Prestaţii artistice din domeniul audiovizual. Comunicare publică. Remuneraţii cuvenite artiştilor interpreţi. Gestiune colectivă facultativă
Cuprins pe materii: Dreptul proprietăţii intelectuale. Drepturi de autor şi drepturi conexe
Index alfabetic: prestaţii artitice
- comunicare publică
- gestiune colectivă facultativă
Legea nr. 8/1996, art. 146
Potrivit art.146 alin. (1) lit.b) din Legea nr.8/1996, „(1) Pot fi gestionate colectiv următoarele drepturi: (…) b) dreptul de comunicare publică a operelor, cu excepţia operelor muzicale, şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual;”
Interpretând gramatical această normă, se observă că excluderea din domeniul general al comunicării publice a operelor priveşte operele muzicale (incluse expres în domeniul gestiunii obligatorii, art.145 alin.3 din lege anterior modificării intervenite în anul 2022), însă nu şi prestaţiile artistice din domeniul audiovizual.
Această concluzie este dedusă din aceea că sintagma „cu excepţia operelor muzicale” este amplasată între două virgule, urmată de cuvântul „şi”, ceea ce semnifică introducerea unui nou element în enumerarea principală din propoziţie, respectiv prestaţiile artistice din audiovizual).
În plus, nu era posibil în mod obiectiv ca legea să excludă categoria prestaţilor artistice din audiovizual din domeniul operelor, deoarece operele sunt purtătoare de drepturi de autor, iar prestaţiile artistice sunt purtătoare de drepturi conexe aparţinând artiştilor interpreţi.
Această argumentare este sprijinită şi de împrejurarea că legiuitorul nu a inclus aceste prestaţii în altă categorie de drepturi ce pot fi gestionate colectiv - obligatoriu sau extins.
În consecinţă, din cuprinsul art.146 alin. (1) lit.b) din Legea nr. 8/1996 fac parte comunicarea publică a operelor (mai puţin cele muzicale) şi a prestaţiilor artistice din audiovizual, a căror gestiune
colectivă are caracter facultativ.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 810 din 12 aprilie 2022
I. Circumstanţele cauzei.
1.Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – CREDIDAM a chemat în judecată pe pârâta A. SRL, solicitând să se pronunţe o hotărâre prin care să fie obligată pârâta la plata sumei de 9542 lei (la care se adaugă TVA) 11362.83 lei (cu TVA inclus) înmulţit cu 3 (28,626 lei/ 34.088,48 lei), ca urmare a încălcării dispoziţiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 şi Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/ de comerţ/ fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual începând cu data de 01.08.2016 până la data de 31.07.2019, în temeiul art. 1.349 C.civ., pentru unităţile nedeclarate la CREDIDAM; obligarea pârâtei la plata sumei de 5283.99 lei înmulţit cu 3 (15851.97 lei), ca urmare a încălcării dispoziţiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 şi Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând penalităţi de întârziere aferente sumelor solicitate pe capătul deciziei ORDA nr. 10/2016 şi Deciziei ORDA nr. 120/2016 şi, în continuare, până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate, pentru sumele de la punctul 1 al acţiunii, obligarea pârâtei să încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/ de comerţ/ fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spaţiile administrate; să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C.proc.civ.
Reclamanta a solicitat, în baza art.1349 C.civ., angajarea răspunderii civile delictuale pentru: Hotel X., situat în municipiul Râmnicu Vâlcea, clasificat cu 4 stele, Restaurant X., situat în municipiul Râmnicu. Vâlcea, bar de zi X., situat în municipiul Râmnicu Vâlcea, Centru Spa Fitness, situat în municipiul Râmnicu Vâlcea, unităţi ce nu au fost declarate la CREDIDAM de utilizator şi în care acesta comunică public fonograme de comerţ/fonograme publicate în scop comercial/fonograme sau reproduceri ale acestora şi prestaţii artistice din domeniul audiovizual
În drept, a invocat prevederile art.1166, art.1349 şi urm. C.civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe cu modificările şi completările ulterioare (în vigoare pentru perioada dedusă judecăţii), inclusiv cu forma republicată la data de 14.06.2013 în M.Of. nr. 489 din 14 iunie 2018 şi Decizia ORDA nr. 10/2016 şi Decizia ORDA nr. 120/2016, ca norme de aplicare.
2.Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 2615 din 20.11.2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A. SRL şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 28.626 lei (TVA exclus) reprezentând triplu remuneraţie comunicare publică fonograme pentru intervalul 01.08.2016 – 31.07.2019, suma de 15.851,97 lei reprezentând triplu penalităţi de întârziere calculate până la data de 03.07.2019, respectiv penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1%, calculate în continuare pe fiecare zi până la achitarea integrală a debitului restant, precum şi suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară, suma de 700 lei reprezentând onorariu avocat şi 20 lei cheltuieli extras ONRC.
3.Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr. 899A din data de 07.06.2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2615/2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – CREDIDAM. A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că: a respins cererea de acordare a triplului penalităţilor, ca neîntemeiată; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei; a obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 2.000 lei, cheltuieli de judecată în apel.
4.Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei civile nr. 899A din data de 07.06.2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a formulat recurs pârâta SC A. SRL.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, s-a arătat că în mod greşit a apreciat instanţa de apel în sensul angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, argumentul Curţii de apel neputând fi primit întrucât intimatul reclamant pleacă de la o premisă greşită, constând în absolutizarea exerciţiului prerogativelor dreptului său, făcând abstracţie de prevederile art.146 alin.(2) din Legea nr.8/1996, republicată: „Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin.(l) organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le - au acordat mandat şi elaborează metodologii, în limita repertoriului gestionat, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art.162 lit.a), sau negociază direct cu utilizatorii contractele de licenţă”. Legiuitorul, având competenţa să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de autor şi drepturilor conexe, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, a instituit, astfel, nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat.
Din această perspectivă este întemeiat recursul întrucât hotărârea cuprinde motive contradictorii, conform dispoziţiilor art.488 pct.(6) C.proc.civ.; fiind dată şi cu încălcarea sau aplicarea greşita a normelor de drept material, ceea ce constituie un motiv de casare, conform dispoziţiilor art.488 pct.(8) C.proc.civ., întrucât, instanţa de apel reţine în considerentele sentinţei atacate, că: „(...) potrivit art.145 alin.(l) lit.f) din lege gestiunea colectivă este obligatorie (...)”, pentru ca apoi să admită că, „Aşadar, în ceea ce priveşte prestaţiile artistice din domeniul audiovizual, gestiunea colectivă este facultativă.”
Se desprinde, aşadar, o vădită contradicţie în argumentele ce întemeiază soluţia instanţei în ceea ce priveşte primul motiv de apel.
A mai arătat recurenta-pârâtă că instanţa de apel face o aplicare greşită a normelor de drept material, apreciind că „Calitatea de colector a intimatului-reclamant CREDIDAM îi conferă acestuia (...) şi calitatea de a-i acţiona în judecată pe utilizatori, chiar dacă gestiunea colectiva este facultativă.”, omiţând prevederile art.146 alin.(2) din Legea nr.8/1996, republicată.
Tot astfel, este îndreptăţit criticabilă, atât soluţia instanţei fondului potrivit cu care: „sunt întrunite, aşadar, condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâtei, conform art.1349 C.civ., fapta ilicită constând în neîndeplinirea obligaţiilor legale anterior menţionate, iar prejudiciul constând în remuneraţia unică echitabilă neachitată”, întrucât comunicării publice a fonogramelor publicate în scop ambiental (şi nu comercial/ de comerţ) a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, îi lipseşte, în mod vădit, caracterul ilicit, şi, pe cale de consecinţă, a prejudiciului încercat de artişti şi interpreţi; cât şi soluţia instanţei de apel.
Criticile adresate sentinţei recurate vizează maniera în care instanţa de fond a aplicat legea materială incidentă raportului juridic dedus judecăţii, sau mai degrabă a evitat să aplice legea materială incidentă raportului juridic dedus judecăţii, considerând, vădit netemeinic, că, „(...) în speţă, răspunderea apelantei-pârâte este angajată pe temeiul răspunderii civile delictuale.”, argumentat de faptul că, „apelanta-pârâtă nu a îndeplinit obligaţia legală de a solicita eliberarea de către intimatul-reclamant a licenţei neexclusive (...)”.
Consideră recurenta că susţinerile intimatului reclamant, reţinute în mod neîntemeiat de instanţa de apel, nu îşi găsesc corespondent, fie şi în parte, în speţă, întrucât, deşi intimatul reclamant lansează acuzaţii de culpă delictuală la adresa recurentului pârât, acesta nu este în măsură să probeze nici caracterul ilicit al „comunicării publice a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual” şi nici existenţa unui prejudiciu încercat de artiştii şi interpreţii ale căror drepturi de autor intimatul reclamant afirmă că le apără.
Pe acest considerent, a pretinde drepturi băneşti, în condiţiile în care recurentul pârât a probat că este posesorul nu a una, ci două licenţe neexclusive eliberate de organisme de gestiune colectivă cu aceleaşi competenţe în domeniul drepturilor de autor şi drepturilor conexe, în absenţa unui contract şi a unei/unor metodologii negociate între reprezentantul organismului si reprezentantul legal al utilizatorului. îmbracă forma unui abuz manifest.
În aceste condiţii, reiterează, şi pe calea recursului promovat, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în răspundere civilă delictuală, şi, în absenţa oricărei culpe a recurentului pârât în producerea prejudiciului al cărui cuantum a fost fixat de intimatul reclamant fără niciun criteriu, consideră că se impune respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamantului privind obligarea recurentului pârât la plata sumei de 15.851,97 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere aferente sumelor solicitate. Consideră, în acest sens, că nu se face vinovat de încălcarea dispoziţiilor pct.3.12 din Decizia O.R.D.A. nr.10/2016 şi Decizia O.R.D.A. nr.120/2016 şi invocă jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, Decizia nr.1272/2019; Decizia nr.281/2020; Decizia nr.722/2020.
Într-un alt motiv de recurs se arată că instanţa pronunţat o sentinţă vădit netemeinică, ceea ce constituie un motiv de modificare, întrucât, în mod greşit se reţine că „Prejudiciul material este cert, fiind determinat prin tabelele de calcul al remuneraţilor anexate de reclamant şi necontestate sub aspectul exactităţii algoritmului matematic de către pârâtă”, ceea ce este contrazis de considerentul potrivit cu care: „Curtea constată că nu are posibilitatea legală de a obliga apelanta-pârâtă la plata prejudiciului în cuantumul stabilit prin expertiza contabilitate, deoarece s-ar îngreuna situaţia apelantei în propria cale de atac, contrar dispoziţiilor art.481 C.proc.civ.”.
Instanţa de apel consideră neîntemeiată critica recurentei pârâte, „(...) prin care se susţine faptul că la determinarea cuantumului prejudiciului trebuia să se ţină seama de distincţia între calitatea de utilizator prezumtiv şi cea de utilizator efectiv al comunicărilor publice, (...)”, argumentând prin faptul că „... în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a statuat în sensul că: faptul că un aparat TV este instalat într-o cameră, dar nu este folosit efectiv de către clienţi, (...), este irelevant din perspectiva comunicării publice”, citând cauzele: Cauza C-306/05, Hotărârea Curţii (camera a treia) din data de 7 decembrie 2006. Sociedad General de Autores y Editores de Espana (SGAE) împotriva Rafael Hoteles SA şi C-162/10, Phonographic Performance (Ireland) Ltd. versus Ireland.
În realitate, arată recurenta, prin apărările şi susţinerile sale, atât prin obiecţiunile asupra modului de soluţionare a obiectivelor expertizei, respinse, in corpore, cât şi în pledoaria asupra motivelor de recurs, la termenul din 24.05.2021, a combătut vehement premisa, evident falsă, că unităţile de primire turistică ale recurentului-pârât (hotel, restaurant şi spaţii cu destinaţie de agrement - sală de fitness şi spa) au avut un grad de ocupare de 100% pe întreg parcursul perioadei 01.08.2016 - 31.07.2019, ipoteză ce nu poate conduce decât la o concluzie falsă.
Aşadar, pe perioada în care intimatul reclamant consideră, fără temei, că recurentul pârât îi datorează remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/ fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, gradul de ocupare al unităţii de primire turistică a oscilat între 56 şi 67%. A anexat în acest sens document justificativ, raportările impuse de A.N.A.F. cu privire la „gradul de ocupare” din reţeaua hotelieră, dar şi către autoritatea locală ce percepe o taxă pe sejur şi pe cameră efectiv ocupată.
Tot astfel, se impune a face o distincţie între calitatea de utilizator prezumtiv şi cea de utilizator efectiv al comunicărilor publice, de facto; recurentul pârât, deşi posesor al mai multor posturi de recepţie a semnalului TV, se află în situaţia rarissimă de a putea proba negativul, în speţă, de a face dovada că nu a utilizat decât o mică parte din receptoarele TV, probă ce o face prin raportările, evident reale, cu privire la gradul de ocupare al spaţiilor de cazare disponibile; gradul ocupare a spaţiului de alimentaţie publică restaurant, snack bar, caffe bar); gradul de ocupare a sălii de fitness; gradul de ocupare a spa-ului.
Aceste concluzii, coroborate cu susţinerile sale asupra întemeierii în drept a pretenţiilor intimatei reclamante, vizează exact combaterea valabilităţii, aşa-zisului „algoritm matematic” al intimatei reclamante.
Combătând concluziile expertizei judiciare, pe care le consideră subiective, recurenta solicită achiesarea la concluziile formulate în opinia expertului parte, care, la alineatul (1), pg.5 din expertiză, conchide: „Cuantumul remuneraţiei în litigiu determinat (...) în conformitate cu prevederile Legii nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe cu modificările şi completările ulterioare (...), pentru perioada 01.08.2016 - 11.07.2010, în funcţie de gradul de ocupare al punctelor de lucru aparţinând A. S.R.L., respectiv Hotel X. 4* Restaurant Clasic X., Bar de zi X. şi Centrul Fitness - Spa, reprezintă suma de 2.084 lei fără T.V.A.” şi determină implicit următoarea concluzie: determinarea remuneraţiei, nicidecum a prejudiciului, datorat(ă) artiştilor interpreţi, trebuie să se facă, în funcţie de gradul de ocupare al structurilor de primire turistică.
În raport cu modul în care instanţa de recurs va reţine ca admisibile atât motivul de recurs nr.II, pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii în răspundere civilă delictuală, cât şi motivul de recurs nr.III, înţelege să susţină admiterea, coroborat cu motivele de recurs citate în supra, a motivului de recurs nr. IV, cu privire la invocarea, în mod neîntemeiat, de către intimat, a prevederilor art.3.12 din Decizia O.R.D.A. nr.10/2016, modificată prin Decizia O.R.D.A. nr.120/2016 referitoare la plata triplului remuneraţiei ce ar fi fost datorate dacă utilizatorul ar fi obţinut licenţa neexclusivă.
Aceste prevederi sunt neîntemeiat invocate de intimat în aplicarea dispoziţiilor art.162 lit.b) din Legea nr.8/1996 republicată, potrivit cu care, „Organismele de gestiune colectivă au următoarele (...) şi obligaţii: (...) b)să acorde autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii. (...)”.
Întrucât articolul susmenţionat prevede obligaţia organismelor de gestiune colectivă să acorde autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, recurentul pârât poate proba faptul că, în calitate de utilizator, are încheiate contracte de autorizaţie-neexclusivă a utilizării operelor muzicale în scop ambiental atât cu UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, cât şi cu Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, nu însă şi cu intimatul reclamant, Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, organismul de gestiune colectivă ce, în condiţiile date, nu poate invoca pretenţii, cu titlu de remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual.
Invocând dispoziţiile art.146 alin.(2) din Legea nr.8/1996, republicată, recurenta a susţinut că gestiunea colectivă prevăzută de acest text de lege nu este obligatorie, ci este opţională. Aşadar, gestiunea colectivă obligatorie sau extinsă ar trebui să apară doar acolo unde nu este posibilă acordarea licenţelor în mod individual şi să devină un regim deghizat de licenţe non - voluntare sau să ducă la o „colectivizare” nejustificată a acestor drepturi.
În aceste condiţii, consideră că trebuie pusă la îndoială validitatea şi admisibilitatea actuală şi viitoare în cadrul UE a acestor două tipuri de gestiune colectivă. Natura, caracteristicile şi funcţiile acestor două modele de management colectiv non-voluntar utilizate în prezent şi tratamentul rezervat acestora de către sursele UE sunt destul de diferite. Directivele UE conţin mai multe exemple de scheme obligatorii, cum ar fi cele implementate pentru a permite o colectare şi o distribuţie centralizată a remuneraţiilor aferente drepturilor de retransmisie prin cablu (art.9 al Directivei 93/83/CEE a Consiliului din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor norme privind drepturile de autor şi drepturile legate de drepturile de autor aplicabile radiodifuziunii prin satelit şi retransmiterii prin cablu), de revânzare (Directiva 2001/84/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 27 septembrie 2001 privind dreptul de revânzare în beneficiul autorului unei opere de artă originale, articolul 6 alineatul 2) sau de închiriere (Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliul din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere şi dreptul de împrumut şi anumite drepturi legate de drepturile de autor în domeniul proprietăţii intelectuale, 27 decembrie 2006, articolul 5 alineatul 4).
Conform acestui model, introdus pentru a reduce costurile şi pentru a asigura un echilibru optim între accesul utilizatorilor şi recompensa autorilor, deţinătorii de drepturi îşi pierd puterea de a autoriza sau interzice anumite utilizări ale operelor lor în favoarea organismelor de gestiune colectivă, fără nici o posibilitate de a opta.
Având în vedere acest lucru, cercetătorii tind să califice gestiunea colectivă obligatorie drept excepţie, permisă numai dacă sunt introduse la nivelul UE sau acoperite de o limită existentă. în schimb, gestiunea colectivă extinsă este mai răspândită la nivel european. Aceasta constă în licenţe generale pentru categorii întregi de opere, încheiate de un organism de gestiune colectivă (OGC) care reprezintă marea majoritate a deţinătorilor de drepturi, ale căror efecte sunt extinse prin lege la lucrările nemembrilor care aparţin aceleiaşi categorii, cu scopul de a facilita remunerarea utilizării drepturilor şi astfel să îi permită organismului de gestiune colectivă să joace rolul de ghişeu unic pentru licenţiaţii interesaţi să aibă acces la repertorii enorme. Deoarece titularii de drepturi pot renunţa oricând, astfel de scheme sunt mai rar calificate drept excepţii şi sunt considerate admisibile şi în afara domeniului lor de aplicare, după cum confirmă mai multe directive UE.
În evaluarea legitimităţii unei scheme de gestiune colectivă obligatorie sau extinsă în ceea ce priveşte drepturile exclusive ale autorului de a autoriza sau interzice comunicarea publică a operelor sale [Directiva 2001/29, art.3, alin.(1)] trebuie să vedem dacă o astfel de schemă de management colectiv este o limitare în temeiul articolului 5 din directiva amintită. Accentul cel mai puternic trebuie pus pe necesitatea existenţei unui consimţământ expres al autorului de a autoriza orice formă de gestiune colectivă care nu este acoperită de o excepţie legislativă, orice scheme care nu sunt explicit reglementate de prevederile europene fiind în afara legii. Pentru a exemplifica această contradicţie a gestiunii colective extinse cu legislaţia europeană, vom studia Hotărârea CJUE din Cauza (C-301/15) (Soulier Doke). Inspirat de principiul nivelului ridicat de protecţie şi a recompensei adecvate pentru autori, aşa cum este consacrat în considerentele 9 şi 10 din Directiva InfoSoc (2001/29), opinia avocatului general în Cauza C-301/15 este în conformitate cu jurisprudența constantă a Curţii Europe de Justiţie (cauzele Laserdisken, OSA şi SCF) şi califică drepturile de reproducere şi de comunicare către public ca fiind o măsură de natură preventivă.
Pe acest considerent, a pretinde ab norma, drepturi băneşti, în condiţiile în care, recurentul pârât a probat că este posesorul a două licenţe neexclusive eliberate de organisme de gestiune colectivă cu aceleaşi competenţe în domeniul drepturilor de autor şi drepturilor conexe, a pretinde aşadar drepturi băneşti în absenta unui contract şi a unei/ unor metodologii negociate între reprezentantul organismului si reprezentantul legal al utilizatorului, îmbracă forma unui abuz manifest.
De vreme ce gestiunea colectivă prevăzută de acest text de lege este opţională, ingerinţa intimatului reclamant poate fi considerată - a fortiori - un abuz de drept, motiv pentru care solicită instanţei să respingă ca nelegală cererea intimatului reclamant privind obligarea recurentului pârât să încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spatiile administrate, capăt de cerere asupra căruia instanţa fondului nu s-a pronunţat.
Expunerea narativă a unui şir de metodologii nu poate constitui un motiv pertinent al pretenţiilor intimatului reclamant.
Este de neconceput ca, unei entităţi de drept privat să i se delege puterea de „autoreglementare” a formei şi modului de organizare şi desfăşurare a activităţii, a modului de calcul a remuneraţiilor compensatorii cuvenite titularilor dreptului de autor şi a drepturilor conexe, a sancţiunilor pecuniare aplicabile pentru varii abateri, încălcări ale clauzelor contractuale, delicte civile de natură extracontractuală (neîncheierea de către utilizator unui contract de acordare a unei autorizaţii neexclusive), nemaivorbind de proliferarea necontrolată a acestor organisme de gestiune colectivă, fiecare arogându-şi, pentru sine, vădit abuziv, vaste aptitudini de a pretinde operatorilor: remuneraţii, daune cominatorii, penalităţi.
Or, a încuviința o atare soluţie, ce conţine o dublă măsură punitivă, - primo - constând într-un cuantum al remuneraţiei calculat pe un algoritm eronat (nemaivorbind de lacunele actelor normative), mai bine spus pe o premisă falsă, ce implicit va conduce la o concluzie ilogică, şi - secundo -, constând într-o triplare (ca sancţionare vădit disproporţionata) a acestui fals rezultat induce un vădit deserviciu unei cumpăniri juste şi echilibrate.
Întrucât intimatul reclamant nu a făcut dovada unui contract de acordare a unei autorizaţii neexclusive utilizatorului recurent pârât, acesta, intimatul reclamant nu este îndreptăţit să pretindă sancţionarea unui terţ, cu obligarea la plata unei sume în cuantum triplu al remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme, considerente pentru care solicită instanţei de recurs să schimbe decizia nr.899A/2021, în ceea ce priveşte dispoziţia de menţinere a restului dispoziţiilor sentinţei fondului, să modifice dispoziţiile sentinţei civile nr.2615/2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în sensul anulării dispoziţiei prin care recurentul pârât a fost obligat la plata sumei de 28.626 lei (TVA exclus) reprezentând triplul remuneraţiei datorate pentru comunicarea publica fonograme pentru intervalul 01.08.2016 - 31.07.2019.
Sub un ultim aspect, ce se constituie ca o critică adusă soluţiei pronunţată de instanţa fondului, consideră că în mod greşit Tribunalul a acordat penalităţile de întârziere, acestea din urmă fiind specifice răspunderii civile contractuale în situaţia în care debitorul nu execută la termen obligaţia. În cazul răspunderii civile contractuale, prejudiciul este cuantificat de părţile semnatare ale convenţiei, sub forma unor clauze penale.
În cazul răspunderii delictuale, cuantificarea prejudiciului se realizează prin raportare la remuneraţia plătită în mod uzual de utilizatori, astfel cum rezultă din prevederile pct.3.12 din Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016, neputând fi aplicate în mod cumulativ temeiurile răspunderii delictuale cu cele ale răspunderii contractuale.
5. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind neîntemeiat şi, în consecinţă, menţinerea deciziei civile nr. 899/2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, ca fiind legală, cu obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată
Recurenta-pârâtă SC A. SRL a depus răspuns la întâmpinare prin care solicită respingerea excepţiilor invocate şi apărărilor formulate de intimata-reclamantă ca vădit neîntemeiate.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Într-un prim motiv de recurs, fundamentat pe dispoziţiile art.488 pct.6 C.proc.civ., recurenta-pârâtă critică argumentarea instanţei de apel cu privire la motivele de apel legate de lipsa calităţii procesuale active a reclamantei şi respectiv de lipsa calităţii de reprezentant a acesteia pentru titularii de drepturi în numele cărora acţionează.
Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat că reclamanta CREDIDAM colectează remuneraţii corespunzătoare atât comunicării publice a fonogramelor, cât şi comunicării publice a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual.
Pentru prima categorie de drepturi, s-a statuat – în mod corect, reţine instanţa de recurs – că legea califică expres gestiunea colectivă ca fiind obligatorie, cu consecinţa existenţei unui mandat extins al organismului de gestiune colectivă reclamant, dedus din prevederile art.144 alin.1 şi art.145 alin.1 lit.f şi alin.2 din Legea nr.8/1996 republicată.
Pentru a doua categorie de drepturi supuse colectării, instanţa de apel a constatat că, faţă de dispoziţiile art.146 alin.1 lit.b din acelaşi act normativ, gestiunea colectivă are caracter facultativ; în acest context, s-a reţinut calitatea de colector a reclamantei, şi având în vedere dispoziţiile art.153 lit.b din lege, a rezultat o prezumţie simplă că reclamanta îndeplineşte şi condiţia de a fi fost mandatată de membrii săi pentru a colecta, în caz contrar neputând fi desemnată colector.
Din această argumentaţie rezultă cu claritate că nu există contradicţia reclamată de recurentă (în sensul reţinerii în acelaşi timp a gestiunii obligatorii şi a celei colective), deoarece instanţa de apel a observat că cererea de chemare în judecată priveşte remuneraţii cuvenite pentru utilizarea a două categorii de drepturi conexe (drepturile artiștilor interpreți și executanți asupra fonogramelor publicate în scop comercial sau de comerț ori a reproducerilor acestora şi respectiv drepturile artiştilor interpreţi asupra prestaţiilor lor artistice din domeniul audiovizual), care au regimuri juridice diferite din perspectiva naturii gestiunii colective, însă pentru fiecare dintre ele s-a făcut dovada legitimării active în modul arătat.
Legat de această chestiune, dezvoltările argumentelor din cererea de recurs privesc şi greşita aplicare a legii cu ocazia soluţionării cauzei de către instanţa de apel, critici subsumate motivului de casare prevăzut de art.488 pct. 8 C.proc.civ., care sunt însă, de asemenea, nefondate.
Astfel, deşi susţine că era necesar ca reclamanta să facă dovada existenţei mandatelor date de titularii de drepturi în numele cărora acţionează, recurenta nu sprijină această susţinere pe argumente concrete care să combată cele reţinute de instanţa de apel.
În privinţa gestiunii obligatorii, reglementarea legală a mandatului extins scuteşte reclamanta de dovada mandatului particular dat de fiecare titular de drepturi, aşa cum corect a reţinut Curtea de Apel, iar în privinţa gestiunii facultative, de asemenea s-a apreciat în mod corect că, de vreme ce este desemnată colector de către Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, rezultă pe calea prezumţiei judiciare că reclamanta îndeplinea cerinţele legale pentru a fi desemnată, deci inclusiv calitatea de mandatar al membrilor săi.
Aceste dezlegări sunt corecte, iar în privinţa celei de-a doua ipoteze, revenea recurentei sarcina de a dovedi (sau măcar de a ridica dubii pertinente) cu privire la existenţa mandatelor date de membrii reclamantei, iar în absenţa oricărei susţineri în acest sens singura concluzie este că problema a fost corect dezlegată.
Nefondat combate recurenta decizia recurată prin invocarea prevederilor art.146 alin.2 din lege, potrivit cu care „Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1) organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat şi elaborează metodologii, în limita repertoriului gestionat, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 162 lit. a), sau negociază direct cu utilizatorii contractele de licenţă.”
Aceasta întrucât instanţa de apel, în cadrul raţionamentului anterior evocat, a reţinut că s-a făcut dovada că reclamanta îi reprezintă pe membrii care i-au dat mandat în mod indirect, prin proba calităţii sale de colector, calitate care nu era permisă în absenţa mandatelor în discuţie.
Prin urmare, nu se poate vorbi despre ignorarea acestor dispoziţii, ci, cum s-a arătat, o împrejurare de fapt contrară celor rezultate din probele analizate de instanțele inferioare trebuia să fie adusă în discuţie şi dovedită de cel interesat, în speţă recurenta-pârâtă.
Nu vor fi reţinute în acest context apărările intimatei reclamante, care a susţinut prin întâmpinare că în reglementarea art.146 alin.1 lit.b din Legea nr.8/1996 categoria prestaţiilor artistice din audiovizual este exclusă din domeniul gestiunii facultative acolo reglementate.
Potrivit acestui text, „(1) Pot fi gestionate colectiv următoarele drepturi: (…) b) dreptul de comunicare publică a operelor, cu excepţia operelor muzicale, şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual;”
Interpretând gramatical această normă, Înalta Curte observă că excluderea din domeniul general al comunicării publice a operelor priveşte operele muzicale (incluse expres în domeniul gestiunii obligatorii, art.145 alin.3 din lege anterior modificării intervenite în anul 2022), însă nu şi prestaţiile artistice din domeniul audiovizual.
Această concluzie este dedusă din aceea că sintagma „cu excepţia operelor muzicale” este amplasată între două virgule, urmată de cuvântul „şi”, ceea ce semnifică introducerea unui nou element în enumerarea principală din propoziţie, respectiv prestaţiile artistice din audiovizual).
În plus, nu era posibil în mod obiectiv ca legea să excludă categoria prestaţilor artistice din audiovizual din domeniul operelor, deoarece operele sunt purtătoare de drepturi de autor, iar prestaţiile artistice sunt purtătoare de drepturi conexe aparţinând artiştilor interpreţi.
Această argumentare este sprijinită şi de împrejurarea că legiuitorul nu a inclus aceste prestaţii în altă categorie de drepturi ce pot fi gestionate colectiv - obligatoriu sau extins.
În consecinţă, din cuprinsul art.146 alin.1 lit.b fac parte comunicarea publică a operelor (mai puţin cele muzicale) şi a prestaţiilor artistice din audiovizual, a căror gestiune colectivă are caracter facultativ.
În cuprinsul recursului mai sunt expuse dezvoltări ale unei argumentaţii ce contestă în mod principial şi cu caracter general instituţia juridică a gestiunii obligatorii din perspectiva unui presupus caracter inechitabil faţă de utilizatori şi cu trimiteri la legislaţia europeană; aceste aspecte nu pot constitui însă, în cauza de faţă, motive de nelegalitate a deciziei recurate, deoarece instanţa de apel şi-a fundamentat hotărârea pe legea naţională aplicabilă cauzei, iar recursul nu cuprinde o susţinere concretă în sensul că legea internă ar contraveni reglementării europene, astfel încât nu se poate proceda efectiv la o analiză de nelegalitate.
Tot în cuprinsul acestei argumentaţii – ce contestă practic forma de reglementare a gestiunii colective obligatorii – recurenta se referă la inexistenţa unei metodologii negociate între reprezentantul organismului de gestiune colectivă şi reprezentantul utilizatorului.
Or, reclamanta a invocat în vederea determinării modului de calcul şi de colectare a remuneraţiilor prevederile Metodologiilor publicate în Monitorul Oficial prin Decizia O.R.D.A. nr. 10/2016 (M. Of. Nr. 146/25.02.2016) şi prin Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016 (M. Of. nr. 952/25.11.2016).
Acestea au fost adoptate ca urmare a negocierilor purtate între organismele de gestiune colectivă – în speţă CREDIDAM şi UPFR – şi reprezentanţii utilizatorilor – în speţă Federaţia B., Federaţia C., Federaţia D., Confederaţia E., F. SRL, G. SRL, H. SRL.
Aceasta întrucât potrivit art.131 din lege, în forma în vigoare la data adoptării metodologiilor, „(1) În vederea iniţierii procedurilor de negociere, organismele de gestiune colectivă trebuie să depună la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor o cerere, însoţită de metodologiile propuse a fi negociate, potrivit prevederilor art. 130 alin. (1) lit. a).
(2) Metodologiile se negociază în cadrul unei comisii constituite prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, emisă în termen de maximum 5 zile de la primirea cererii de iniţiere a procedurilor de negociere. Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala organismelor de gestiune colectivă. Comisia de negociere este constituită din:
a) câte un reprezentant al principalelor organisme de gestiune colectivă, care funcţionează pentru câte o categorie de drepturi, pe de o parte;
b) câte un reprezentant al principalelor structuri asociative mandatate de utilizatori, numit dintre acestea, şi câte un reprezentant al primilor 3 utilizatori majori, stabiliţi pe baza cifrei de afaceri şi a cotei de piaţă a acestora în domeniu, cu condiţia ca acestea să fie declarate la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor pe propria răspundere, precum şi al societăţilor publice de radiodifuziune şi de televiziune, după caz, pe de altă parte.
(3) În vederea desemnării în cadrul comisiei prevăzute la alin. (2), organismele de gestiune colectivă vor depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, odată cu metodologiile, lista structurilor asociative ale utilizatorilor şi pe cea a utilizatorilor majori, care urmează a fi convocaţi pentru negocieri, precum şi elementele de identificare a acestora.”
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel în considerentele deciziei recurate, dispoziţiile Legii nr.8/1996 în forma în vigoare la momentul adoptării acestor metodologii cuprindeau reglementarea caracterului opozabil al acestora în art. 1312 alin. 8: „Hotărârea arbitrală privind forma definitivă a metodologiilor se comunică părţilor de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala Oficiului, prin decizie a directorului general, emisă în termen de cinci zile de la data depunerii. Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat şi nu se pot acorda reduceri la plata remuneraţiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate.”
Prin urmare, în condiţiile în care legea prevedea negocierea metodologiei în modalitatea arătată, cu entităţi considerate de lege reprezentative pentru categoria de utilizatori vizată, nu era necesară negocierea de către organismul de gestiune colectivă a metodologiilor cu fiecare dintre utilizatorii dintr-un anumit domeniu şi, oricum, o atare măsură nici nu apare ca fiind obiectiv posibilă faţă de numărul nedeterminat de utilizatori pentru domeniul comunicării publice de fonograme, respectiv de prestații artistice din audiovizual.
În cadrul unui alt motiv de recurs, întemeiat, de asemenea, pe art.488 pct.8 C.proc.civ., recurentul pârât susţine că în cauză nu există o faptă ilicită, ce nu a fost dovedită în persoana sa.
Pe de-o parte, instanţa de recurs notează că limitele controlului de legalitate permis în calea de atac extraordinară de faţă exclud posibilitatea cenzurării faptelor şi a reaprecierii probatoriului administrat, astfel că instanţele de fond sunt suverane în atribuţia de a stabili împrejurările de fapt relevante.
Pe de altă parte, abordând această chestiune în coordonatele calificării ca ilicite a unei anumite conduite deja stabilită de instanţele de fond – deci cu verificarea încălcării printr-o atare conduită a legii – ceea ce este permis în limitele art.488 pct.8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a statuat corect că desfăşurarea activităţilor specifice ale pârâtei (restaurant, hotel, etc.) ce cuprinde şi comunicarea publică de fonograme prin intermediul aparatelor ce permit redarea sunetelor şi a imaginilor, trebuie să fie însoţită de obţinerea prealabilă de la organismul de gestiune colectivă a autorizaţiei licenţă neexclusivă la care se referă dispoziţiile legale evocate de Curtea de apel.
În plus, susţinerea în sensul inexistenţei unei fapte ilicite în persoana sa (neadevărată, de altfel) nu ar putea fundamenta o concluzie privind inadmisibilitatea acţiunii promovate de reclamantă – pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei – ci, eventual, ar putea conduce la netemeinicia acţiunii, în absenţa uneia dintre cerinţele cumulative necesar a fi îndeplinite, dar în cauză instanţele au reţinut corect întrunirea acestor cerinţe.
Cu privire la condiţia vinovăţiei, nu se dezvoltă argumente, iar Înalta Curte reţine doar că, faţă de dispoziţiile art.1357 alin.2 C.civ., nu era necesară o dovadă suplimentară; cât timp condiţiile exercitării activităţii de comunicare publică a fonogramelor sunt cuprinse în lege, nu se poate susţine cu succes inexistenţa unei culpe.
Deşi susţine în dezvoltarea acestui motiv de recurs că instanţa de apel a aplicat greşit legea atunci când a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii pentru fapta ilicită, recurenta-pârâtă nu arată în concret în ce constă greşita aplicare a legii; în schimb, susţine că era necesară dovada faptei sale ilicite şi a vinovăţiei sale şi că s-a ignorat existenţa a două autorizaţii licenţă neexclusivă, încheiate cu UCMR – ADA şi cu UPFR.
Cu privire la primul argument, s-a arătat de Curtea de apel că nu s-a contestat de către pârâtă comunicarea publică de fonograme, iar fapta ilicită este în realitate desfăşurarea acestei activităţi în absenţa licenţei neexclusive; alte argumente nu sunt necesare pentru a reţine încălcarea legii şi nicio dovadă suplimentară din partea reclamantei nu trebuie să fie cerută în această privinţă.
Cu privire la cel de-al doilea argument, instanţa de recurs observă că, aşa cum în mod corect a consemnat instanţa de apel, utilizarea autorizată prin cele două licenţe evocate de recurentă nu acoperă şi modalitatea de utilizare, respectiv drepturile conexe ce fac obiectul cauzei de faţă.
Astfel, UCMR – ADA este organismul de gestiune colectivă ce reprezintă pe autorii de opere muzicale – titulari ai unor drepturi de autor – iar UPFR este organismul de gestiune colectivă pentru drepturile conexe ale producătorilor de fonograme, în timp ce reclamanta este organismul de gestiune colectivă ce îi reprezintă pe artiştii interpreţi şi executanţi, de asemenea titulari ai unor drepturi conexe potrivit legii cu privire la interpretările lor fixate pe fonograme sau difuzate în mediul audiovizual.
De aceea, această apărare nu poate fi primită.
Criticând aprecierile instanţei de apel referitoare la întinderea concretă a prejudiciului, recurenta se plânge de înlăturarea apărărilor sale referitoare la gradul de ocupare al hotelului sau al restaurantului, respectiv la neutilizarea efectivă a aparatelor TV din camerele hotelului.
Or, în mod corect a reţinut Curtea de apel că metodologia aplicabilă cauzei stabileşte remuneraţia raportat la numărul de camere dotate cu aparate TV, respectiv la perioada de funcţionare efectivă a unităţilor deţinute de utilizator şi nu distinge după cum aceste camere au fost sau nu ocupate.
În aceste condiţii, nu se identifică vreo încălcare a legii în raţionamentul instanţei de apel.
În privinţa neutilizării aparatelor TV din camerele hotelului, Curtea de apel a evocat în mod corect jurisprudenţa obligatorie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în această privinţă, în cauzele C-306/05, Sociedad General de Autores y Editores de Espana (SGAE) versus Rafael Hotels şi C-162/10, Phonographic Perfrmance (Ireland) Ltd. vs Ireland, în sensul că simpla existenţă a aparatelor TV în camerele de hotel, precum şi distribuţia de către hotel a semnalului către aceste aparate, echivalează cu o comunicare publică.
Nefondată este şi critica în sensul greşitei aplicări a prevederilor art.3.12 din Metodologia aplicabilă cauzei, ce a permis reclamantei să solicite obligarea pârâtei la plata triplului remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate dacă s-ar fi încheiat autorizaţia licenţă neexclusivă, deoarece, pe de-o parte, s-a arătat deja de ce această metodologie este obligatorie şi pentru pârâtă, iar pe de altă parte nu s-a identificat în memoriul de recurs o susţinere privind modalitatea concretă în care această dispoziţie a fost greşit interpretată sau aplicată.
Dimpotrivă, recurenta se referă la caracterul inoportun al reglementării şi la necesitatea ca pretenţiile diferitelor organisme de gestiune colectivă să fie cenzurate pentru a nu dobândi caracter abuziv, însă niciunul dintre argumentele expuse nu se constituie într-o critică de nelegalitate.
În fine, recursul cuprinde şi argumente care se referă la nelegalitatea obligării sale la plata de penalităţi de întârziere, dar acestea nu sunt critici adresate deciziei instanţei de apel, deoarece prin decizia recurată plata triplului penalităţilor de întârziere la care pârâta a fost obligată de prima instanţă a fost înlăturată, astfel încât chestiunea a fost dezlegată favorabil recurentei de Curtea de apel.
În consecinţa acestor considerente, recursul a fost respins ca nefondat