Şedinţa publică din data de 30 iunie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, anularea Adresei nr. x din data de 06.07.2020, emise de acesta, prin care i s-a adus la cunoştinţă faptul că cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă i-a fost respinsă în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor din România, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 75 din 27 ianuarie 2021, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicit admiterea recursului si:
- în principal, casarea hotărârii recurate şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţa, întrucât aceasta a fost pronunţată fără a se judeca fondul litigiului, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările si completările ulterioare;
- în subsidiar, casarea hotărârii recurate şi rejudecarea în fond a litigiului, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la dreptul Uniunii Europene.
Hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul litigiului, hotărârea fiind neteminică si nelegală.
Din cuprinsul hotărârii atacate, se observă că, instanţa de fond a avut în vedere analiza soluţiei de respingere a cererii privind acordarea dreptului de şedere pe termen lung pe teritoriul României, prin raportare la motivele invocate, documentaţia depusă şi inclusiv conţinutul adresei emisa de SRI.
Instanţa de fond nu a analizat dacă există probe concludente, pertinente şi utile - în sensul legislaţiei în vigoare - la dosarul întocmit de SRI, care au stat la baza refuzului acordării dreptului de şedere pe termen lung.
- instanţa de fond nu a solicitat şi evident nu a analizat probele existente la SRI - în concret, probele în baza cărora au fost întocmite documentele depuse de aceasta instituţie la IGI şi existente la dosarul secret al instanţei.
- instanţa de fond nu a verificat nici dacă probele care ar fi trebuit sa existe la SRI sunt obţinute conform legii
Opinia instanţei de fond în litigiul supus judecaţii nu este o opinie personală, nefiind dobândită în mod direct şi nemijlocit de către instanţă în cadrul judecăţii, întrucât nu a avut la bază niciun fel de probe concludente, utile şi pertinente care ar fi trebuit să existe la dosarul secret, ci reprezintă o preluare ad literam a punctului de vedere al SRI exprimat prin documentul depus la dosarul secret, în condiţiile în care, mai mult, această instituţie nici nu are calitate procesuală (pasivă) în speţă.
Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Instanţa de fond a încălcat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale privind art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, şi a dispoziţiilor legale incidente în materie.
Conform art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 " nu prezintă pericol pentru securitatea naţională".
Potrivit dispoziţiei legale incidente în cauza, cererea cetăţeanului străin este respinsă în condiţiile în care acesta prezintă pericol pentru securitatea naţională.
În considerarea prevederilor O.U.G. nr. 194/2002, refuzul acordării dreptului de şedere pe termen lung pe teritoriul României nu se poate baza nici măcar pe motive de prevenţie generală, astfel încât probele care ar trebui să existe la SRI ar trebui să vizeze aspecte extrem de grave, de domeniul penalului.
Împotriva recurentului nu a fost iniţiat vreun demers penal şi nu a avut vreodată intentată vreo acţiune penală de la momentul iniţial, când a venit pe teritoriul României şi pana în prezent.
Aşadar, rezultă pe cale de consecinţă că, demersul IGI de refuz nemotivat al acordării dreptului de şedere pe termen lung excede dispoziţiilor legale în vigoare.
Având în vedere persoana recurentului reclamant, raportat la întreg materialul probator, nu se poate vorbi despre o persoană care să reprezinte un pericol pentru pentru siguranţa naţională.
Recurentul reclamant are statut de refugiat acordat de IGI.
Este absolvent al Facultăţii de Medicina, a lucrat ca translator pentru -paza de coastă, comportându-se în toată această perioadă îndelungată ca un adevărat cetăţean român. A respectat întocmai obligaţiile ce stau în sarcina acestuia.
Nu a avut nicio problema cu autorităţile române sau cu cele străine. Nu a fost cercetat pentru nicio infracţiune sau conduită deviantă.
Faţă de situaţia de fapt, persoana solicitantului, informaţiile furnizate ce au stat la baza refuzului întemeiat pe lit. f) al art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002, dispoziţiile legislaţiei interne, trebuie să se aibă în vedere şi reglementarea în aceasta materie a tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România a aderat privind libertatea de circulaţie si şedere.
Legiuitorul a prevăzut în O.U.G. nr. 194/2002 ca una din condiţiile care trebuie sa fie întrunite pentru ca o persoana sa dobândească dreptul de şedere pe termen lung este ca aceasta să nu reprezinte un pericol pentru securitatea naţională.
Aşadar, subliniază faptul că, nu se află sub incidenţa lit. f) a art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002.
Decizia pârâtei întemeiată în baza dispoziţiilor art. 71 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, conform căreia ar reprezenta un pericol pentru siguranţa naţională, este una nelegală şi netemeinică.
Faţă de conţinutul adresei de comunicare a refuzului de acordare a dreptului de şedere permanentă, a arătat că, acesta este unul nefondat şi nemotivat.
De asemenea nu este prevăzut, nu este menţionat în niciun fel gradul de pericol, şi în ce măsură poate fi un impediment în acordarea dreptului la şedere permanentă pe teritoriul României, având în vedere că, acesta are drept de şedere în continuare.
Atât instanţa de fond cât şi intimata se află în eroare în ce priveşte analiza dreptului de şedere temporară raportat la dreptul de şedere pe termen lung.
Cu privire la acest aspect, recurentul a arătat, pe de-o parte că, această analiză este necesară având în vedere analiza nu numai a legalităţii actului contestat, dar şi a temeiniciei acestuia. Iar pe de alta parte recurentul are statut de refugiat. Acesta este beneficiarul statutului de refugiat conform Legii 122/2006 acordat de IGI, si poate călători în state membre UE, poate intra în state membre UE pana la 90 de zile fără a obţine viza de intrare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 74 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, refuzul intimatei de a-i acorda dreptul de şedere pe termen lung trebuia să fie motivat, textul legal nefăcând distincţie între cazul refuzului de acordare a dreptului de şedere permanenta şi cel de şedere temporară.
În schimb, în decizia de respingere nu este menţionat în ce constă concret impedimentul în acordarea dreptului la şedere permanenta pe teritoriul României, mai ales că, recurentul are statut de refugiat din anul 2009 pe teritoriul României.
Prin Hotărârea CEDO în Cauza Lupsa împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 30, din 17.01.2007, instanţa europeană statuează că, o persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe aceste motive de siguranţă naţională nu trebuie să fie lipsită de garanţii împotriva arbitrariului şi trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a respinge argumentele autorităţilor.
Date fiind cele precizate mai sus, recurentul a arătat că, nici instanţa de fond nu i-a comunicat esenţa motivelor pe care se întemeiază acţiunea, care face obiectul dosarului supus soluţionării, fără a justifica acest refuz, recurentul neştiind nici măcar succint motivele concrete ale acuzaţiilor care i se impută.
Instanţa de fond nu a respectat dreptul Uniunii Europene, întrucât nu a exercitat un control jurisdicţional efectiv al temeiniciei motivelor referitoare la securitatea naţională, care ar fi trebuit să justifice refuzul comunicării către recurent a esenţei motivelor care au stat la baza luării deciziei de a fi considerat un pericol pentru ordinea publică sau securitatea naţională. Obligaţiile anterior menţionate sunt statuate în sarcina judecătorului naţional al statelor membre de către dreptul Uniunii Europene, din care face parte şi jurisprudenţa instanţelor europene, respectiv Hotărârea din data de 4.06.2013 pronunţată în cauza C-300/11 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE).
În Hotărârea din data de 4.06.2013 în cauza C-300/11, CJUE subliniază că, autoritatea naţională competentă trebuie să dovedească faptul că, siguranţa statului ar fi efectiv compromisă de o comunicare precisă şi completă a motivelor către persoana interesată. În consecinţă, nu există o prezumţie în favoarea existenţei şi a temeiniciei motivelor invocate de o autoritate naţională pentru a refuza divulgarea motivelor pe care se bazează decizia de refuz al intrării".
Având în vedere cele mai sus menţionate, subliniază faptul că, în litigiul dedus judecăţii, Inspectoratul General pentru Imigrări nu a dovedit cu niciun mijloc de probă faptul că, securitatea statului ar fi efectiv compromise de o comunicare precisă şi completă a respectivelor motive către recurent. Pentru a dovedi acest lucru, IGI ar fi trebuit să formuleze un punct de vedere către instanţa de judecata, în baza datelor pe care le-ar fi obţinut de la SRI cu privire la acest aspect.
Având în vedere faptul că, SRI nu este parte în dosar, rezultă că, orice susţineri ale acestei instituţii sau orice documente emise de aceasta instituţie, potrivit cărora recurentul ar reprezenta un pericol pentru securitate naţională - susţineri care au stat la baza refuzului de acordare a dreptului de şedere pe termen lung în România pentru recurent, ar fi trebuit să fie analizate în prealabil de IGI, validate de IGI şi ulterior comunicate instanţei de judecată, întrucât IGI este răspunzător pentru ceea ce susţine personal în faţa instanţei de judecată în numele SRI.
În plus, nici instanţa de fond nu a cenzurat această lipsa a justificării motivelor de necomunicare de către IGI a argumentelor care au stat la baza refuzului în speţă.
În concret, cele reţinute de instanţa în acest context nu exclud obligaţia IGI de a demonstra faptul că, securitatea statului ar fi fost efectiv compromisă de o comunicare precisă şi completă a motivelor respective către recurent.
În concluzie, instanţa de fond nu a sancţionat lipsa demonstrării de către IGI a faptului că, securitatea statului ar fi fost efectiv compromisă de o comunicare precisă şi completă către recurent a motivelor refuzului acordării dreptului de şedere pe termen lung pe teritoriul României, ci a prezentat un punct de vedere propriu, deci fără a avea la bază elemente concrete, în sensul celor reţinute de CJUE în hotărârea din data de 4.06.2013 în cauza C-300/11, aşa cum au fost redate mai sus.
Instanţa de fond a încălcat dreptul Uniunii Europene, din care face parte şi jurisprudenţa instanţelor europene, ceea ce conduce la concluzia că, decizia recurată este nelegală şi neîntemeiată, motiv pentru care sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.
De asemenea nimic din ceea ce se reţine în sarcina sa nu pot fi încadrate şi nu pot constitui ameninţări la adresa securităţii naţionale a României. Nu se pot încadra în prevederile lit. i) si l din art. 3 al Legii nr. 51/1991. Nu pot fi reţinute a fi acte teroriste.
Din actele depuse în susţinerea adresei SRI, nu rezultă sub niciun aspect implicarea sa şi nici nu au legătură cu persoana sa în pregătirea unor acte de terorism, neîncadrându-se în niciunul din cazurile enumerate la lit. a)-m).
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 71 şi următoarele din O.U.G. nr. 194/2002, art. 483 si următoarele C. proc. civ., art. 488 C. proc. civ., art. 496 şi următoarele C. proc. civ., art. 20 din Legea 554/2004, Legea 554/2004, şi toate celelalte dispoziţii legale menţionate în cuprinsul recursului.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, fiind temeinică şi legală.
Hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, fiind în mod corect respinsă cererea formulată de recurentul - reclamant.
Astfel, prin hotărârea civilă nr. 75 din 27.01.2021, în mod just Curtea de Apel Bucureşti a respins pretenţiile reclamantului, reţinând ca justificat refuzul instituţiei intimate de acordare a dreptului de şedere pe termen lung pe teritoriul României.
La data de 13.01.2020, cetăţeanul străin A. a formulat o solicitare privind acordarea dreptului de şedere pe termen lung pe teritoriul României. În urma verificărilor efectuate, a rezultat faptul că cetăţeanul străin, este posesor al documentului de călătorie cu seria x, emis de Inspectoratul General pentru Imigrări, cu valabilitate în perioada 04.11.2019 - 04.11.2021, acesta figurând în evidenţele Direcţiei Azil şi Integrare în calitate de beneficiar al statutului de refugiat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 73 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
"(1) Dreptul de şedere pe termen lung se aprobă de către şeful Inspectoratului General pentru Imigrări.
(2) Cererile se analizează de către o comisie special constituită, prin dispoziţie a şefului Inspectoratului General pentru Imigrări, comisie care formulează propuneri motivate pentru fiecare caz în parte".
La nivelul instituţiei intimate a fost constituită o comisie care, după studierea documentaţiei depuse în susţinerea solicitării sale, precum şi din verificările efectuate, a propus respingerea cererii formulate de cetăţeanul afgan A., în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cu modificările şi completările ulterioare.
Art. 71 - Condiţii de acordare a dreptului de şedere pe termen lung:
"(1) Dreptul de şedere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuţi la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: f) nu prezintă pericol pentru securitatea naţională".
Art. 70 - Dreptul de şedere pe termen lung:
"(1) Dreptul de şedere pe termen lung se acordă, la cerere, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, pe perioadă nedeterminată, străinilor care, la data soluţionării cererii, sunt titulari ai unui drept de şedere temporară sau beneficiari ai protecţiei internaţionale în România".
Astfel, la data de 06.07.2020 a fost comunicat cetăţeanului străin refuzul la solicitarea acestuia de acordare a dreptului de şedere pe termen lung pe teritoriul României, acesta fiind motivat în fapt, avându-se în vedere că despre cetăţeanul afgan A. "se deţin indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că a fost implicat în activităţi contrare securităţii naţionale, acte şi fapte care constituie ameninţări la adresa acesteia, conform art. 3 lit. i) şi lit. 1) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată, în sensul că a iniţiat şi sprijinit activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de acte teroriste", iar în drept de dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002.
La baza măsurii contestate au stat informaţiile transmise de Serviciul Român de Informaţii prin adresa nr. x/26.03.2020 (document secret de stat, nivelul de clasificare strict secret), din care rezultă că cetăţeanul străin prezintă pericol pentru securitatea naţională a României.
Astfel, în raport cu informaţiile transmise de Serviciul Român de Informaţii, Inspectoratul General pentru Imigrări nu putea soluţiona pozitiv cererea de acordare a dreptului de şedere pe termen lung în România.
În cazul de faţă informaţiile care au stat la baza actului administrativ contestat au caracter clasificat, clasa secret de stat, nivelul strict secret, astfel încât acestea nu puteau fi comunicate străinului, care nu este o persoană autorizată pentru a avea acces la informaţiile strict secrete, astfel cum prevede Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România.
Neprezentarea documentelor clasificate care au stat la baza actului administrativ contestat se circumscrie dispoziţiilor art. 53 alin. (1) teza I din Constituţia României, potrivit căruia "Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor". Având în vedere informaţiile cuprinse de documentele clasificate în prezenta cauză, restrângerea dreptului reclamantului este necesară într-o societate democratică, este proporţională cu situaţia care a determinat-o, este aplicată în mod nediscriminatoriu şi nu aduce atingere existenţei dreptului la apărare al reclamantului.
Cu privire la această problematică, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 1120 din 16.10.2008, reţinând că "este firesc ca Legea nr. 182/2002, care are ca obiect de reglementare protecţia informaţiilor clasificate, să conţină reguli specifice cu privire la accesul la astfel de informaţii al anumitor persoane care au calitatea de părţi într-un proces, respectiv cu condiţia obţinerii certificatului de securitate, fiind necesar a fi îndeplinite, în prealabil, cerinţele şi procedura specifică de obţinere a acestuia, prevăzute de aceeaşi lege. De vreme ce prevederile de lege criticate nu au ca efect blocarea efectivă şi absolută a accesului la anumite informaţii, ci îl condiţionează de îndeplinirea anumitor paşi procedurali, justificaţi de importanţa pe care asemenea informaţii o prezintă, nu se poate reţine încălcarea drepturilor la un proces echitabil".
De asemenea, prin Decizia nr. 1335/09.12.2008, Curtea Constituţională s-a pronunţat şi asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 182/2002, respingând-o pe considerentul că "protecţia informaţiilor prin măsuri procedurale ori accesul la informaţiile secrete de stat nu reprezintă impedimente de natură să afecteze drepturile şi libertăţile constituţionale, fiind în deplin acord cu normele din Legea fundamentală".
Faptul că cetăţeanul străin este beneficiarul unui drept de şedere temporară este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru obţinerea dreptului de şedere pe termen lung. Statul este liber să decidă în conformitate cu legea şi pe cale administrativă cu privire la şederea unui străin pe teritoriul său. Acesta este un atribut ce decurge din principiul suveranităţii, principiu consfinţit de art. 1 alin. (1) din Constituţia României şi care constituie fundamentul actualei ordini juridice internaţionale.
În ceea ce priveşte invocarea de către reclamant a prevederilor art. 6 din CEDO, precizează faptul că O.U.G. nr. 194/2002 garantează reclamantului, prin apărător, în cazul în care sunt invocate motive ce ţin de securitatea naţională, acces la informaţiile clasificate, sub rezerva întrunirii unor condiţii procedurale, acestea constituind, o garanţie suficientă pentru a nu fi afectat principiul dreptului la apărare şi la un proces echitabil. Controlul jurisdicţional asupra refuzului acordării dreptului de şedere pe termen lung permite verificarea legalităţii şi temeiniciei motivelor invocate de instituţia noastră în luarea acestei măsurii.
Susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora hotărârea recurată ar fi fost pronunţată fără a se judeca fondul litigiului sunt neîntemeiate. Este indubitabil că instanţa de fond a judecat cauza cu care a fost sesizată, respingând cererea formulată de cetăţeanul irakian ca neîntemeiată.
Având în vedere toate aspectele învederate, solicită respingerea recursului şi, pe cale de consecinţă, menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 205 C. proc. civ., O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
1. Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Recurentul reclamant şi-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Recurentul a susţinut în primul rând că, hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul litigiului, hotărârea fiind neteminică si nelegală şi că, instanţa de fond nu a analizat dacă există probe concludente, pertinente şi utile - în sensul legislaţiei în vigoare - la dosarul întocmit de SRI, care au stat la baza refuzului acordării dreptului de şedere pe termen lung.
Criticile sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, deoarece, din analiza sentinţei recurate, reiese că, hotărârea a fost dată cu respectarea tuturor regulilor de procedură, cuprinzând toate motivele pe care se întemeiază, cu aplicarea tuturor normelor de drept material.
Referitor la criticile recurentului, în sensul că, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi că, instanţa de fond a încălcat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale privind art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că sunt întemeiate.
Astfel, potrivit prevederilor art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 "(1) Dreptul de şedere pe termen lung se acordă, la cerere, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, pe perioadă nedeterminată, străinilor care, la data soluţionării cererii, sunt titulari ai unui drept de şedere temporară sau beneficiari ai protecţiei internaţionale în România".
Art. 71 alin. (1) lit. a)-g) din O.U.G. nr. 94/2002 statuează asupra condiţiilor de acordare a dreptului de şedere pe termen lung străinilor prevăzuţi la art. 70 alin. (1). Între aceste condiţii se regăseşte şi aceea ca străinul să nu prezinte pericol pentru securitatea naţională (lit. f).
Având în vedere dispoziţiile legale mai sus enunţate, concluzia intimatului pârât, în sensul că informaţiile cuprinse în documentul clasificat fac dovada neîndeplinirii de către reclamant a condiţiei prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 94/2002 este excesivă şi depăşeşte limitele marjei de apreciere recunoscute de lege.
La data de 13.01.2020, recurentul - cetăţean străin A. a formulat o solicitare privind acordarea dreptului de şedere pe termen lung pe teritoriul României. În urma verificărilor efectuate, a rezultat faptul că cetăţeanul străin, este posesor al documentului de călătorie cu seria x, emis de Inspectoratul General pentru Imigrări, cu valabilitate în perioada 04.11.2019 - 04.11.2021, acesta figurând în evidenţele Direcţiei Azil şi Integrare în calitate de beneficiar al statutului de refugiat.
La baza măsurii contestate au stat informaţiile transmise de Serviciul Român de Informaţii prin adresa nr. x/26.03.2020, document secret de stat, nivelul de clasificare strict secret, în care este menţionat că, cetăţeanul străin prezintă pericol pentru securitatea naţională a României.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, adresa SRI nr. x/26.03.2020, menţionează că cetăţeanul străin prezintă pericol securitatea naţională a României, fără însă a cuprinde o minimă argumentare în sensul celor afirmate. Astfel, instanţa însărcinată cu controlul legalităţii deciziei de refuz al şederii pe termen lung trebuie să poată lua cunoştinţă de ansamblul motivelor şi al elementelor de probă care au stat la baza respectivei decizii.
Din analiza înscrisurilor avute în vedere de SRI la emiterea adresei în discuţie, depuse la solicitarea Înaltei Curţi la Compartimentul de documente clasificate, nu se pot reţine în mod rezonabil indicii în sensul celor afirmate de intimat.
Astfel, în raport cu cele mai sus reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că, soluţia primei instanţe de menţinere a măsurii luate de către intimatul pârât, constând în refuzul de acordare a dreptului de şedere pe termen lung, este nelegală.
Prin urmare, aspectele invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care nu reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul.
Va casa în totalitate sentinţa atacată şi, rejudecând:
Va admite contestaţia formulată de reclamant.
Va anula Adresa nr. x din data de 06.07.2020, emisă de pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări.
Va obliga pârâtul să acorde reclamantului dreptului de şedere permanentă în România.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 75 din 27 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează în totalitate sentinţa atacată şi, rejudecând:
Admite contestaţia formulată de reclamant.
Anulează Adresa nr. x din data de 06.07.2020, emisă de pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări.
Obligă pârâtul să acorde reclamantului dreptului de şedere permanentă în România.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 30 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.