Şedinţa publică din data de 21 februarie 2022
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin acţiunea înregistrată sub nr. x/2018 la 14.12.2018 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Domeniilor Statului a solicitat anularea dispoziţiilor prevăzute în Secţiunea II - lit. a) - condiţia impusă la teza/liniuţa nr. 9 şi lit. (b) - condiţia impusa la teza/liniuţa nr. 7 privind inexistenta stării de insolvenţă) din Normele interne privind aplicarea prevederilor Legii nr. 249/2003, H.G. nr. 354/2005 şi ale Ordinului Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale nr. 804/17.08.2005 pentru încheierea contractelor de concesiune prin metoda atribuirii directe, H.G. nr. 859/2009 şi ale Ordinului Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării rurale nr. 644/23.10.2009.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 295 din 21 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Domeniilor Statului, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei si trimiterea cauzei spre o nouă judecata instanţei de fond.
În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:
3.1. Critici privind nelegalitatea normelor a căror anulare o solicită
Contrar dispoziţiilor legale mai sus menţionate, care stabilesc în mod expres conditile pe care investitorul de active trebuie sa le îndeplinească pentru a putea sa concesioneze prin atribuire directa, prin Normele interne privind aplicarea prevederilor Legii nr. 249/2003, H.G. nr. 354/2005 şi ale ordinului ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 804/17.08.2005 pentru încheierea contractelor de concesiune prin metoda atribuirii directe, H.G. nr. 859/2009 şi ale ordinului ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 644/23.10.2009, au fost introduse condiţiile prevăzute la secţiunea II - lit. a) - condiţia impusa la teza/liniuţa nr. 9 si lit. (b) - condiţia impusa la teza/liniuta nr. 7 privind inexistenta stării de insolventa.
Impunerea condiţiilor mai sus menţionate este una nelegala, motivat de faptul că normele interne ale ADS au o valoare juridica inferioara legii, neputand restrânge condiţiile de exercitare a unui drept prevăzut de lege. Legea 268/2001 stabileşte în mod expres condiţiile pe care investitorul de active trebuie sa le îndeplinească pentru a putea sa concesioneze prin atribuire directa; in lege nu se regăseşte condiţia ca persoanele deţinătoare de active sa nu figureze cu debite sau sa nu se afle in stare de insolventa.
De asemenea, prin normele interne nu se poate adăuga la lege, ci doar se pot detalia anumite dispoziţii conţinute de aceasta, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, actele normative date in executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit in limitele si potrivit normelor care le ordona.
Condiţiile suplimentare impuse aduc atingere dreptului societăţii aflate in insolventa de a exercita drepturile si obligaţiile legale, conform capacităţii de folosinţa speciala a persoanei juridice, conform scopului pentru care s-a infiintat.
Redactarea si impunerea acestor condiţii reprezintă o grava încălcare a dreptului societăţii aflata in insolventa de a apela la calea reorganizării sale In vederea reluării activităţii prin desfăşurarea activităţii specif îndepărtării stării de insolventa, garantata de Legea nr. 85/2014.
Procedura de reorganizare a societăţii, în conformitate cu Legea nr. 85/2014, recunoaşte dreptul firmei insolvente de a-si exploata activele.
3.2 .Critici privind soluţia pronunţată
Argumentele avute in vedere de către instanţa de fond pentru respingerea cererii de chemare in judecata au la baza dispoziţiile 62 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 626 din 6 iulie 2001 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale administrare terenuri proprietate publica si privata a statului agricola si înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului.
Potrivit art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G nr. 626 din 6 iulie 2001:
"(2) Documentele care certifică identitatea şi calitatea investitorului persoană juridică română sunt: (...) d) declaraţie semnată de reprezentantul legal, potrivit căreia societatea comercială nu se află în reorganizare judiciară sau în faliment."
Analizând dispoziţiile mai sus menţionate, se constată că acestea se regăsesc in Secţiunea 2 "Vânzarea de acţiuni şi oferta publică de vânzare." Cum in situaţia de fata nu este vorba de către o vânzare cumpărare a terenurilor, textele de lege mai sus menţionate nu au aplicabilitate in prezenta cauza, instanţa de fond aplicând in mod greşit dispoziţiile legale.
Secţiunea 3 din H.G. nr. 626 din 6 iulie 2001 este cea care prevede "procedura de lucru" pentru concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinaţie agricolă, precum şi concesionarea bunurilor proprietate publică sau privată a statului şi a activităţilor şi serviciilor publice.
Analizând secţiunea 3 si nu secţiunea 2, cum in mod greşit a procedat instanţa de fond, se constată faptul ca, potrivit art. 771, investitorilor care au cumpărat acţiuni sau active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinaţie agricolă li se atribuie direct în concesiune, potrivit art. 211 alin. (1) din lege, teren cu destinaţie agricolă.
In concluzie, normele metodologice ce reglementează procedura concesiunii directe nu stabilesc vreo condiţie privind starea de insolventa sau de faliment a concesionarului.
Totodată, in cauza sunt incidente si dispoziţiile art. 488. pct. 5 din C. proc. civ., nefiind respectate regulile procedurale prevăzute de art. 425 C. proc. civ., in sensul ca hotărârea nu este motivata, instanţa de fond neanalizând toate argumentele din cererea de chemare in judecată.
In drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 si 8 din C. proc. civ.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului în principal, ca lipsit de interes; în secundar, ca nefondat.
În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:
4.1. Cu privire la excepţia lipsei de interes
Demersul părţii adverse este consecinţa respingerii definitive de către instanţele judecătoreşti a două cereri de chemare în judecată, ce au constituit obiectul dosarelor nr. x/2016 şi y/2016, prin care S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea intimatei la încheierea contractului de concesiune prin prin atribuire directă pentru mai multe suprafeţe de teren ce s-au aflat anterior în administrarea S.C. B. S.A. Grădiştea, jud. Călăraşi, pe motiv că ar fi achiziţionat activele aferente.
Astfel, se dovedeşte că afirmaţiile referitoare la justificarea interesului din promovarea cererii de chemare în judecată sunt neîntemeiate, întrucât recurenta nu mai poate pretinde concesionarea terenurilor aferente fermelor nominalizate prin recurs, de vreme ce instanţele au respins definitiv solicitările formulate în acest sens, prin hotărârile pronunţate în dosarele mai sus.
Pe de altă parte, aşa cum se poate observa din cuprinsul hotărârilor pronunţate pe cererile recurentei, respingerea pretenţiilor acesteia nu s-a datorat exclusiv stării de insolvenţă, ci şi altor motive, la fel de pertinente.
Chiar în ipoteza nedorită în care Înalta Curte ar primi argumentele referitoare la nelegalitatea normelor interne, perfectarea contractului de concesiune nu s-ar putea realiza între cele două părţi, întrucât ar echivala cu nesocotirea măsurilor instanţelor, din cele două dosare menţionate.
4.2. Pe fondul recursului:
Recurenta solicită de fapt Înaltei Curţi să-şi retracteze hotărârile anterioare, prin care a respins aceleaşi motive de presupusă nelegalitate a normelor interne, referitoare la încheierea contractelor de concesiune prin atribuire directă.
În dosarele arătate, cu putere de lucru judecat, în accepţiunea de prezumţie, mijloc de probă, reglementată de art. 431 C. proc. civ., instanţele s-au pronunţat pe motivele de presupusă nelegalitate a normelor interne, invocate prin prezenta cerere de chemare în judecată şi recursul declarat împotriva hotărârii din fond, în sensul contrar susţinut de recurentă.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins irevocabil prin Decizia nr. 5/16.01.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016 (nr. vechi 1323/116/2008) acţiunea S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat obligarea ADS la încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă, având ca obiect suprafeţe de teren arabil, ce s-au aflat anterior în administrarea S.C. B. S.A. Grădiştea, jud. Călăraşi.
Susţinerile recurentei S.C. A. S.R.L. privind îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 211 din Legea nr. 268/2001 nu au fost încuviinţate de Înalta Curte, astfel că este o dovadă evidentă de rea-credinţă ca aceasta să afirme în continuare, prin calea de atac, că îndeplineşte condiţiile legale pentru încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă.
Dimpotrivă, instanţa supremă a apreciat ca fiind relevantă apărarea ADS, potrivit căreia capacitatea de exploatare implică şi dovedirea solvabilităţii financiare, astfel că starea de insolvenţă financiară a recurentei, chiar dacă a intervenit ulterior introducerii acţiunii, o împiedică să-şi asume drepturi şi obligaţii specifice unui contract de concesiune ce se încheie pentru o perioadă îndelungată de timp.
"În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 626/2001 potrivit cărora în procedura privind concesionarea terenurilor cu destinaţie agricolă aflate în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului, legiuitorul a prevăzut expres obligaţia viitorului concesionar de a dovedi că nu se află în procedura insolvenţei" (pag. 13, paragr. 7 din Decizia nr. 5/16.01.2018).
Aşadar, Înalta Curte a reţinut irevocabil, cu putere de lucru judecat, în manifestarea procesuală de prezumţie, mijloc de probă, reglementată ce art. 431 C. proc. civ., faptul că, legiuitorul a prevăzut expres obligaţia viitorului concesionar de a dovedi că nu se află în procedura insolvenţei. Acesta a fost şi motivul pentru care Curtea de Apel Bucureşti a respins prin hotărârea recurată acţiunea părţii adverse.
Prin motivele de recurs, recurenta urmăreşte de fapt să demonstreze că această hotărâre este eronată, afirmând că, art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 626/2001 nu este aplicabil procedurilor de concesionare sau arendare, pe motiv că se regăseşte în Secţiunea 2 al Cap. III, ce reglementează "Vânzarea de Acţiuni şi Oferta Publică de Vânzare", ce nu fac obiectul situaţiei de faţă.
Aparte de faptul că susţinerile părţii adverse încalcă principiul securităţii juridice, potrivit căruia, soluţia definitivă a unei instanţe judecătoreşti nu poate fi repusă în discuţie ulterior, acestea chiar nu corespund realităţii, întrucât ART. 77 lit. a) din H.G. nr. 626/2001 prevede expres ca documentele prevăzute de art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 626/2001 sunt obligatorii şi în procedura privind concesionarea terenurilor cu destinaţie agricolă aflate în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului.
Aşadar, legiuitorul a prevăzut ca şi obligaţie sine qua non, în sarcina viitorului concesionar, de a dovedi că nu se află în procedura insolvenţei, conform art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 626/2001, regulă aplicabilă în ceea ce priveşte atât vânzarea de acţiuni şi oferta publică de vânzare, cât şi concesionarea terenurilor agricole.
Prin Decizia nr. 71/19.02.2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie nr. 1497/26.09.2019 (aceasta din urmă neredactată la data prezentei), s-a respins acţiunea formulată de către recurentă, prin care a solicitat instanţei obligarea pârâtei ADS să încheie contract de concesiune prin metoda atribuirii directe cu privire la suprafaţa de 929,66 ha teren agricol şi suprafaţa de 991 ha teren, aflat în proprietatea privată a statului, teren ce s-a aflat anterior în exploatarea S.C. B. S.A. Grădiştea, pe motiv că a achiziţionat sediile Fermelor nr. 8 şi 9 ale fostei societăţi de stat.
Curtea a reţinut în motivarea deciziei că odată cu intrarea în insolvenţa, Normele Interne ale ADS nu-i mai conferă apelantei vocaţia de a mai primi în concesiune teren prin metoda atribuirii directe; aplicabilitatea acestei norme privind organizarea şi desfăşurarea licitaţiilor se face în toate situaţiile în care statul organizează astfel de licitaţii, indiferent de ce instituţie se vorbeşte.
Aşadar, instanţa nu doar că respinge argumentele părţii adverse, referitoare la nelegalitatea normelor interne ale ADS, dar şi subliniază că prevederi similare sunt aplicate de toate instituţiile statului, în situaţia organizării de licitaţii publice.
Pe de altă parte, respingerea solicitărilor recurentei de obligare la încheierea contractului de concesiune prin metoda atribuirii directe nu se datorează exclusiv stării de insolvenţei, ci şi altor motive, la fel de pertinente, aşa cum se poate observa din cuprinsul hotărârilor pronunţate.
În consecinţă, normele interne, prin care s-a inserat interdicţia deţinătorilor de active aflaţi în insolvenţa de a solicita încheierea contractelor de concesiune nu încalcă sau adaugă la legislaţia în vigoare, aşa cum afirmă partea adversă. Alegaţiile din cererea de chemare în judecată şi recurs nu pot fi primite, întrucât legiuitorul a dispus în sarcina viitorului concesionar dovedirea faptului că nu se află în procedura insolvenţei, conform art. 62 alin. (2) lit. d) şi art. 77 din H.G. nr. 626/2001, aşa cum au reţinut instanţele, prin deciziile menţionate.
Puterea de lucru judecat, în accepţiunea de prezumţie, mijloc de proba, spre deosebire de cea de excepţie procesuală, se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit, printr-o altă hotărâre judecătorească. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Prin urmare, în situaţia încuviinţării argumentelor reclamantei, aceleaşi chestiuni de drept referitoare la faptul că legiuitorul a prevăzut expres obligaţia viitorului concesionar de a dovedi că nu se află în procedura insolvenţei, ce probează legalitatea normelor interne ale ADS, vor fi dezlegate diferit, cu consecinţa încălcării principiului securităţii raporturilor juridice.
5. Răspunsul la întâmpinare
Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare, deşi aceasta i-a fost comunicată în termenul legal.
6. Soluţia instanţei de recurs
6.1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Reclamantul a solicitat anularea dispoziţiilor din Sectiunea II - lit. a) - conditia impusa la teza/liniuta nr. 9 şi lit. b) - conditia impusa la teza/liniuta nr. 7 privind inexistenta stării de insolvenţă din Norme Interne privind aplicarea prevederilor Legii nr. 249/2003, H.G. nr. 354/2005 şi ale ordinului ministrului agriculturii, padurilor şi dezvoltarii rurale nr. 804/17.08.2005 pentru încheierea contractelor de concesiune prin metoda atribuirii directe, H.G. nr. 859/2009 şi ale ordinului ministrului agriculturii, padurilor şi dezvoltarii rurale nr. 644/23.10.2009.
Cererea de anulare este formulată în contextul în care reclamantul arată că îndeplineşte condiţiile stabilite de prevederile art. 211 alin. (1) din Legea 249/2003 având astfel dreptul de a dobândi în concesiune, prin atribuire directă, anumite terenuri cu destinaţie agricolă, drept care i-a fost însă refuzat de către pârât fiind invocate prevederile Normelor a căror anulare este solicitată şi care stabilesc că atribuirea nu se poate realiza dacă societatea este în insolvenţă.
În susţinerea cererii de anulare, reclamantul a arătat că pârâtul, prin emiterea acestor norme, a introdus o condiţie suplimentară pe care Legea 268/2001 nu o stabileşte, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.
6.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurentă şi a apărărilor intimatei
6.2.1. Cu privire la excepţia lipsei de interes in promovarea recursului, invocată de intimata - pârâtă Agenţia Domeniilor Statului
Intimata a invocat faptul că recurenta a pierdut două litigii ce aveau ca obiect obligarea sa la încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă pentru mai multe suprafeţe de teren ce s-au aflat anterior în administrarea S.C. B. S.A. Grădiştea, jud. Călăraşi, pe motiv că ar fi achiziţionat activele aferente şi că soluţionarea definitivă a acestora prin respingerea acţiunii conduce la concluzia lipsei interesului in formularea recursului din prezenta cauză.
Înalta Curte constată că, de fapt, în motivarea excepţiei, intimata invocă aspecte care ar avea legătură cu lipsa interesului acţiunii, iar nu cu lipsa interesului formulării recursului.
Or, câtă vreme recurenta a formulat o acţiune ce a fost respinsă ca neîntemeiată, aceasta justifică interesul în formularea recursului, în vederea reformării sentinţei.
Pe de altă parte, faptul că recurenta este deţinătoare de active prevăzute de Legea
nr. 268/2001 conduce la concluzia că aceasta are o speranţă legitimă de încheiere a unor contracte de concesiune prin metoda atribuirii directe în baza prevederilor art. 21 indice 1 alin. (1) din Legea nr. 249/2003, speranţă care îi conferă interes procesual în a contesta legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ ce pune în aplicare prin emiterea de norme cele două legi mai sus amintite.
Astfel, Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes in promovarea recursului, invocată de intimata - pârâtă Agenţia Domeniilor Statului, ca neîntemeiată.
6.2.2. Pe fondul recursului
Prin Normele interne (privind aplicarea prevederilor Legii nr. 249/2003, H.G. nr. 354/2005 şi ale Ordinului Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale nr. 804/17.08.2005 pentru încheierea contractelor de concesiune prin metoda atribuirii directe, H.G. nr. 859/2009 şi ale Ordinului Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării rurale nr. 644/23.10.2009)- Secţiunea II, au fost introduse următoarele dispoziţii, atacate de către recurenta-reclamantă:
- condiţia impusă la teza/liniuţa nr. 9 de la lit. a):
"în cazul persoanelor juridice, declaraţie autentificată la notar şi semnată de către reprezentantul legal, după caz, potrivit căreia persoana juridică respectivă nu se află în reorganizare judiciară sau în faliment, insolvenţă, dizolvare sau lichidare, după caz-în original;"
- condiţia impusa la teza/liniuţa nr. 7 de la lit. b):
""în cazul persoanelor juridice, declaraţie autentificată la notar şi semnată de către reprezentantul legal, după caz, potrivit căreia persoana juridică respectivă nu se află în reorganizare judiciară sau în faliment, insolvenţă, dizolvare sau lichidare, după caz-în original".
Actele normative de forţă juridică superioară în aplicarea cărora au fost emise Normele interne de mai sus sunt Hotărârea de Guvern nr. 626 din 6 iulie 2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului şi Legea nr. 268 din 28 mai 2001 privind privatizarea societăţilor ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului.
Dispoziţiile art. 211 din Legea 268 din 28 mai 2001 privind privatizarea societăţilor ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului stabilesc:
"(1) Terenurile cu destinaţie agricolă, care nu fac parte din capitalul social al societăţilor comerciale prevăzute la art. 1 şi art. 2 alin. (1), vor fi atribuite direct spre concesionare investitorilor care au cumpărat acţiuni sau active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinaţie agricolă, astfel cum este definit la art. 2 alin. (2)."
Potrivit art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G nr. 626 din 6 iulie 2001:
"(2) Documentele care certifică identitatea şi calitatea investitorului persoană juridică română sunt: (...) d) declaraţie semnată de reprezentantul legal, potrivit căreia societatea comercială nu se află în reorganizare judiciară sau în faliment."
Înalta Curte constată că, aşa cum a observat în mod corect prima instanţă, condiţia ca societatea comercială să nu se afle în reorganizare judiciară sau în faliment nu este prevăzută în cuprinsul Legii nr. 268 din 28 mai 2001, dar se regăseşte în cuprinsul H.G. nr. 626 din 6 iulie 2001, aspect reţinut cu putere de lucru judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în motivarea deciziei nr. 5/16.01.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2016.
Or, cât timp Normele interne sunt inferioare ca forţă juridică faţă de H.G. nr. 626 din 6 iulie 2001, nu se poate reţine încălcarea ierarhiei actelor normative şi nici că acestea ar adăuga la norma juridică cu putere superioară. În mod eronat, recurenta se raportează direct la Legea nr. 268/2001, omiţând să ia în considerare normele cuprinse în H.G. nr. 626 din 6 iulie 2001.
Astfel, nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă, fiind respectată ierarhia actelor normative şi neinvocându-se ca şi petit distinct o eventuală neconformitate a H.G. nr. 626 din 6 iulie 2001 în raport de Legea nr. 268/2001.
În ceea ce priveşte critica legată de împrejurarea că prevederile art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G nr. 626 din 6 iulie 2001 se regăsesc în Secţiunea 2 -"Vânzarea de acţiuni şî oferta publică de vânzare",neavând aplicabilitate in prezenta cauza cât timp se invocă un drept de concesionare, iar procedura pentru concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinaţie agricolă, precum şi concesionarea bunurilor proprietate publică sau privată a statului şi a activităţilor şi serviciilor publice este reglementată de Secţiunea 3 din H.G. nr. 626 din 6 iulie 2001, Înalta Curte constată că este eronată.
Astfel, conform prevederilor art. 77 din H.G nr. 626 din 6 iulie 2001, aflat în Secţiunea 3 ("Concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinaţie agricolă, precum şi concesionarea bunurilor proprietate publică sau privată a statului şi a activităţilor şi serviciilor publice"), pentru participarea la licitaţie în termenul prevăzut în anunţul publicitar ofertanţii au obligaţia să depună la adresa prevăzută în anunţul publicitar plicul sigilat cuprinzând documentele de participare la licitaţie, în conformitate cu art. 62, precum şi celelalte documente solicitate în caietul de sarcini.
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 5/16.01.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016 (nr. vechi 1323/116/2008) că art. 77 lit. a) din H.G. nr. 626/2001 prevede expres ca documentele prevăzute de art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 626/2001 sunt obligatorii şi în procedura privind concesionarea terenurilor cu destinaţie agricolă aflate în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului. Aşadar, legiuitorul a prevăzut ca şi obligaţie sine qua non, în sarcina viitorului concesionar, de a dovedi că, nu se află în procedura insolvenţei, conform art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 626/2001, regulă aplicabilă în ceea ce priveşte atât vânzarea de acţiuni şi oferta publică de vânzare, cât şi concesionarea terenurilor agricole. Peste acest aspect de judecată şi de aplicare corectă a legii statuat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată într-un litigiu purtat între aceleaşi părţi ca cele din prezenta cauză nu se poate trece, fără a se încălca prev. art. 430 din C. proc. civ.
Astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocat de recurentă în finalul cererii de recurs (deşi ar fi avut prioritate faţă de cel de la punctul 8), Înalta Curte constată că pe calea acestor critici se invocă de fapt nemotivarea sentinţei, critică ce se încadrează în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.
Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.
Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă. De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce au fost verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.
Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:
"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.
Ca urmare, şi motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.
6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia lipsei de interes in promovarea recursului invocată de intimata - pârâtă Agenţia Domeniilor Statului, ca neîntemeiată.
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C. împotriva sentinţei civile nr. 295 din 21 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 raportat la art. 396 alin. (2) din C. proc. civ., astăzi, 21 februarie 2022.