Şedinţa publică din data de 1 martie 2022
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a formulat o cerere prin care a solicitat recunoaşterea hotărârii de divorţ emisă la data de 10.03.1994 de către Instanţa pentru probleme de familie din Sydney, Australia, în dosarul nr. x 6780/93, pentru a produce efecte pe teritoriul României.
Cererea a fost întemeiată în drept pe art. 1095 şi următoarele C. proc. civ.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 1127/09.11.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Timiş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâtul B. şi a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., fără cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia nr. 99 din 16 iunie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii apelului incident, a respins apelul principal declarat de apelanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1127/09.11.2020, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2020 şi a respins apelul şi incident declarat de intimatul B. împotriva aceleiaşi sentinţe.
4. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei nr. 99 din 16 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020 a declarat recurs reclamanta A..
Prin criticile formulate, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 4 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a susţinut următoarele:
Prin decizia recurată, în mod netemeinic şi nelegal, instanţa de apel a dispus respingerea apelului reclamantei.
Deşi prin instanţa de apel a reţinut că "din examinarea înscrisurilor depuse în dosarul de primă instanţă reiese ca hotărârea de divorţ a fost pronunţată în data de 10 martie 1994, că urma să devină definitiva în data de 11 aprilie 1994, dar şi că ştampila din josul paginii a fost aplicata în data de 15 aprilie 1994 (deci după rămânerea definitivă), menţiunea fiind făcută la timpul trecut (became absolute), ceea ce implică şi consecinţa devenirii definitivă a hotărârii în discuţie, pe cale de consecinţă, cu îndeplinirea condiţiei prevăzute de dispoziţiile art. 1096 alin. (2) lit. a) noul C. proc. civ..", astfel cum s-a susţinut şi de către apelanta reclamantă prin notele de şedinţă depuse la dosarul cauzei la 10.06.2021, Tribunalul Timiş a dispus respingerea cererii de apel, în condiţiile în care acesta trebuia admis în parte.
Astfel, recurenta-reclamantă consideră că, în mod greşit, instanţa de apel nu a avut în vedere notele de şedinţă depuse la dosarul cauzei la 10.06.2021, ulterior obţinerii unui răspuns de către reclamantă din partea instanţei judecătoreşti din Sydney, Australia, şi a constatat caracterul definitiv al hotărârii a cărei recunoaştere se solicită, fără a se raporta la susţinerile reclamantei.
Din modalitatea în care a fost motivată hotărârea recurată, reiese faptul că instanţa de apel ar fi constatat caracterul definitiv al hotărârii de divorţ în virtutea rolului său activ şi nu ca urmare argumentelor expuse în faţa acesteia, atât oral, cât si în scris, prin cererea de apel şi notele scrise formulate, însă, cu toate acestea cererea de apel a reclamantei a fost respinsă, în mod nelegal.
În ceea ce priveşte incidenţa cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti", se susţine că instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile prin faptul că aceasta a analizat modalitatea de pronunţare a hotărârii a cărei recunoaştere se solicită, respectiv a analizat dacă instanţa din Australia a respectat dreptul intern din acel stat. Procedând astfel, recurenta-reclamantă consideră că, instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, întrucât aceasta nu este competentă a analiza legalitatea unei hotărâri pronunţate într-un alt stat.
În susţinerea criticii sus enunţate, recurenta-reclamantă înţelege să se prevaleze şi de dispoziţiile art. 2567 C. civ., potrivit cărora "drepturile câştigate în ţara străină sunt respectate în România, cu excepţia cazului în care sunt contrare ordinii publice în dreptul internaţional privat român." Din interpretarea acestui articol rezultă, în aprecierea sa, că întrucât au fost întrunite condiţiile prevăzute de normele legale cu privire la pronunţarea unei hotărâri de divorţ pe teritoriul Australiei, nefiind contrare ordinii publice, aceasta urmează a produce efecte pe teritoriul Statului Român.
Relativ la incidenţa cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă precizează că norma de drept material care a fost interpretată şi aplicată greşit de către instanţa de apel şi de către instanţa de fond vizează prevederile art. 1096 alin. (2) şi (3), coroborat cu art. 1097 alin. (1) lit. f) C. proc. civ.
Precizează că prin hotărârea de divorţ a cărei recunoaştere o solicită în această cauză, intimatul-pârât nu poate fi considerat "partea care a pierdut procesul" intentat în faţa Instanţei de Familie din Sydney în dosar nr. x 6780/90, în condiţiile în care divorţul nu a fost pronunţat din culpa fostului soţ, astfel cum reiese din motivarea instanţei din Australia.
Astfel, consideră că în aceste condiţii în mod greşit a hotărât instanţa de apel că au fost încălcate prevederile art. 1096 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ., interpretând şi aplicând greşit dispoziţiile articolului menţionat anterior.
În ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1097 alin. (1) lit. f) C. proc. civ. de către instanţa de apel, se susţine că intimatul pârât nu a făcut dovada încălcării dreptului său la apărare, în condiţiile în care legislaţia din Australia nu prevede prezenţa ambilor soţi în procedura privind desfacerea căsătoriei, aceasta putând fi dispusă la cererea oricărora dintre cei doi.
Mai mult decât atât, în condiţiile în care divorţul nu a fost pronunţat din culpa niciunui dintre soţi, acesta nu avea posibilitatea de a se opune desfacerii căsătoriei dintre el şi defuncta C.. Aşadar, fiind vorba despre o procedură necontencioasă, nu se poate vorbi despre încălcarea vreunui drept la apărare al intimatului pârât.
Aşadar, consideră că dreptul la apărare al intimatului pârât nu a fost încălcat în faţa instanţei din Australia la momentul pronunţării hotărârii de divorţ; în caz contrar, nu s-ar fi pronunţat o hotărâre împotriva acestuia, cu nerespectarea unui drept fundamental, cum este cel la apărare.
Subliniază că instanţa din Australia a respectat prevederile legale în vigoare la data pronunţării hotărârii de divorţ, astfel că, instanţele din România nu au competenţa necesară de a stabili dacă sau nu i s-a încălcat dreptul la apărare intimatului pârât, necunoscând normele de drept în vigoare în Australia, la data pronunţării hotărârii de divorţ.
În acest sens, consideră că, în mod corect instanţa de fond a reţinut îndeplinirea condiţiei referitoare la respectarea dreptului la apărare al intimatului pârât la momentul pronunţării hotărârii de divorţ a cărei recunoaştere o solicită.
Consideră că prin cererea introductivă s-a dovedit îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1096 C. proc. civ., precum şi faptul că nu există niciunul dintre motivele de refuz cu privire la recunoaşterea unei hotărâri străine, prevăzute de art. 1097 C. proc. civ.
5. Apărările formulate în cauză
La 12 octombrie 2021, intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei - reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentei cereri de recurs.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Circumstanţele cauzei esenţiale pentru soluţionarea căii de atac de faţă sunt, pe scurt, următoarele:
Prima instanţă a respins cererea prin care recurenta-reclamantă solicita recunoaşterea pe teritoriul României a efectelor hotărârii de divorţ pronunţată între sora sa defunctă şi pârâtul-intimat la data de 10.03.1994, de către Instanţa pentru probleme de familie din Sydney, Australia, apreciind exclusiv cu privire la neîndeplinirea cerinţei prevăzute de art. 1094 lit. a) C. proc. civ., aceea ca hotărârea a cărei recunoaştere se solicită să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată. În absenţa acestei dovezi, celelalte cerinţe pentru recunoaşterea hotărârii, cuprinse în art. 1094 C. proc. civ., nu au fost analizate.
Învestită cu apelul declarat de reclamantă, Curtea de apel a apreciat că din menţiunile existente pe hotărârea în discuţie rezultă că aceasta a devenit definitivă, deci condiţia analizată de Tribunal este îndeplinită în realitate, însă, analizând cauza în acord cu prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a examinat celelalte cerinţe legale pentru admiterea acţiunii.
În acest context, a examinat apărările pârâtului şi a observat că în cauză nu s-a făcut dovada condiţiilor la care se referă art. 1096 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., respectiv dacă la soluţionarea cererii de divorţ (ce s-a desfăşurat în absenţa pârâtului) acestuia i-au fost înmânate în timp util citaţia pentru termenul de dezbateri în fond şi actul de sesizare a instanţei şi că acesta a avut posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.
De aceea, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe a fost respins, soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată fiind apreciată ca legală în coordonatele argumentării instanţei de apel.
Nu este fondată critica recurentei-reclamante întemeiată pe art. 488 pct. 4 C. proc. civ., deoarece rezultă din chiar prevederile art. 1096 şi art. 1097 C. proc. civ. (ce fac parte din Capitolul I - Recunoaşterea hotărârilor străine al Titlului III Eficacitatea hotărârilor străine din C. proc. civ.) că instanţa învestită cu o astfel de solicitare este ţinută a examina dacă procedura urmată în faţa instanţei străine a respectat garanţiile cuprinse în art. 1096 alin. (2) C. proc. civ., respectiv dacă sunt incidente una sau mai multe dintre motivele de refuz cuprinse în art. 1097 din acelaşi Cod.
Prin urmare, nu poate fi primită susţinerea depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti, cât timp însăşi legea aplicabilă procedurii iniţiate de reclamantă impune instanţei aceste verificări, cu precădere în prezenţa apărărilor celui chemat în judecată prin care se contestă îndeplinirea cerinţelor în discuţie (conform alin. (3) al art. 1096 C. proc. civ.).
În plus, o atare verificare nu are scopul de a constitui un control de legalitate efectuat de instanţa română asupra hotărârii străine, cum nefondat a susţinut recurenta, ci reprezintă o cerinţă pentru recunoaşterea pe teritoriul României a efectelor acestei hotărâri, a cărei legalitate rămâne supusă legii statului în care a fost pronunţată.
O atare concluzie nu contrazice dispoziţiile art. 2567 C. civ., invocate de recurenta-reclamantă, deoarece acestea se referă la "drepturile câştigate în ţară străină" a căror respectare în România este condiţionată de conformitatea lor cu ordinea publică în dreptul internaţional privat român.
Or, nu se pune în discuţie în contextul recunoaşterii hotărârii de divorţ contrarietatea cu ordinea publică amintită a unui drept pretins de reclamant în cauză, iar chestiunea analizată este distinctă şi priveşte cerinţele din ordinea internă necesar a fi respectate pentru ca cel interesat să se poată folosi de efectele respectivei hotărâri.
Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ce se referă la greşita aplicare a prevederilor art. 1096 şi art. 1097 C. proc. civ. (văzute ca temei de drept substanţial al pricinii, de vreme ce reglementează condiţiile în care se poate aprecia asupra temeiniciei cererii de chemare în judecată), instanţa de recurs observă că primul argument adus de recurentă este acela că legislaţia din ţara străină nu prevede obligaţia prezenţei ambilor soţi la desfacerea căsătoriei, fiind vorba despre o procedură necontencioasă.
Or, observă instanţa de recurs că acest argument, prin el însuşi, nu poate conduce la nelegalitatea deciziei recurate, deoarece eventualul caracter necontencios al procedurii nu implică, de plano, ca aceasta să se desfăşoare independent de promovarea cererii de divorţ de către ambii soţi (respectiv de acordul lor pentru desfacerea căsătoriei), mai ales cât timp pârâtul a susţinut că nu a avut cunoştinţă despre existenţa procedurii de divorţ - şi, mai mult decât atât, că nu exista niciun element teritorial care să atragă competenţa instanţei din Australia pentru desfacerea căsătoriei.
În privinţa lămuririlor aduse de reclamantă cu privire la legea statului străin unde hotărârea a fost pronunţată (consemnate în corespondenţa purtată cu autoritatea australiană, filele x la instanţa de apel), Înalta Curte observă că în această informare nu se atestă că procedura de divorţ este una necontencioasă în sensul implicat de recurenta reclamantă; dimpotrivă, se arată expres în corespondenţă că atunci când o parte cere divorţul, care poate fi pronunţat chiar în absenţa acordului celuilalt soţ, ea este obligată să comunice documentele celeilalte părţi ("When a party files an Application for Divorce they are required to serve the documents on the other party").
Or, tocmai această menţiune contrazice argumentarea reclamantei recurente în sensul că cerinţa înmânării citaţiei şi a acţiunii către pârât nu era necesară în procedura australiană a divorţului, care ar fi avut caracter necontencios.
În schimb, argumentul în sensul că nu este necesar ca soţul pârât să fie de acord cu divorţul şi reglementarea divorţului fără culpa vreunuia dintre soţi nu conduc la înlăturarea cerinţei cuprinse în art. 1096 alin. (2) C. proc. civ. în cadrul procedurii pendinte.
În plus, nefondat susţine recurenta că ipoteza speţei nu corespunde tezei legale aplicate de instanţa de apel, deoarece pârâtul din cauza de faţă nu avea calitatea de pârât în acea procedură; astfel, cât timp nu rezultă din hotărârea a cărei recunoaştere se cere că el însuşi a cerut divorţul (singur sau alături de soţia sa, defuncta C.), necesitatea ca cererea să îi fie comunicată îi conferă acestuia poziţia procesuală a unui pârât, căruia i se opune acum hotărârea acolo pronunţată, pârât al cărui drept la apărare trebuie să fie respectat, iar instanţele de fond din procedura pendinte erau chemate a verifica, potrivit art. 1096 alin. (1) şi art. 1097 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., îndeplinirea acestei cerinţe.
Pentru aceste considerente, văzând că decizia recurată este legală prin raportare la motivele de recurs invocate şi dezvoltate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 99 din 16 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 martie 2022.