Şedinţa publică din data de 11 mai 2022
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă la data de 10.03.2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., F., obligarea acestora la plata sumei de 218.286 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în comuna 23 august, str. x pentru perioada 04.09.2012-21.07.2016; au solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 550, art. 555-556 C. civ.
Pârâţii au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 04.09.2012-09.03.2014, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin încheierea din data de 06.06.2017 instanţa a dispus, în temeiul art. 248 alin. (4) C. proc. civ., unirea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 04.09.2012-09.03.2014 cu administrarea probelor.
Prin raportul de expertiză întocmit în cadrul probei cu contraexpertiză s-a stabilit contravaloarea lipsei de folosinţă ca fiind de 198.844 RON .
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa
Prin sentinţa nr. 336/12.02.2019, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 04.09.2012-08.03.2014 invocată de pârâţi prin întâmpinare; a respins cererea privind obligarea pârâţilor la contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă perioadei 04.09.2012-08.03.2014, ca prescrisă; a admis în parte acţiunea; a obligat pârâţii la plata, către reclamanţi, a sumei de 125.708 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în comuna 23 august, str. x, jud. Constanţa aferentă perioadei 09.03.2014-21.07.2016; a obligat pârâţii la plata, către reclamanţi, a sumei de 10.119 RON reprezentând cheltuieli de judecată; a respins cererea expertului G. de majorare a onorariului cu suma de 900 RON, ca neîntemeiată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa
Prin decizia nr. 210/C/26.11.2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelurile părţilor împotriva sentinţei; a schimbat în parte sentinţa apelată; a obligat pârâţii la plata, către reclamanţi, a sumei de 131.267,7 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în comuna 23 august, str. x, jud. Constanţa aferentă perioadei 09.03.2014-21.07.2016; a obligat pârâţii la plata, către reclamanţi, a sumei de 10.230,35 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în fond (3730,35 RON taxă judiciară de timbru proporţional cu pretenţiile admise, 1500 RON onorarii experţi, 5000 RON onorariu avocat); a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părţi în apel.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâţii C., D., E., F., dar şi reclamanţii A. şi B..
Recurenţii-pârâţi H. au arătat că:
- Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii în sensul că instanţa de apel a omologat în mod greşit concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, deşi în considerentele hotărârii a reţinut că din probele administrate în cauză nu poate reţine că destinaţia de casă de vacanţă ar fi putut fi valorificată şi în perioadele din afara sezonului estival (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.). În acest sens, recurenţii precizează că expertul I., care a efectuat expertiza tehnică imobiliară în prima instanţă, a constatat că imobilul nu îndeplineşte toate criteriile de cazare turistică pentru că nu dispune de acreditări specifice din partea autorităţilor de profil şi nici nu se află amplasat în proximitatea unei plaje amenajate turistic, iar localitatea 23 august nu se încadrează în categoria staţiunilor turistice de pe litoralul Marii Negre. La dosar nu s-a depus nicio ofertă de închiriere a imobilului sau a unor imobile din aceeaşi localitate în intervalul octombrie- aprilie pentru turiştii veniţi pe litoral în vacanţă, aspect care conduce la concluzia că destinaţia de casă de vacanţă a construcţiei în litigiu era atribuită doar în perioada sezonului estival, respectiv în perioada mai- septembrie, construcţia fiind realizată, ab initio, ca o casă de vacanţă unifamilială, pentru folosinţa familiei J.. Contrar acestor reţineri, instanţa de apel a acordat despăgubiri pentru toată perioada de referinţă, respectiv şi pentru perioadele octombrie-mai ale fiecărui an:
- Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1345 C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), respectiv în mod greşit instanţa de apel a omologat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, la stabilirea cuantumul prejudiciului ce se solicita a fi reparat. Imobilul în litigiu este situat într-o localitate care nu este staţiune turistică, reclamanţii nu sunt autorizaţi să desfăşoare servicii de cazare, nu există probe din care să rezulte închirierea nici în timpul sezonului, iar imobilul a fost edificat pentru folosinţa exclusiv personală a reclamanţilor, potrivit propriilor declaraţii ale acestora. Mai arată recurenţii că de la data eliberării imobilului (iulie 2016) şi până la data efectuării raportului de expertiză, nu a rezultat că acesta ar fi locuit.
Recurenţii-reclamanţi J. au arătat că:
- Referitor la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel a apreciat în mod eronat că prescripţia nu este întreruptă, analizând trunchiat şi doar din perspectiva art. 2537 pct. 2 C. civ., fără a lua în considerare cazul de întrerupere reglementat de art. 2537 pct. 4 C. civ.. În cauza cu nr. x/2013 a Judecătoriei Buzău cererea de chemare în judecată nu a fost respins, ci a fost admisă, instanţa nu a respins cererea, ci a decăzut partea din dreptul de a modifica cererea reconvenţională. Instanţa de apel nu a ţinut seama de teza a doua a dispoziţiilor art. 2359 alin. (2) C. civ., conform cărora dacă reclamantul în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată. Or, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost formulată anterior împlinirii termenului de 6 luni, respectiv la data de 10.03.2017, după 8 zile de la rămânerea definitivă deciziei nr. 58/02.03.2017 a Curţii de Apel Ploieşti pronunţată în dosar nr. x/2013.
Instanţa de apel nu a analizat dispoziţiile art. 2537 pct. 4 C. civ. privind punerea în întârziere. Pârâţii au fost puşi în întârziere prin cererea din 04.05.2013 prin care a fost modificată cererea reconvenţională şi s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada iunie 2009-până la momentul intrării în posesia imobilului, către recurenţi. Astfel, au fost întrunite condiţiile art. 1522, alin. (1) din C. civ., în sensul că punerea în întârziere a avut loc prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin cererea modificatoare a cererii reconvenţionale prin care se solicita obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada iunie 2009 - până la momentul intrării în posesia imobilului - 21.07.2016, perioada care încadrează inclusiv perioada 04.09.2012 - 08.03.2014, faţă de care s-a admis eronat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Faţă de cele arătate sunt incidente şi dispoziţiile art. 1525 C. civ. potrivit cărora debitorul răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru orice pierdere. Nu poate opera prescripţia, care a fost întreruptă prin punerea în întârziere a debitorilor (pârâţilor) prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin cererea modificatoare a cererii reconventionale.
- Referitor la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că instanţa de apel a trecut peste autoritatea de lucru judecat a faptului că imobilul în litigiu are destinaţia de casă de vacanţă, aspect care rezultă din probatoriile administrate în cauză (expertiză tehnică imobiliară, interogatoriu, confruntarea din faza urmăririi penale, etc.). Mai arată că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că la dosar nu s-a depus nicio ofertă de închiriere a imobilului sau a unor imobile din aceeaşi localitate în intervalul octombrie- aprilie, pentru turiştii veniţi pe litoral, în vacanţă, aspect care conduce la concluzia că destinaţia de casă de vacanţă a construcţiei în litigiu era atribuită doar în perioada sezonului estival, respectiv în perioada mai- septembrie, contrucţia fiind realizată ab initio, ca o casă de vacanţă unifamilială, pentru folosinţa familiei J.. Ofertele de închiriere (cu privire la perioada de extrasezon, respectiv octombrie- aprilie) despre care susţine instanţa de apel că nu se află la dosarul cauzei, se regăsesc la filele x ale dosarului de fond, actualizate în data de 18.02.2014, deci în extrasezon. Aşadar, în mod nelegal instanţa de apel a obligat pârâţii la plata lipsei de folosinţă a imobilului, doar în perioada sezonului estival 1 mai-30 septembrie, în contextul în care aceştia trebuiau obligaţi la plata lipsei de folosinţă a imobilului şi în perioada de extrasezon. Solicită a se avea în vedere doar prima variantă stabilită de către experţi relativ la valoarea lipsei de folosinţă, sens în care solicită obligarea pârâţilor la plata sumei de 363.259 RON (diferenţa dintre suma de 488.967 RON, conform singurei variante solicitate de către instanţă şi expuse în cadrul expertizei efectuate în faza apelului şi suma de 125.708 RON acordată de către instanţa de fond).
În ceea ce priveşte a doua variantă de calcul stabilită de experţi (potrivit căreia au ajuns la concluzia că lipsa de folosinţă este în valoare de 343.218 RON), aceştia şi-au depăşit atribuţiile şi au luat în calcul aspecte care nu li s-a solicitat.
5. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 19.01.2022 completul de filtru a admis în principiu recursul reclamanţilor, a anulat, ca netimbrat, recursul pârâţilor şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la data de 11.05.2022.
6. Apărările formulate în cauză
În termen legal, recurenţii-pârâţi H. au formulat întâmpinare la recursul reclamanţilor prin care au solicitat respingerea recursului reclamanţilor şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată. Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 04.09.2021-09.03.2014, în mod corect instanţele anterioare au reţinut că dispoziţiile art. 2537 pct. 2 şi art. 2539 alin. (2) C. civ. care reglementează cazul de întrerupere a prescripţiei prin introducerea unei cereri de chemare în judecată nu sunt aplicabile.
Cererea reconvenţională modificată, prin care reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei folosinţei imobilului pentru perioada iunie 2009-data preluării posesiei de către reclamanţi, a fost respinsă prin încheierea din 03.06.2013, ca tardiv formulată. Întrucât apelul împotriva sentinţei nr. 5967/18.05.2015 nu a vizat şi încheierea menţionată, în mod corect a reţinut instanţa de apel caracterul definitiv al soluţiei de respingere a excepţiei tardivităţii cererii reconvenţionale modificatoare la data expirării termenului de apel împotriva sentinţei.
Pe fondul recursului, au arătat că în mod corect instanţa de apel a constatat că în cauză nu s-a probat valorificarea destinaţiei de casă de vacanţă a imobilului în litigiu şi în perioadele din afara sezonului estival. Au mai arătat recurenţii-pârâţi că localitatea în care este situat imobilul nu este zonă turistică, susţinerile constante ale reclamanţilor au fost acelea că au construit o casă de vacanţă pentru uz propriu, iar nu pentru închiriere, şi că nici la data eliberării imobilului (iulie 2016), dar nici la data efectuării raportului de expertiză în faţa instanţei de apel, imobilul nu era locuit.
În termen legal, recurenţii-reclamanţi J. au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural şi au arătat că prescripţia a fost întreruptă prin cererea din 04.05.2013 formulată în dosar nr. x/2013 al Judecătoriei/Tribunalului Buzău, conform dispoziţiilor art. 2537 pct. 2 şi art. 2537 pct. 4 C. civ.. Încheierea din 03.06.2013 a Judecătoriei Buzău este parte integrantă a sentinţei nr. 5967/18.05.2015, iar prin apelarea acestei sentinţe a fost apelată şi încheierea menţionată. Instanţa de apel nu a analizat dispoziţiile art. 2537 pct. 4 C. civ., a ignorat autoritatea de lucru judecat privind destinaţia imobilului-casă de vacanţă şi a reţinut în mod greşit că la dosar nu s-a depus vreo ofertă de închiriere, asemenea dovezi existând la filele x ale dosarului de fond. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nefondată şi injustă, bazată pe o variantă de calcul referitor la care experţii şi-au depăşit atribuţiile.
Recurenţii-reclamanţi J. au formulat întâmpinare la recursul pârâţilor, prin care au solicitat a se constata inadmisibilitatea căii de atac raportat la motivele invocate. Pe fond, au arătat că, potrivit probelor dosarului, imobilul în litigiu avea destinaţia de casă de vacanţă ce putea fi închiriată şi în extrasezon, iar imposibilitatea folosirii acesteia atât pentru uzul propriu, cât şi pentru închiriere îndreptăţeşte reclamanţii la despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosinţă inclusiv în perioada extrasezon, conform ofertelor de la dosar de fond, precum şi conform expertizei efectuate de expert I.. În cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1345 C. civ. privind îmbogăţirea fără justă cauză, întrucât reclamanţii nu s-ar îmbogăţi, ci ar primi ce li se cuvine.
Recurenţii-pârâţi nu au formulat răspuns la întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursul declarat de partea pârâtă C., D., E., F., Înalta Curte constată că nu a fost timbrat şi a fost anulat în procedura de filtrare a recursurilor.
Anume, prin încheierea camerei de consiliu din 19 ianuarie 2022 s-a constatat că, prin rezoluţia din 21.05.2021, s-a stabilit în sarcina părţii pârâte o taxă de timbru în cuantum de 1965,17 RON, obligaţie care i-a fost adusă la cunoştinţă prin adresa transmisă la data de 02.06.2021 (conform dovezilor de comunicare de la dosar) iar, ulterior, prin raportul de admisibilitate comunicat la data de 04.10.2021 (conform dovezilor de comunicare de la dosar).
Aşa fiind, cum partea pârâtă nu s-a conformat obligaţiei procesuale şi nu a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, recursul a fost anulat.
Examinând recursul declarat de partea reclamantă A., B., Înalta Curte constată următoarele:
- este nefondată critica prin care partea susţine aplicarea greşită a normei de drept prevăzute la art. 2539 alin. (2) C. civ., cu consecinţa constatării, eronate, a prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 04.09.2012 - 08.03.2014, critică subsumată motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticii, partea susţine că raportului juridic dedus judecăţii îi era aplicabilă norma de drept prevăzută la art. 2539 alin. (2) C. civ., în considerarea punerii în întârziere a debitorului prin cererea reconvenţională formulată la data de 4.05.2013 în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Buzău, cu privire la care pretinde, contradictoriu, că nu a fost respinsă, ci a fost admisă, pentru că instanţa nu a respins cererea, ci a decăzut partea din dreptul de a modifica cererea reconvenţională.
Afirmă partea reclamantă că soluţia se impunea şi în considerarea faptului că a înregistrat cererea de chemare în judecată în procesul pendinte la data de 10.03.2017, adică anterior împlinirii termenului de 6 luni prevăzut de norma de drept, respectiv, într-un termen de 8 zile pe care îl calculează de la rămânerea definitivă a deciziei nr. 58/02.03.2017 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. x/2013.
Cu titlu prealabil, se impune constatarea potrivit căreia prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere (art. 2540 C. civ.), punere în întârziere care se realizează în condiţiile prevăzute de art. 1521 şi urm. C. civ.
Cât priveşte întreruperea prescripţiei, norma de drept prevăzută la art. 2539 alin. (2) C. civ. prevede următoarele: Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată (...) a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.
În speţă, potrivit constatărilor instanţei de apel, contrar susţinerilor afirmate prin recurs, în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Buzău, cererea reconvenţională modificată, prin care partea reclamantă a cerut obligarea părţii pârâte la plata contravalorii lipsei folosinţei imobilului şi pentru perioada cuprinsă între iunie 2009 şi momentul intrării în posesie, 21.07.2016, a fost respinsă, ca tardiv formulată, (nu admisă, cum se afirmă), prin încheierea de şedinţă din 03.06.2013, ca urmare a decăderii părţii din dreptul de a modifica cererea reconvenţională iniţială (a cărei soluţie nu interesează).
Soluţia dată asupra acestei cereri reconvenţionale modificate era supusă apelului, care putea fi exercitat odată cu fondul, adică în 15 zile de la data comunicării hotărârii date asupra fondului, sentinţa civilă nr. 5967/18.05.2015 a Judecătoriei Buzău, conform art. 466 alin. (4) C. proc. civ., cale de atac care, contrar susţinerilor din recurs, trebuia exercitată distinct şi cu judecata căreia trebuia să se fi învestit instanţa de apel, ceea ce nu s-a probat.
În absenţa exercitării căii de atac a apelului, încheierea din 03.06.2013 a Judecătoriei Buzău a rămas definitivă la momentul expirării termenului de apel, neputând fi primite, astfel cum corect a statuat instanţa de apel, susţinerile părţii reclamante potrivit cărora acest moment s-ar fi prorogat prin exercitarea apelului asupra fondului (soluţionat prin decizia civilă nr. 326/11.03.2016 a Tribunalului Buzău) respectiv, a recursului (soluţionat prin decizia civilă nr. 58/02.03.2017 a Curţii de Apel Ploieşti), la data de 2.03.2017.
Aşa fiind, cum cererea reconvenţională modificată prin care partea reclamantă a pretins în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Buzău obligarea părţii pârâte la plata contravalorii lipsei folosinţei imobilului şi pentru perioada cuprinsă între iunie 2009 şi 21.07.2016 a fost respinsă, rezultă că această cerere nu are semnificaţia unui act întreruptiv al cursului prescripţiei în înţelesul normei de drept prevăzute la art. 2539 alin. (2) C. civ.
Concluzia se impune, cum explicit a statuat instanţa de apel (şi nu a omis, cum eronat se susţine prin recurs) argumentat şi de faptul că noua cerere de despăgubire, care face obiectul procesului pendinte, a fost introdusă abia la data de 10.03.2017, cu depăşirea evidentă a termenului de 6 luni de la data când încheierea de respingere menţionată a rămas definitivă, situaţie în care instanţa este împiedicată să treacă la analizarea fondului pretenţiilor deduse judecăţii.
- este nefondată critica prin care partea pretinde existenţa unor motive contradictorii şi străine cauzei, care ar pune în discuţie chestiunea tranşată anterior prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Buzău, anume că imobilul în litigiu are destinaţia de casă de vacanţă, critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Considerentele hotărârii recurate evidenţiază, contrar afirmaţiilor părţii reclamante, că instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu are destinaţia de casă de vacanţă, în considerarea faptului că această chestiune litigioasă a fost tranşată prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2013.
În acest sens sunt considerentele potrivit cărora problema destinaţiei imobilului nu poate fi tranşată diferit în apel câtă vreme prima instanţă a apreciat că această chestiune, fiind una controversată în instanţa care a soluţionat cauza nr. 2497/200/2013, a primit o dezlegare ce se impune cu autoritate de lucru judecat şi în prezentul litigiu.
Ceea ce a constatat instanţa de apel, rezultat al evaluării probatoriilor, a fost faptul că în litigiul pendinte nu s-a probat împrejurarea că partea pârâtă ar fi valorificat imobilul cu această destinaţie, de casă de vacanţă, pe tot parcursul perioadei în care s-a aflat în posesia imobilului, anume şi în perioadele de timp situate în afara sezonului estival, expunând, detaliat, argumentele care au impus această concluzie.
Considerentele expuse şi criticate, în realitate, ca fiind greşite prin recurs, sunt însă lămuritoare, instanţa reţinând că această concluzie s-a impus în raport de constatările expertului I., potrivit cărora imobilul nu îndeplineşte toate criteriile unei facilităţi de cazare turistică deoarece nu dispune de acreditări specifice din partea autorităţilor de profil şi nici nu se află amplasat în proximitatea unei plaje amenajate turistic, de împrejurarea că localitatea 23 august în care este amplasat imobilul nu se încadrează în categoria staţiunilor turistice de pe litoralul Mării Negre, respectiv, de împrejurarea că nu s-a depus nicio ofertă de închiriere a imobilului sau a unor imobile din aceeaşi localitate în intervalul octombrie - aprilie pentru turiştii veniţi pe litoral, în vacanţă.
Fiind rezultatul evaluării probatoriilor administrate la judecata în fond a prezentei cauze, aceste aspecte de fapt ale cauzei nu fac obiectul controlului exercitat de instanţa de recurs şi nu atrag incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum eronat pretinde partea reclamantă.
Aceasta, întrucât, stabilirea faptelor, astfel cum rezultă din probatoriile administrate de părţi, este în competenţa exclusivă a instanţelor de fond.
În acest sens sunt dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd următoarele: Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
În consecinţă, aspectele probatorii suplimentare învederate de partea reclamantă prin recurs şi cu privire la care pretinde că instanţa de apel a omis să le evalueze, anume, că toate camerele imobilului erau numerotate în scopul închirierii, că au fost prezentate oferte de închiriere şi pentru perioadele de timp situate în afara sezonului estival, respectiv, că posibilitatea închirierii imobilului în extrasezon a fost confirmată şi de expertul I., nu vor fi examinate, deoarece nu se subsumează motivului de recurs bazat pe nemotivare.
Subsumat acestei critici de nelegalitate, partea reclamantă solicită instanţei de recurs alegerea primei variante de calcul a despăgubirilor stabilite de experţi, cu consecinţa obligării părţii pârâte la plata sumei de 363.259 RON (diferenţa dintre suma de 488.967 RON, conform singurei variante solicitate de către instanţă şi expuse în cadrul expertizei efectuate în faza apelului şi suma de 125.708 RON acordată de către instanţa de fond), motivat de faptul că cea de-a doua variantă de calcul a despăgubirii, aleasă de instanţa de apel, a fost stabilită de experţi de depăşirea atribuţiilor şi ignorarea obiectivelor stabilite de instanţa de judecată.
Nici această solicitare nu se constituie însă într-o critică de nelegalitate în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât timp partea nu dezvoltă niciun argument care să pună în discuţie viciul nemotivării.
În plus, considerentele hotărârii recurate evidenţiază cu claritate argumentele pentru care instanţa de apel a avut în vedere a doua variantă de calcul propusă prin raportul de expertiză efectuat în apel de experţii K., L. şi M., anume pentru că răspunde obiectivului stabilit, de a se determina valoarea folosinţei imobilului având destinaţia de casă de vacanţă, cu deducerea cheltuielilor prevăzute de legislaţia fiscală pentru astfel de venituri, respectiv a cheltuielilor deductibile şi a sumelor forfetare.
Solicitarea ignoră, de asemenea, nepermis, faptul că instanţa de recurs, astfel cum s-a arătat, nu judecă din nou fondul procesului, prin verificarea faptelor şi evaluarea probatoriilor, ci judecă hotărârea, adică dacă prin aceasta s-a făcut aplicarea corectă a legii la situaţia de fapt stabilită în baza probatoriilor administrate la judecata în fond a cauzei.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă examinarea altor argumente invocate prin memoriul de recurs, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de partea reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de pârâţii C., D., E., F. împotriva deciziei nr. 210/C din 26 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B. împotriva aceleiaşi decizii.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 mai 2022.