Asupra recursului;
Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Acţiunea disciplinară
Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul secţiei pentru procurori în materie disciplinară sub nr. x/2018, Inspecţia Judiciară a exercitat acţiunea disciplinară faţă de pârâţii procurori A. şi B. pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
2. Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii
Prin Hotărârea nr. 4P din 2 iunie 2021 pronunţată de secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în Dosarul nr. x/2019, a fost admisă excepţia nulităţii absolute a rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare din 08 iulie 2019, dată în lucrarea din 8 iulie 2019 şi s-a constatat nulitatea acţiunii disciplinare formulate de Inspecţia Judiciară împotriva pârâţilor procurori A. şi B., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, având ca obiect săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.
Secţia pentru procurori în materie disciplinară a constatat că procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 7 ianuarie 2019 a fost întocmit de domnul C., care exercita ca interimar funcţia de inspector-şef al Inspecţiei Judiciare în temeiul unui act normativ contrar dispoziţiilor dreptului Uniunii Europene.
Secţia pentru procurori în materie disciplinară a reţinut că sesizarea din oficiu a Inspecţiei Judiciare, act care a generat formarea dosarului nr. x/2019, s-a dispus prin proces-verbal întocmit de către inspectorul-şef C., persoană care la data de 7 ianuarie 2019 nu deţinea legal calitatea respectivă. Consecinţa unei astfel de sesizări, formulată de o persoană fără calitate legală, era nulitatea tuturor actelor efectuate atât în cadrul verificărilor prealabile cât şi a cercetării disciplinare, implicit a rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare.
Aşadar, întrucât actul care a declanşat procedura disciplinară (procesul-verbal de sesizare din oficiu) a fost întocmit de către inspectorul-şef C. în condiţiile arătate, aceasta a condus la nulitatea actului prin care a fost investită secţia pentru procurori în materie disciplinară, respectiv acţiunea disciplinară.
Instanţa disciplinară a reţinut aplicabilitatea, în cauză, a Hotărârii Marii Camere a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ("C.J.U.E") din 18 mai 2021 pronunţate în cauzele reunite C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19, C397/19 şi a constatat faptul că Ordonanţa de urgenţă nr. 77/2018, care a permis Guvernului să facă numiri interimare în funcţiile de conducere ale organului judiciar însărcinat cu efectuarea cercetărilor disciplinare şi cu exercitarea acţiunii disciplinare împotriva judecătorilor şi a procurorilor, respectiv Inspecţia Judiciară, fără respectarea procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul naţional, a încălcat art. 2 şi art. 19 alin. (1) al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană, precum şi Decizia nr. 2006/928 din 13 decembrie 2006 a Comisiei de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei; această reglementare era de natură să dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor acestui organ ca instrument de presiune asupra activităţii respectivilor judecători şi procurori şi de control politic al acestei activităţi.
Astfel, secţia pentru procurori în materie disciplinară a constatat nulitatea absolută a rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare formulată împotriva pârâţilor procurori A. şi B., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, având ca obiect săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
3. Recursul exercitat împotriva hotărârii secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii
Împotriva hotărârii menţionate în cadrul paragrafului anterior, a formulat recurs Inspecţia Judiciară, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, cu nr. x/2021.
Prin recursul declarat, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea Hotărârii nr. 4P a secţiei pentru procurori în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii pronunţată la data de 02 iunie 2021 în Dosarul nr. x/2019 cu trimiterea cauzei la instanţa disciplinară, în vederea rejudecării.
Recurenta a arătat că Hotărârea nr. 4P din 02 iunie 2021 este nelegală întrucât în mod greşit au fost interpretate şi aplicate prevederile Hotărârii C.J.U.E. din 18 mai 2021, în sensul stabilirii supremaţiei dreptului Uniunii Europene şi neaplicării dispoziţiilor Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 considerată ca fiind "dispoziţie naţională contrară". Deci, în mod greşit s-a constatat nulitatea absolută a procesului-verbal de sesizare din oficiu a inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare din 07 iulie 2019 şi, subsecvent, nulitatea acţiunii disciplinare promovate pe rolul secţiei pentru procurori în materie disciplinară prin rezoluţia din 08 iulie 2019.
În susţinerea recursului, recurenta arată că la data la care a fost emisă O.U.G. nr. 77/2018, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii nu reglementa situaţia în care mandatele funcţiilor de inspector-şef şi inspector-şef adjunct al Inspecţiei Judiciare expirau înainte de finalizarea concursurilor pentru ocuparea acestor funcţii şi nici posibilitatea exercitării cu titlu interimar a funcţiilor de inspector-şef şi inspector-şef adjunct, în cazul în care acestea deveneau vacante din alte motive.
Precizează că prin O.U.G. nr. 77/2018 nu a fost efectuată o "numire" în funcţia de inspector-şef, ci au fost stabilite norme generale pentru asigurarea interimatului funcţiilor de conducere ale Inspecţiei Judiciare. Actul normativ menţionat nu conţine dispoziţii propriu-zise de numire a unor persoane determinate în funcţiile de conducere respective, ci completează Legea nr. 317/2004 cu norme cu aplicabilitate permanentă, iar nu doar la acel moment, acoperind un vid legislativ.
Emiterea acestui act normativ în regim de urgenţă a fost motivată prin faptul că mandatul conducerii Inspecţiei Judiciare expirase la data de 1 septembrie 2018 şi pentru că nu exista o dispoziţie legală care să reglementeze expres modul de asigurare a interimatului pentru aceste funcţii. De asemenea, s-a ţinut seama de repercusiunile negative asupra desfăşurării activităţii acestei instituţii, în situaţia rămânerii fără conducere până la o dată neprevăzută, când Consiliul Superior al Magistraturi urma să organizeze un concurs. Precizează că, ulterior, această soluţie a fost legiferată prin adoptarea Legii nr. 234 din data de 04 octombrie 2018.
Acoperirea unui vid legislativ de către autoritatea publică în competenţa căreia intră legiferarea în situaţiile de urgenţă nu poate conduce la naşterea unor îndoieli cu privire la legalitatea actelor emise de recurentă în acea perioadă, cu atât mai mult cu cât a fost prelungită funcţia de conducere a unei persoane numite anterior prin concurs şi care a fost reînvestită pentru un nou mandat în urma finalizării procedurii ce se desfăşura la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii.
Din contră, apreciază că măsura era imperios necesară, în contextul în care nu existau termene legale imperative care să oblige Consiliul Superior al Magistraturii să declanşeze procedura de concurs într-un interval care să preîntâmpine aceste situaţii, fiind posibil ca, în lipsa unor dispoziţii legale, sa se genereze sincope majore în activitatea autorităţii publice, prin imposibilitatea de funcţionare a acesteia pe o perioadă nedeterminată.
Prin decizia C.J.U.E s-a statuat faptul că revine în cele din urmă instanţei de trimitere sarcina de a se pronunţa în fiecare cauză, după ce aceasta va efectua aprecierile necesare în acest scop, instanţa europeană nefiind abilitată a face aplicarea normelor dreptului Uniunii la o speţă determinată.
Menţionează că O.U.G nr. 77 din 05 septembrie 2018 nu a fost declarată până la data formulării recursului neconstituţională şi nu a fost supusă vreunei proceduri care să îi anuleze efectele.
Inspecţia Judiciară precizează că nu contestă obligativitatea Hotărârii C.J.U.E. în dreptul intern, însă consideră că aceasta nu poate fi interpretată cu rea-credinţă şi nici cu nesocotirea condiţiilor impuse. Apreciază că prevederile Hotărârii C.J.U.E. din 18 mai 2021 trebuie interpretate şi aplicate ţinând cont de argumentele existente în considerentele hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată şi a doctrinei pe care le expune în cererea de recurs (respectiv, Decizia nr. 390 din 8 iunie 2021 a Curţii Constituţionale a României, Sentinţa civilă nr. 532 din 14 iulie 2021 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Sentinţa civilă nr. 59 din 14 iulie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, Sentinţa civilă nr. 182 din 18 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal).
Precizează că actul normativ în baza căruia s-a asigurat interimatul conducerii Inspecţiei Judiciare respectă standardele fixate de dreptul Uniunii Europene aşa cum a fost interpretat de C.J.U.E. şi nu se poate reţine nulitatea actelor adoptate de inspectorul-şef pe perioada interimatului.
Concluzionând, recurenta arată că este important a nu se face confuzie între actul normativ care a reglementat o situaţie particulară, respectiv modul de asigurare a interimatului conducerii Inspecţiei Judiciare şi un eventual act administrativ de "numire direct de către Guvern" a conducerii Inspecţiei Judiciare, act care nu a existat şi nici nu poate exista potrivit competenţelor de numire în funcţii judiciare în România.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători:
Examinând hotărârea recurată, Înalta Curte constată că recurenta invocă incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi ale art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
Referitor la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acest motiv de casare a fost invocat formal, neregăsindu-se în memoriul de recurs argumente în susţinerea acestuia.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru argumentele ce vor fi arătate în continuare.
În cauză, instanţa disciplinară a reţinut că sesizarea din oficiu a instanţei disciplinare, act care a generat formarea dosarului nr. x/2019, s-a dispus prin proces-verbal întocmit de către inspectorul-şef C., despre care s-a apreciat că la data sesizării nu deţinea legal calitatea respectivă iar consecinţa unei astfel de sesizări, formulată de o persoană fără calitate legală, este nulitatea tuturor actelor efectuate atât în cadrul verificărilor prealabile cât şi a cercetării disciplinare, implicit a rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare.
Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa disciplinară a admis excepţia nulităţii absolute a rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare din 08 iulie 2019 dată în lucrarea din data de 8 iulie 2019 şi a constatat nulitatea acţiunii disciplinare formulată de Inspecţia Judiciară împotriva intimaţilor procurori. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa disciplinară a avut în vedere Hotărârea din 18 mai 2021 pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Prin Hotărârea din 18 mai 2021, pronunţată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, răspunzând întrebării referitoare la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018, C.J.U.E. a declarat că:
"Articolul 2 şi articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale adoptate de guvernul unui stat membru care îi permite acestuia din urmă să facă numiri interimare în funcţiile de conducere ale organului judiciar însărcinat cu efectuarea cercetărilor disciplinare şi cu exercitarea acţiunii disciplinare împotriva judecătorilor şi a procurorilor fără respectarea procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul naţional atunci când această reglementare este de natură să dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor acestui organ ca instrument de presiune asupra activităţii respectivilor judecători şi procurori sau de control politic al acestei activităţi".
În acelaşi timp, însă, C.J.U.E. a reţinut şi că:
"202. (...) simplul fapt că membrii cu funcţii de conducere ai organului care are misiunea de a efectua cercetări disciplinare şi de a exercita acţiunea disciplinară în privinţa judecătorilor şi a procurorilor sunt numiţi de guvernul unui stat membru nu este de natură să dea naştere unor îndoieli precum cele menţionate la punctul 200 din prezenta hotărâre.
203. Situaţia este aceeaşi în ceea ce priveşte dispoziţiile naţionale care prevăd că interimatul unei funcţii de conducere din cadrul unui astfel de organ este asigurat, în situaţia vacantării acestei funcţii ca urmare a expirării mandatului în cauză, de conducătorul al cărui mandat a expirat, până la data ocupării acestei funcţii în condiţiile legii".
Se reţine că hotărârea C.J.U.E. nu concluzionează în sensul că O.U.G. nr. 77/2018 contravine dreptului Uniunii Europene, ci a subliniat la pct. 201 al deciziei că "articolul 267 T.F.U.E. nu abilitează Curtea să aplice normele dreptului Uniunii la o speţă determinată, ci numai să se pronunţe cu privire la interpretarea tratatelor şi a actelor adoptate de instituţiile Uniunii" şi "în cadrul cooperării judiciare create prin articolul 267 T.F.U.E., Curtea, plecând de la elementele dosarului, poate furniza instanţei naţionale elementele de interpretare a dreptului Uniunii care ar putea să îi fie utile în aprecierea efectelor uneia sau ale alteia dintre dispoziţiile acestuia".
Astfel, considerentele Hotărârii din 18 mai 2021 reprezintă "elemente de interpretare a dreptului Uniunii Europene" oferite de C.J.U.E., iar nu aprecieri concrete cu privire la conformitatea ori neconformitatea O.U.G. nr. 77/2018 cu dreptul Uniunii Europene.
Din această perspectivă, C.J.U.E. precizează expres că revine instanţei naţionale să aprecieze, cu ajutorul elementelor de interpretare oferite de Curte, dacă reglementarea internă este conformă sau contrară dreptului Uniunii Europene. Astfel, C.J.U.E. afirmă că "201. Revine în cele din urmă instanţei de trimitere sarcina de a se pronunţa cu privire la acest aspect după ce va fi efectuat aprecierile necesare în acest scop (...)".
În concluzie, cu ajutorul "instrumentelor de interpretare" oferite de C.J.U.E., revine instanţei să aprecieze dacă modul în care inspectorul-şef a exercitat interimatul funcţiei în temeiul O.U.G. nr. 77/2018 reliefează existenţa unor elemente de natură să dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor Inspecţiei Judiciare ca instrument de presiune asupra activităţii judecătorului sau de control politic al acestei activităţi.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că asupra acestor aspecte s-a pronunţat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 15 din 14 martie 2022 din Dosarul nr. x/2021 stabilind că dispoziţiile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 pentru completarea art. 67 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, nu sunt de natură să confere Guvernului o competenţă directă de numire în aceste funcţii şi să dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor Inspecţiei Judiciare ca instrument de presiune asupra activităţii judecătorilor şi a procurorilor sau de control politic al acestei activităţi.
Astfel, în considerentele deciziei menţionate anterior se reţine că nu pot fi identificate elemente care să conducă la concluzia că dispoziţiile art. II din O.U.G. nr. 77/2018 au conferit sau ar fi conferit la momentul respectiv Guvernului o competenţă directă de numire în funcţiile de inspector-şef şi inspector-şef adjunct din cadrul Inspecţiei Judiciare.
De asemenea, s-a arătat că prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018, Guvernul nu a procedat la numirea directă a persoanelor care au exercitat cu caracter interimar funcţiile de inspector-şef şi inspector-şef adjunct din cadrul Inspecţiei Judiciare. S-a constatat, totodată, că acest act normativ nu conţine dispoziţii propriu-zise de numire a unor persoane determinate în funcţiile de conducere respective, neavând, prin urmare, caracter intuitu personae.
În analiza chestiunii de drept, Înalta Curte a observat că împrejurările în care au fost adoptate prevederile art. II din O.U.G. nr. 77/2018 reprezintă situaţii obiective excepţionale, ce nu pot fi privite ca elemente care să poată reliefa conduita sau intenţia Guvernului de a-şi aroga, prin adoptarea ordonanţei de urgenţă, competenţa de numire directă în funcţiile de inspector-şef şi inspector-şef adjunct din cadrul Inspecţiei Judiciare de o manieră care "să dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor Inspecţiei Judiciare ca instrument de presiune asupra activităţii judecătorilor şi a procurorilor sau de control politic al acestei activităţi".
De asemenea, s-a reţinut că interimatul celor două funcţii de conducere din cadrul Inspecţiei Judiciare a fost exercitat în temeiul dispoziţiilor art. II din O.U.G. nr. 77/2018 iar Executivul nu a avut nicio implicare în selectarea sau numirea persoanelor care au asigurat interimatul. Astfel, s-a constatat că nu este vorba despre o numire într-o funcţie de conducere efectuată direct de puterea executivă, cu încălcarea procedurii ordinare de numire prevăzute de lege, ci de adoptarea unui act normativ, în baza unei abilitări constituţionale, în considerarea unor situaţii extraordinare, a căror reglementare nu putea fi amânată.
Având în vedere cele de mai sus, se reţine că procesul-verbal prin care s-a dispus sesizarea din oficiu a Inspecţiei Judiciare a fost întocmit de o persoană care deţinea calitatea legală de a efectua un asemenea act.
Cum în cauză a rezultat că a fost respectată procedura de sesizare a instanţei disciplinare, Înalta Curte constată că este neîntemeiată excepţia nulităţii absolute a rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare nr. 2230/B din 08 iulie 2019 emisă în lucrarea Inspecţiei Judiciare nr. 19-17 din data de 08 iulie 2019, invocată de A. şi B., în Dosarul nr. x/2019, din perspectiva modului de întocmire a actului prin care a fost declanşată procedura disciplinară în acest dosar.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul declarat de Inspecţia Judiciară, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în vederea continuării judecării acţiunii disciplinare, în Dosarul nr. x/2019.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Inspecţia Judiciară împotriva Hotărârii nr. 4P din 2 iunie 2021 pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară, în Dosarul nr. x/2019.
Casează hotărârea recurată.
Trimite cauza secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii pentru continuarea judecăţii în Dosarul nr. x/2019.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică din 23 mai 2022.
GGC - ED