Şedinţa publică din data de 23 februarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost modificată la data de 12.09.2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 3 Alexandria, a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. AFTR 4081/21.04.2017.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2956 din data de 21.06.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 3 Alexandria, ca neîntemeiată; a respins contestaţia formulată în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, invocând motive de recurs ce pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, recurenta - reclamantă a susţinut că, prin sentinţa recurată, instanţa de fond a apreciat greşit faptul că prin intermediul contestaţiei se pot aduce doar critici cu privire la modul de instituire a măsurilor asigurătorii, fără a putea critica aspecte care ţin de fondul creanţelor fiscale.
Măsurile asigurătorii sunt instituite pentru a garanta o datorie fiscală, iar în situaţia în care această datorie este determinată eronat, măsurile impuse devin abuzive. Organul fiscal nu are posibilitatea instituirii unor măsuri asigurătorii stabilite în mod aleatoriu, fără fundament legal.
Chiar şi în situaţia în care s-ar aprecia că se pot aduce critici doar cu privire la modul de instituire a masurilor asigurătorii, oricum suntem în prezenţa unui abuz săvârşit de reprezentanţii instituţiei intimate cât timp nu există niciun element care să sprijine ipoteza conform căreia societatea ar fi intenţionat să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale.
În conformitate cu prevederile art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală măsurile asigurătorii se pot dispune doar "în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta (n.n.: debitorul) să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".
Or, la dosarul cauzei nu există nicio dovadă că societatea s-ar putea sustrage de la plata contribuţiilor stabilite în mod legal.
Recurenta este o companie cu un capital social subscris şi integral vărsat de 500.000 RON, cu 124 angajaţi, fiind situată în primii 5 agenţi economici la nivel naţional în domeniul fabricării plasei din fibră de sticlă.
Mai mult, instituţia intimată a realizat un abuz inclusiv atunci când a hotărât instituirea măsurilor asigurătorii sub toate formele prevăzute de lege aspect ce are ca unic rezultat blocarea activităţii reclamantei.
Prin decizia criticată, instituţia intimată a dispus atât instituirea popririi asiguratorie asupra tuturor conturilor bancare deţinute de reclamantă, cât şi instituirea popririi asigurătorii asupra sumelor datorate societăţii de partenerii comerciali.
Or, dat fiind faptul că societăţii reclamante i s-au blocat toate posibilităţile de a realiza venituri, este evident că nu mai are resursele necesare pentru achiziţionarea materiei prime pentru realizarea obiectului de activitate.
În opinia recurentei, această practică este abuzivă cu atât mai mult cu cât toate bunurile societăţii noastre fuseseră deja puse sub sechestru.
Recurenta a criticat sentinţa instanţei de fond şi în ceea ce priveşte respingerea susţinerilor referitoare la realizarea controlului în lipsa reprezentanţilor legali ai societăţii sau, atunci când aceştia au fost prezenţi, fără a li se da posibilitatea să fie asistaţi de traducători autorizaţi.
Reprezentanţii legali ai recurentei sunt cetăţeni chinezi, nevorbitori de limbă română, iar reprezentanţii instituţiei pârâte au solicitat ca Procesul-Verbal nr. x/22.03.2017 să fie "însuşit" şi de administratorul şi directorul general ai societăţii (cetăţeni chinezi), cărora li s-a impus să semneze procesul-verbal fără să cunoască conţinutul acestuia.
Prin această atitudine a organului fiscal s-a creat un prejudiciu reclamantei prin aceea că nu li s-a dat posibilitatea să-şi exprime un punct de vedere pertinent prin intermediul căruia să încerce să lămurească cele criticate în cadrul prezentului dosar.
Recurenta a susţinut, de asemenea, că inclusiv reprezentanţii instituţiei intimate recunosc că anumite sume indicate în cuprinsul Procesul-Verbal nr. x/22.03.2017 şi, implicit, în cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/21.04.2017sunt eronate.
În fine, a mai susţinut că prima instanţă a respins în mod eronat probatoriul solicitat care avea rolul de a stabili dacă măsurile asigurătorii sunt sau nu excesive.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte îl constată nefondat pentru următoarele argumente:
Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 213 alin. (13) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu o acţiune îndreptată împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/21.04.2017emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 3 Alexandria.
Prin decizia a cărei anulare se solicită de către reclamantă s-a constatat de către organele de control existenţa pericolului de a se sustrage de la urmărire sau de a ascunde sau risipi patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.
Decizia organelor de control a instituirii acestei măsuri asigurătorii este justificată şi prin faptul că suma de 3.526.973,66 RON estimată ca prejudiciu adus bugetului de stat excede cu mult posibilităţilor de plată ale societăţii A. S.R.L., întrucât înregistrează şi datorii semnificative către furnizori, aceasta nedeţinând bucuri imobile înregistrate (conform balanţei de verificare aferentă lunii decembrie 2016).
S-a avut în vedere, de asemenea, istoricul comportamentului fiscal, perioada lungă de timp în care a desfăşurat operaţiuni ce nu au avut ca rezultat obţinerea de venituri înregistrate în evidenţa fiscală, cuantumul operaţiunilor raportat la cifra de afaceri, precum şi cuantumul prejudiciului raportat la valoarea activelor patrimoniale.
Măsura a fost dispusă prin raportare la dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură Fiscală, modalitatea de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii fiind sechestrul asigurător pentru bunuri mobile, inclusiv titlurile de valoare şi bunuri mobile necorporale, poprirea asiguratorie asupra sumelor datorate debitorului de către terţ şi poprirea asiguratorie asupra disponibilităţilor băneşti din conturile bancare.
Potrivit dispoziţiilor art. 213 - Poprirea şi sechestrul asigurător alin. (1-5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat:
"(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent.
(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile.
(3) Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.
(4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.
(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent."
De asemenea, potrivit punctului 2.1 lit. a) şi c) din Ordinul nr. 2605/21 octombrie 2010, pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat:
"Organul de control prevăzut la pct. 1.1 lit. a) poate dispune măsuri asigurătorii ori de câte ori sunt indicii că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situaţii:
a) în urma constatării unor acte şi fapte care pot constitui infracţiuni de evaziune fiscală sau fraudă fiscală şi vamală, în cazul cărora prejudiciul nu a fost stabilit prin acte administrative fiscale de impunere, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare;(...)
c) în situaţia în care urmează să fie stabilite obligaţii fiscale cu ocazia acţiunii de control prin acte administrative fiscale de impunere;"
Astfel, nu se poate ignora faptul că textul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 face referire expresă la o stare de pericol, aspect ce implică posibilitatea aplicării unei prezumţii simple (în sensul că debitorul intenţionează să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul) întemeiată pe un fapt vecin şi conex. Practic, condiţionând aplicarea măsurii asiguratorii de existenţa unor acţiuni certe de risipire/diminuare/sustragere a patrimoniului, rămâne fără conţinut textul de lege care permite instituirea de măsuri asiguratorii prin raportare la o stare de pericol şi nu la un anumit rezultat. Altfel spus, sintagma utilizată de legiuitor, respectiv "există pericolul", configurează o situaţie viitoare şi nu faptul consumat al diminuării patrimoniului.
În interpretarea textului art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, Înalta Curte constată că legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) şi care sunt consecinţele acesteia (se periclitează colectarea), iar pentru a stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asiguratorii, pot fi avute în vedere şi alte elemente decât cele indicate anterior.
În acest context, trebuie analizat în ce măsură, dispunerea măsurilor asiguratorii în decizia contestată, poate fi considerată motivată, prin raportare la detalierea unui anumit comportament fiscal al contribuabilului. Trebuie subliniat faptul că motivele care fundamentează concluzia unor debite fiscale suplimentare nu pot justifica prin ele însele instituirea unei măsuri asiguratorii.
În cazul dedus judecăţii, prin raportare la conţinutul concret al actului atacat, se impune a fi avute în vedere o serie de elemente, de natură să justifice concluzia existenţei unei stări de pericol. Organul fiscal a precizat că societatea a înregistrat nejustificat cheltuieli cu materii prime care nu au corespondent în producţia obţinută şi veniturile raportate, existând astfel suspiciunea rezonabilă că în realitate această cantitate a fost comercializată fără a fi întocmite documente justificative şi fără a fi înregistrate veniturile obţinute. Astfel, având în vedere istoricul comportamentului fiscal, perioada lungă de timp în care a desfăşurat operaţiuni ce nu au avut ca rezultat obţinerea de venituri înregistrate în evidenţa fiscală, cuantumul operaţiunilor raportat la cifra de afaceri, precum şi cuantumul prejudiciului raportat la valoarea activelor patrimoniale, a apreciat că se impune instituirea măsurilor asiguratorii, fiind îndeplinită condiţia existenţei unui pericol real ca debitoarea să îşi risipească patrimoniul.
Recurenta-reclamantă neagă situaţiile factuale anterior enunţate, aducând justificări nepertinente şi nedovedite, potrivit cărora concluziile organelor de control sunt eronate, fiind determinate de existenţa unor erori de înregistrare în evidenţele contabile a cantităţilor reale achiziţionate de societate, însă aceste afirmaţii nu pot fi primite, fiind aspecte ce ţin de fondul creanţelor fiscale.
Pentru verificarea caracterului eronat al obligaţiilor fiscale reclamanta va avea deschisă calea contestaţiei administrative şi judiciare la momentul emiterii deciziei de impunere.
În ceea ce priveşte împrejurarea că reprezentanţii legali ai societăţii - cetăţeni chinezi nevorbitori de limba română - nu au fost prezenţi pe întreaga perioadă în care s-a desfăşurat controlul, iar atunci când au fost prezenţi, nu au fost asistaţi de traducători autorizaţi, creând un prejudiciu reclamantei prin aceea că nu li s-a dat posibilitatea să-şi exprime un punct de vedere pertinent, trebuie observat că organul fiscal nu este obligat să efectueze controlul în prezenţa personală a reprezentanţilor legali ai societăţii, când întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situaţiei fiscale reale privind executarea obligaţiilor contribuabilului/plătitorului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege.
Este evident că instituirea acestor măsuri trebuie să beneficieze de o anumită promptitudine şi se bazează pe un element de surprindere a contribuabilului, în sensul că la constatarea condiţiilor prevăzute de lege, măsurile asigurătorii se impun prin forţa pericolului depistat, iar o consultare prealabilă a contribuabilului nu ar face decât să permită acestuia să accentueze comportamentul ilicit depistat de organul fiscal.
Mai mult decât atât, reprezentanţii reclamantei, economistul - şef B., a comunicat anterior note explicative la data de 21.02.2017 şi la data de 02.03.2017, având astfel posibilitatea reală de a exprima un punct de vedere cu privire la situaţia de fapt verificată.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2956 din 21 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 februarie 2021.