Şedinţa publică din data de 18 mai 2022
Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 27 ianuarie 2017, sub nr. x/2018, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A.. - IFN, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Roman de Contragarantare S.A., ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta să plătească reclamantei contragaranţia în sumă de 480.000 RON, pentru garanţia achitată de reclamanta în favoarea Băncii Comerciale Feroviare S.A., în baza Notificării de includere în plafonul de garantare nr. x /10.04.2014 şi Confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x /30.04.2014, beneficiar fiind A. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală calculată de la data 18.12.2015 (data la care s-au împlinit 90 de zile de la data de 18.09.2015- data transmiterii, către FRC a adresei Fondului nr. x/18.09.2015, prin care reclamanta a transmis documentele solicitate suplimentar de către pârâtă) până la plata efectivă a sumei datorate; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, respectiv taxa judiciară de timbru, precum şi orice alte cheltuieli care ar putea interveni pe parcursul procesului.
Prin sentinţa civilă nr. 5355 din 14 septembrie 2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub acelaşi număr, iar prin încheierea din 5 noiembrie 2018, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale procesuale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub numărul de dosar x/2018
Prin sentinţa civilă nr. 2000 din 3 iulie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prematurităţii, ca neîntemeiată, a admis cererea formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., a obligat pârâtul la plata sumei de 480.000 de RON şi la plata dobânzii legale penalizatoare calculate conform art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, de la data de 18.12.2015 şi până la data achitării efective, a obligată pârâtul la plata sumei de 12.342,72 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru.
Împotriva acestei sentinţe civile a formulat apel pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A.
Prin decizia civilă nr. 936 din 29 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, apelul pârâtului Fondul Român de Contragarantare S.A. a fost respins, ca nefondat.
Împotriva deciziei civile anterior menţionate a formulat recurs pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că soluţia primei instanţe este întemeiată, deoarece, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi plătită contragaranţia de către Fondul Român de Contragarantare S.A., întrucât aceasta nu se acordă în situaţia în care IMM-ul beneficiar se află în executare silită sau în stare de dificultate financiară
Curtea de Apel nu doar că nu a aplicat legislaţia în materie, dar nici Convenţia nr. 1/2012 nu a interpretat-o în mod sistematic, prin coroborarea tuturor normelor din contract, în lumina legii, încălcând, astfel, art. 1267 C. civ., art. 1266 C. civ.
Instanţa a reţinut corect starea de fapt, dar a aplicat greşit cadrul normativ, considerând că înscrisurile aflate în discuţie nu au relevanţă sub aspectul îndeplinirii criteriului de eligibilitate, cât timp există declaraţie pe propria răspundere.
Contrar celor reţinute de curtea de apel, recurenta apreciază că atât înscrisul care emană de la B. (pentru executările silite ale creanţelor de drept comun), cât şi cel de la ANAF (pentru executările silite ale creanţelor bugetare) sunt în măsură să facă dovada neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege şi reluate convenţional pentru acordarea contragaranţiei (în raport de art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare, coroborate cu pct. 5 din anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011 privind Condiţiile de acordare a contragaranţilor de către FRC, art. 4.1 alin. (1) lit. e) din Norma nr. 1/2012).
Atât legislaţia secundară (Ordinul MECMA nr. 2199/2011), cât şi actele emise în aplicarea sa (Norma şi Convenţia aplicabile în speţă), precum şi legislaţia ajutorului de stat prevăd nu doar dreptul, ci obligaţia de a nu plăti contragaranţii unor beneficiari neeligibili.
La dosar există mai multe documente care prezintă interes din perspectiva îndeplinirii criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită.
În opinia recurentei, Curtea, în aplicarea normelor imperative ale legislaţiei secundare, precum şi interpretând corect normele convenţionale, nu putea ignora toate aceste înscrisuri, în special adresa B. nr. 3173/19.11.2015, prin care se confirma faptul că atât la data declaraţiei de eligibilitate, cât şi la data acordării contragaranţiei, S.C. A. era în executare silită, dar nici adresa ANAF - înscris autentic care dovedeşte faptul că beneficiarul era în procedură de executare silită la data declaraţiei de eligibilitate.
Consideră că pentru plata contragaranţiilor este necesară îndeplinirea condiţiilor legale. Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011 privind Condiţiile de acordare a contragaranţiilor de către Fondul Român de Contragarantare S.A, (art. 5 din Anexa) şi Norma nr. 1/2012 prevăd că beneficiarii contragaranţiilor sunt întreprinderile care nu se află în executare silită. Or, starea de executare silită a beneficiarului a fost demonstrată. Aşadar, la nivel teoretic, arată că, indiferent de existenţa sau inexistenţa culpei intimatei în îndeplinirea mandatului, legea prevede că nu se pot acorda şi, cu atât mai puţin, plăti contragaranţii unei întreprinderi aflate în executare silită.
Având în vedere şi obligaţia de diligenţă pe care o avea, în temeiul art. 5.1 din Convenţia nr. 1/2012, garantul trebuia să analizeze toate împrejurările de fapt cu privire la acordarea contragaranţiei, cu diligenţa unui bun proprietar, prin coroborarea tuturor informaţiilor, pentru a aprecia asupra îndeplinirii acestui criteriu.
Totodată, recurenta - pârâtă susţine că instanţa de apel nu a aplicat corect prezumţiile în raport cu prevederile legislaţiei naţionale în materie de insolvenţă, întrucât din întreaga situaţie financiară rezulta că IMM-ul beneficiar întrunea condiţiile prevăzute de legislaţia naţională pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvenţă, fiind în insolvenţă vădită potrivit definiţiei de la art. 3 din Legea nr. 85/2006.
Sub un alt aspect, precizează că acordarea garanţiei şi contragaranţiei, plata garanţiei şi executarea contragaranţiei sunt etape distincte prevăzute de Convenţia nr. 1/2012.
În ceea ce priveşte acordarea dobânzii, în opinia recurentei decizia atacată este nelegală, deoarece a fost dată cu aplicarea şi interpretarea eronată a prevederilor art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009; art. 1 şi art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fi scale în domeniul bancar.
Soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât nu s-a făcut aplicarea art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, raportate la art. 21 din Legea nr. 72/2013, art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, precum şi art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009.
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a invocat excepţia nulităţii recursului, arătând că se invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă în susţinerea acestui motiv de casare nu se critică o aplicare greşită a normelor de drept material, ci se reiau criticile formulate în cererea de apel. În subsidiar, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului pârâtului, ca nefondat.
Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
Prin încheierea din 16 martie 2022, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, apreciind că există critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prescrise de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecarea acestuia în şedinţă publică.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând, în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu criticile formulate de către recurent şi temeiurile de drept invocate, constată următoarele:
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Aceste dispoziţii legale vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea sau aplicarea greşită a a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.
În cauza de faţă, subsumat motivului de casare sus-menţionat, recurentul-pârât a invocat încălcarea art. 1267 C. civ., art. 1266 C. civ., prin lipsa unei interpretări sistematice a normelor contractuale, criticând, totodată, aprecierea instanţei de apel în ceea ce priveşte documente existente la dosar (înscrisul care emană de la B., pentru executările silite ale creanţelor de drept comun, cât şi cel de la ANAF, pentru executările silite ale creanţelor bugetare), care, în opinia recurentului, sunt în măsură să facă dovada neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege şi reluate convenţional pentru acordarea contragaranţiei, prezentând interes din perspectiva îndeplinirii criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită. De asemenea, recurentul-pârât face ample referiri la probele administrate, exprimă opinii privind împrejurările de fapt analizate de instanţa de apel, criticând modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, în raport cu situaţia de fapt stabilită în cauză.
În acest context, Înalta Curte constată că prin toate aceste critici, circumscrise de autorul căii de atac dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se pretinde, în realitate, o greşită evaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză de către instanţa de apel, solicitându-se, practic, ca instanţa de recurs, în urma reinterpretării probatoriului administrat, să constate temeinicia afirmaţiilor pârâtului privind faptul că beneficiara A. S.R.L. nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranţiei, întrucât societatea se afla în executare silită şi era o întreprindere în dificultate.
Or, aceasta este în contradicţie cu cerinţele impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi cu caracterul recursului de cale de atac extraordinară, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, fără a fi îndrituite la o nouă judecată pe fond a cauzei.
Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, in recurs neputând fi cenzurat raţionamentul expus în hotărârea atacată, în ceea ce priveşte îndeplinirea criteriilor de eligibilitate, prin reevaluarea unor documente care, în opinia recurentului, ar dovedi neîndeplinirea condiţiilor de eligibilitate.
Cât priveşte aspectele invocate de recurentul-pârât în legătură cu diligenţa cerută mandatarului, instanţa de apel a reţinut că, în executarea convenţiei de contragarantare, intimata-reclamantă, în calitate de mandatar, trebuia să respecte întocmai instrucţiunile apelantei-pârâte, în calitate de mandant, care sunt expuse expres în contract.
Potrivit art. 4.1 din convenţia de contragarantare nr. 1/2012, în temeiul acesteia garantul (respectiv intimatul-reclamant) este mandatat să acorde contragaranţiile, verificând, totodată, îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi a condiţiilor de contragarantare din Norme. Acelaşi articol menţionează că în Anexa C.1 la convenţie este expus conţinutul detaliat al mandatului. Capitolul 6 din convenţia de contragarantare nr. 1/2012 reglementează executarea contragaranţiilor. Anexa C.7 la convenţia de contragarantare nr. 1/2012 prevede criteriile de verificare la executarea contragaranţiei.
Pornind de la aceste dispoziţii convenţionale, instanţa de apel a constatat că verificarea criteriului potrivit căruia beneficiarul "nu este întreprindere în dificultate; nu se află în procedura de executare silită sau procedura de executare silită a fost suspendată ca urmare a aprobării eşalonării la plata obligaţiilor fiscale; nu se află în procedură de insolvenţă, închidere operaţională, dizolvare, lichidare sau administrare specială; faţă de acesta nu există un ordin de recuperare încă neexecutat privind un ajutor ilegal şi incompatibil cu piaţa comună" se face exclusiv în temeiul înscrisurilor menţionate la pct. 4 din anexa menţionată mai sus, intimata-reclamantă nefiind obligată să efectueze şi alte demersuri.
De asemenea, s-a reţinut că apelanta-pârâtă nu a indicat nicio clauză contractuală sau o normă legală care să o oblige pe intimata-reclamantă să efectueze verificări pe site-ul ANAF cu privire la o eventuală executare silită a societăţii A. S.R.L., iar faţă de depunerea de către societatea A. S.R.L. a certificatului de atestare fiscală nr. x/25.04.2014, din care rezultă că societatea nu mai avea nicio datorie la bugetul de stat la data de 31.03.2014, verificarea site-ului ANAF pentru a determina dacă beneficiarul se afla în executare silită era superfluă. Din înscrisurile depuse de intimata-reclamantă odată cu cererea de executare adresată apelantei-pârâte nu rezulta că faţă de societatea A. S.R.L. se începuse vreo executare silită la data completării de aceasta a declaraţiei de eligibilitate din data de 08.04.2014.
Cât priveşte faptul că beneficiara A. S.R.L. nu ar fi îndeplinit criteriul de eligibilitate referitor la "starea de dificultate" (întreprindere în dificultate) la momentul acordării contragaranţiei, constatările factuale ale instanţei de apel sunt contrare susţinerilor recurentei-pârâte, prin hotărârea atacată reţinându-se că societatea A. S.R.L. nu înregistra la data de 31.12.2012 sau la data de 31.12.2013 datorii de peste 90 de zile, aşa cum prevedeau dispoziţiile art. 3 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 85/2006 (actul normativ în vigoare la data întocmirii situaţiilor financiare invocate), ci datorii restante de peste 30 de zile de la scadenţă, dar sub 90 de zile de la scadenţă. Deschiderea, la data de 14.08.2014, a procedurii simplificate a insolvenţei împotriva societăţii A. S.R.L. constituie o împrejurare ulterioară datei la care a fost acordată contragaranţia, ce nu putea fi avută în vedere la respectiva dată, în mod obiectiv, de către intimata-reclamantă. De asemenea, contrar celor susţinute de pârâtă, nu se poate prezuma, în condiţiile art. 329 C. proc. civ., că societatea A. S.R.L. era o întreprindere în dificultate la data la care a fost acordată contragaranţia (30.04.2014), având în vedere că deschiderea procedurii insolvenţei s-a produs la peste 90 de zile de la data acordării contragaranţiei, ca urmare a unei cereri formulate în data de 08.08.2014.
Aşadar, în raport cu situaţia de fapt reţinută prin decizia recurată, nu se poate reţine nelegalitatea hotărârii, din perspectiva aprecierii standardului de conduită diligentă impus mandatarului, instanţa de apel procedând la un examen efectiv al conduitei acestuia.
Nefondată este şi critica privind acordarea dobânzii, care, în opinia recurentei, este nelegală, întrucât nu s-a făcut aplicarea art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, raportate la art. 21 din Legea nr. 72/2013, art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, precum şi art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009.
În acest sens, Înalta Curte apreciază că în mod corect pârâta a fost obligată la plata dobânzii legale penalizatoare calculate în temeiul prevederilor art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, prevederi potrivit cărora, în raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, momentul care trebuie avut în vedere pentru a se reţine aplicabilitatea sau nu în cauză a prevederilor art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 (faţă de faptul că acestea au fost introduse în acest act normativ prin Legea nr. 72/2013) este cel al acordării contragaranţiei, respectiv data de 30.04.2014, care se situează în timp după intrarea în vigoare a acestor prevederi legale, iar nu data încheierii convenţiei de contragarantare, respectiv 01.07.2012, întrucât convenţia de contragarantare nr. 1/2012 constituie numai un contract-cadru, acordarea efectivă a unei contragaranţii constituind momentul naşterii unui raport juridic concret între părţi.
De asemenea, dobânda legală penalizatoare nu se calculează în condiţiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aşa cum pretinde recurenta ("În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%."), întrucât partea exploatează o întreprindere cu scop lucrativ, având în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 (act normativ în temeiul căruia pârâta a fost constituită).
Având în vedere considerentele mai sus expuse şi constatând că prin criticile recurentului - pârât nu se relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 936 din 29 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2022.