se stabileşte în funcţie de domiciliul ori, după caz, sediul reclamantului.
Aşa fiind, se constată că demersul judiciar iniţiat de reclamanţii A. şi B. se încadrează în materia conflictelor de muncă, competenţa teritorială revenind, aşadar, în primă instanţă Tribunalului Braşov, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, tribunal în a cărui circumscripţie reclamanţii îşi au domiciliul.
Normele Codul muncii care reglementează competenţa teritorială, potrivit cărora instanţa competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare de la dispoziţiile dreptului comun, derogare prin care se urmăreşte facilitarea accesului la justiţie al acestuia.
În acest sens, Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 945 din 07 iulie 2011 a stabilit că "reglementarea diferită a Codului muncii faţă de cea a C. proc. civ., referitoare la competenţa teritorială a instanţelor de judecată, este justificată de specificul şi necesităţile ce decurg din raporturile de muncă; în acest sens trebuie observat că reglementarea criticată urmăreşte facilitarea accesului la justiţie şi a apărării salariatului care are, în cele mai multe cazuri, calitatea de reclamant".
Aşa fiind, având în vedere că reclamanţii locuiesc efectiv în Municipiul Braşov, în raport cu dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, Înalta Curte apreciază că instanţa competentă teritorial să soluţioneze prezenta cauză, este Tribunalul Braşov.
Înalta Curte reţine că, în mod corect, aşa cum a reţinut şi instanţa Tribunalului Sibiu, în cauză nu-şi găsesc incidenţa prevederile art. 127 din C. proc. civ.
Astfel, în raport de particularitatea speţei, determinată de calitatea părţilor, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ.., " (1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.".
Aceste dispoziţii speciale reglementează un caz de competenţă facultativă pentru ipoteza în care judecătorul are calitatea de reclamant/pârât, norma interzicând sesizarea instanţei competente doar dacă este aceea la care acesta îşi desfăşoară activitatea.
Or, în speţă, reclamanţii au calitatea de judecător la Judecătoria Braşov, iară nu la Tribunalul Braşov, care este o instanţă superioară celei la care îşi desfăşoară activitatea, împrejurare faţă de care, în cauză, nu sunt prevalente dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.., prin care legiuitorul a înţeles să plaseze în sfera de aplicare a acestei norme juridice doar subiecţii nominalizaţi şi doar dacă se află în ipoteza textului, norma interzicând sesizarea instanţei competente, dacă aceasta este instanţa la care acesta îşi desfăşoară activitatea, sau instanţa inferioară aceleia, condiţie neîndeplinită în acest caz.
Scopul reglementării dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ.. este acela de a asigura imparţialitatea instanţei, mai ales că, în viziunea legiuitorului, exercitarea unei acţiuni de competenţa de soluţionare a instanţei la care partea reclamantă îşi desfăşoară activitatea este de natură să nască suspiciuni în privinţa modului de soluţionare a litigiului tocmai de colegii acestuia.
Aşadar, textul de lege reglementează un caz de competenţă facultativă pentru ipoteza în care judecătorul are calitatea de reclamant, norma interzicând sesizarea instanţei competente, dacă aceasta este instanţa inferioară celei la care acesta îşi desfăşoară activitatea.
Aceste dispoziţii au caracter special, derogatoriu şi se aplică cu prioritate în domeniul competenţei teritoriale atunci când reclamantul îndeplineşte condiţiile prevăzute în textul de lege enunţat - ceea ce, în speţă, aşa cum s-a arătat, reclamanţii nu îndeplinesc, aceştia desfăşurându-şi activitatea ca judecători în cadrul Judecătoriei Braşov.
Faţă de cele de mai sus, în aplicarea art. 210 din Legea nr. 62/2011, şi prin raportare la art. 130 alin. (3) C. proc. civ.., se va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.
Temeiul legal al soluţiei
Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ.., Înalta Curte urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Braşov.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Braşov.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2022.