Şedinţa publică din data de 23 februarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, la data de 21.06.2017, reclamantul A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, anularea Deciziei nr. 6275/31.05.2017 emisă de pârât, prin care i-a fost respinsă cererea de plată ca tardiv formulată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 4339 din 14 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia nr. 6275/31.05.2017 emisă de pârât şi a obligă pârâtul să procedeze la o nouă analiză a cererii de plată formulată de reclamant.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, susţinând că hotărârea dată de prima instanţă cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei şi este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, recurentul - pârât a susţinut că analiza cererii de plată şi a dosarului de daună s-a realizat ţinând seama de prevederile legale, respectiv art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data naşterii dreptului - termenul de 90 de zile fiind unul de decădere, iar sancţiunea nerespectării acestui termen prevăzut de legea specială şi norma de aplicare a acesteia fiind decăderea din dreptul de a obţine plata de despăgubiri din disponibilităţile FGA, cererea de plată fiind respinsă ca tardiv formulată.
Faţă de situaţia de fapt dovedită cu înscrisurile administrate în dosarul primei instanţe, reiese că petentul a depus cererea de plată înregistrată la FGA cu nr. x/27.12.2016, ulterior împlinirii termenului de decădere de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a sentinţei nr. 3060/10.12.2015, pronunţată de Judecătoria Tecuci, rămas definitivă prin neapelare în luna februarie 2016, petentul înţelegând să formuleze cererea de plată (anexa nr. 6) la data de 21.12.2016, peste termenul de 90 zile stabilit de legislaţie.
Prin urmare, nu pot fi reţinute ca temeinice şi legale motivele prezentate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa civilă nr. 4339/14.11.2017 "(...) nu a fost informat despre faptul că la data de 28.04.2016 a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a asigurătorului şi nici că în termen de 90 de zile trebuia să formuleze cerere de recuperare a creanţei sale la FGA, potrivit formularului ANEXA 6", fiind contrar dispoziţiilor exprese ale art. 20 alin. (1) din Norma 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care arată în mod lămurit forma cererii de plată şi termenul de depunere a acesteia.
A mai arătat recurentul că intimatul - reclamant confundă obligaţia de plată a FGA cu obligaţia de plată a asigurătorului.
Astfel, FGA plăteşte în baza dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei 16/2015 a ASF, ca urmare a deschiderii procedurii de faliment şi nicidecum în baza unei răspunderi contractuale, izvorul obligaţiilor fiind diferit.
II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este fondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat formal, astfel că, în lipsa unor critici concrete, instanţa de recurs nu poate analiza hotărârea recurată din perspectiva acestui motiv de casare.
Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază fondate criticile subsumate de recurent prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea eronată a prevederilor de drept material ce vor fi evidenţiate în paragrafele ulterioare.
Dintr-o primă perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că între recurentul - pârât FGA şi intimata-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, dispune că:
"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior." Relevante sunt şi dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 potrivit cărora:
"(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."
Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, precum şi conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.
Deci, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi poate exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care ar fi îndreptăţit.
Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere asemenea termenului de prescripţie.
Aşadar, pentru a se putea naşte pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată.
Legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.
Înalta Curte constată că prin încheierea pronunţată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A., hotărârea devenind definitivă la data de 28.04.2016.
În decizia F.G.A contestată, s-a constatat că sentinţa nr. 3060/10.12.2015 pronunţată de Judecătoria Tecuci a rămas definitivă prin neapelare în luna februarie 2016, petentul înţelegând să formuleze cererea de plată la data de 21.12.2016, peste termenul de 90 zile stabilit de lege, calculat de la data de 28.04.2016 (dreptul de creanţă fiind născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment).
În dezacord cu aspectele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că aspectul formulării unei cereri de executare silită adresată de reclamant la data de 24.02.2016 executorului judecătoresc C. din mun. Tecuci, judeţul Galaţi, precum şi a cererii acestuia din urmă adresată FGA la data de 03.05.2016, nu pot fi apreciate ca având vocaţia de a îndeplini funcţiile pe care formularea cererii de plată le produce în planul procedurii necontencioase, reglementate de Legea nr. 213/2015.
Cum în cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituţionale, acestea guvernează deplin relaţiile sociale şi se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei de faţă, reclamantul neputând invoca faptul că nu a cunoscut legea, care trebuie să fie cunoscută de toate persoanele, potrivit principiului de drept nemo consetur ignorare legem.
Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate şi previzibile prin prisma clarităţii textelor menţionate anterior.
Totodată, intrarea în faliment a asiguratorului nu este o împrejurare care a schimbat condiţiile contractuale, fiind o împrejurare imprevizibilă, dar care a fost adusă la cunoştinţa publicului.
Având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) şi (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizaţiilor, informaţii ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condiţiile şi modalităţile de efectuare a plăţilor, date referitoare la documentele, condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizaţiei.
Mai mult decât atât, din înscrisurile depuse la dosar în faţa instanţei de fond, se constată că, în urma cererii formulate de executorul judecătoresc C., recurentul - pârât i-a comunicat că, în conformitate cu art. 22 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, coroborat cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurare trebuie să formuleze o cerere adresată FGA, cu un exemplar al sentinţei legalizată, recuperarea despăgubirilor neputându-se face prin intermediul executorilor judecătoreşti.
La data de 21.12.2016, prin cererea înregistrată la FGA cu nr. x/27.12.2016, petentul a depus Anexa nr. 6 - Cererea de plată, cu depăşirea termenului prevăzut de lege.
Împrejurarea că reclamantul ar fi solicitat plata despăgubirilor în cadrul unor proceduri judiciare nu poate fi valorificată în soluţionarea favorabilă a cererii, deoarece nu se poate reţine o obligaţie de cooperare între Fondul de Garantare şi asigurătorul intrat în faliment, dar şi în contextul în care normele legale incidente stabilesc în mod clar obligaţia depunerii cererii de plată şi a documentaţiei aferente la instituţia pârâtă.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa, sentinţa atacată, şi rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., privind anularea deciziei nr. 6275/31.05.2017 emise de pârât, ca nefondată.
Având în vedere cererea recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor de acordarea a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea pricinii, în raport cu soluţia de admitere a recursului, Înalta Curte, în temeiul art. 451 şi art. 453 C. proc. civ., urmează a o admite şi a obliga intimatul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată către recurent, constând în contravaloarea taxei judiciare de timbru achitate pentru soluţionarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 4339 din 14 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:
Respinge acţiunea formulată de reclamantul A., ca nefondată.
Obligă intimatul - reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 200 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, către recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 februarie 2021.