Şedinţa publică din data de 12 ianuarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Preşedintele României - Administraţia Prezidenţială, a solicitat anularea Decretului prezidenţial nr. 463/12.05.2017, publicat în Monitorul Oficial nr. 356/15.05.2017, privind eliberarea din funcţie, prin pensionare, a procurorului B..
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2213 din 10 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei de interes şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Preşedintele României - Administraţia Prezidenţială, ca lipsită de interes.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând cauza, respingerea excepţiei lipsei de interes şi admiterea acţiunii, cu consecinţa anulării Decretului prezidenţial nr. 463/12.05.2017.
În motivarea cererii de recurs, recurenta a susţinut că, la pronunţarea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei de interes invocată de pârâtă, prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 32 şi art. 33 noul C. proc. civ., prin raportare la art. 2 lit. p) din Legea nr. 554/2004, apreciind că reclamanta nu ar justifica un interes în formularea cererii de anulare a Decretului Prezidenţial nr. 463/12.05.2017.
Astfel, instanţa a reţinut că, deşi subsemnata am calitatea de persoană vătămată conform definiţiei date de art. 2 alin. (1) lit. a) raportat la lit. p) din Legea nr. 554/2004, prin promovarea acţiunii nu i s-ar aduce niciun folos practic.
Instanţa de fond a reţinut că "anularea actului subsecvent (decretul prezidenţial privind pensionarea procurorului) nu este de natură a produce nicio consecinţă asupra măsurii dispuse prin actul anterior (hotărârea CSM prin care a fost propusă pensionarea procurorului), contestat şi neanulat.
Din motivarea sentinţei recurate reiese că, deşi prima instanţă a observat efectele anulării decretului prezidenţial, respectiv reluarea procedurii reglementate de art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, a apreciat greşit că nu ar avea un interes în formularea unei astfel de cereri şi în urmărirea acestor efecte.
A mai arătat recurenta că dl. B., exercitând funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a săvârşit numeroase abuzuri împotriva sa, acestea fiind constatate prin încheierea nr. 231/19.02.2016 a ÎCCJ.
Recurenta a fost, timp de 5 ani, cercetată, inculpată şi trimisă în judecată, pentru fapte care nu au existat niciodată, în dosarul penal dispunându-se clasarea cauzei penale cu motivarea ca "faptele nu există".
Săvârşindu-se aceste abuzuri de către dl. B., recurenta a suferit prejudicii atât pe plan personal, dar şi pe plan profesional, fiind chiar suspendată din funcţie.
De vreme ce a fost vătămată prin acţiunile domnului procuror, rezultă evident că are interesul în atragerea răspunderii sale, care constă în suportarea tuturor efectelor negative ale acestor abuzuri.
În scopul reparării prejudiciilor suferite şi pentru atragerea răspunderii domnului B., la data de 28.02.2017, a formulat plângere penală pentru infracţiunile de represiune nedreaptă (art. 283 noul C. pen.) şi cercetare abuzivă (art. 280) şi, de asemenea, a formulat o sesizare la Inspecţia Judiciară prin care a solicitat sancţionarea procurorului pentru abaterea disciplinară prevăzută la art. 99 lit. t) din Legea 303/2004.
Dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite reprezintă un drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat, care îi permite să efectueze demersurile necesare pentru realizarea sa, incluzând cererile de atragere a răspunderii disciplinare şi penale a dlui. B..
Potrivit art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, "Eliberarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor se dispune prin decret al Preşedintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii".
Chiar dacă prin Hotărârea nr. 438/25.04.2017, Plenul CSM a respins cu majoritate memoriul recurentei şi a decis să propună Preşedintelui României eliberarea din funcţie prin pensionare a procurorului B., procedura de eliberare din funcţie nu este finalizată decât după publicarea în Monitorul Oficial a decretului Preşedintelui României, emis în mod legal.
Or, în prezenta cauză procedura de eliberare din funcţie nu a fost îndeplinită în mod legal, actul administrativ prin care se finalizează procedura, decretul prezidenţial fiind lovit de nulitate absolută.
Acesta a fost adoptat fără a se întemeia pe o propunere a Consiliului Superior al Magistraturii care să producă efecte juridice la data adoptării decretului, întrucât respectiva hotărâre era suspendată de plin drept ope legis, uzurpându-se rolul legal al Consiliului Superior al Magistraturii, iar Consiliul Superior al Magistraturii şi Preşedintele României au acţionat cu rea-credinţă, violând norme imperative exprese şi extrem de clare, ceea ce atrage nulitatea absolută a acestui decret.
Neîntemeindu-se pe o hotărâre a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii care să producă efecte juridice la momentul emiterii decretului, Decretul Preşedintelui României nr. 463/12.05.2017 este lovit de nulitate absolută.
Având în vedere calitatea recurentei de persoană vătămată prin demersurile domnului B., rezultă evident interesul ca acesta să nu se poată sustrage de la atragerea răspunderii, prin invocarea îndeplinirii condiţiilor de pensionare, având în vedere că toate demersurile în scopul sancţionării sale disciplinare şi penale au fost efectuate anterior depunerii cererii sale de eliberare din funcţie prin pensionare.
Cererea de eliberare din funcţie prin pensionare, făcuta coincidental pe data de 03.04.2017, în condiţiile în care pe 06.04.2017 s-a pronunţat clasarea dosarului împotriva recurentei pentru motivul că fapta nu există, reprezintă rezultatul unui abuz de drept, săvârşit cu intenţia de a vătăma drepturile recurentei la reparaţie faţă de încălcarea drepturilor sale în dosarul penal instrumentat de domnul procuror.
Eliberarea din funcţie prin pensionare se circumscrie motivelor neimputabile, în vreme ce existenţa unor proceduri disciplinare/penale, care, faţă de gravitatea faptelor imputate, ar putea conduce la eliberarea din funcţie, se circumscrie motivelor imputabile. În cazul unui concurs între motivele imputabile şi motive neimputabile de eliberare din funcţie, trebuie să se dea eficienţă motivelor imputabile, magistraţii neputându-se sustrage de la aplicarea dispoziţiilor legale prin pensionare.
Mai mult decât atât, există şi un interes legitim public subsidiar, care ar fi vătămat prin eliberarea din funcţie prin pensionare cu pensie de serviciu a dlui. B.. Pensionarea magistraţilor anterior soluţionării unei proceduri disciplinare conduce evident la sustragerea acestora de la răspundere, ceea ce reprezintă o situaţie foarte periculoasă, care aduce atingere însuşi prestigiului justiţiei.
Aşa cum a invocat prin cererea introductivă, calitatea de persoană vătămată în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 decurge din faptul ca are un "interes privat", respectiv dreptul de a solicita şi de a obţine atragerea răspunderii disciplinare şi penale a domnului procuror B. pentru vătămarea drepturilor procesuale, astfel încât invocarea şi admiterea excepţiei lipsei interesului reclamantei este evident rezultatul neobservării acestei susţineri.
Admiţând excepţia lipsei de interes a reclamantei, prima instanţă nu a analizat deloc acest argument invocat şi nu a arătat care sunt motivele pentru care a fost înlăturat de la aplicare.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la data de 21.08.2018, intimatul-pârât Preşedintele României - Administraţia Prezidenţială a solicitat respingerea ca nefondat a recursului şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului
Înalta Curte, examinând motivele de recurs, sentinţa primei instanţe, probele cauzei şi legislaţia aplicabilă, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce se vor expune în continuare.
Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că aceasta nu are interes în formularea cererii de anulare a Decretului prezidenţial nr. 463/12.05.2017, publicat în Monitorul Oficial nr. 356/15.05.2017, privind eliberarea din funcţie, prin pensionare, a procurorului B..
Potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public."
Titularul unei acţiuni în contencios administrativ justifică demersul său judiciar prin necesitatea de a solicita intervenţia instanţei judecătoreşti competente în scopul ocrotirii unui drept al său ori a unui interes legitim, a cărui vătămare s-a produs prin actul administrativ ce se solicită a fi anulat.
Întrucât în această materie sunt aplicabile prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, reclamantul este obligat să invoce şi să dovedească existenţa unui interes legitim privat, care este definit ca "posibilitatea de a pretinde o anumită conduită în considerarea unui drept subiectiv, viitor şi previzibil, prefigurat".
Totodată, din perspectiva dispoziţiilor art. 32 alin. (2) lit. d) coroborat cu art. 33 teza I C. proc. civ., interesul trebuie să determinat, legitim, personal, născut şi actual.
Potrivit doctrinei, prin interes se înţelege folosul practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă, indiferent de forma concretă de manifestare a acesteia - cerere în justiţie sau apărare de fond ori procedurală.
Condiţia determinării interesului echivalează cu cerinţa existenţei interesului însuşi, întrucât are în vedere stabilirea folosului practic pe care îl poate obţine partea în cazul admiterii formei procedurale exercitate.
Interesul este legitim atunci când nu contravine normelor imperative ale legii sau regulilor de convieţuire socială şi este personal când folosul practic urmărit prin declanşarea procedurii judiciare aparţine celui care recurge la acţiune.
Condiţia ca interesul să fie născut şi actual se referă la faptul că interesul trebuie să existe în momentul în care se exercită acţiunea civilă, independent de forma sa concretă de manifestare, în sensul că partea nu ar mai obţine folosul practic urmărit dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune, fiind ca atare, prejudiciată. Un interes eventual, ca de altfel şi un interes care a trecut, a fost depăşit, nu poate permite formularea unei cereri în justiţie.
Recurenta a susţinut că justifică un interes în formularea cererii pentru că, în situaţia în care s-ar admite cererea de chemare în judecată, acest lucru ar duce la exercitarea dreptului la reparaţie faţă de încălcarea drepturilor sale în dosarul penal ce a fost instrumentat de domnul procuror.
Instanţa de fond nu a negat însă calitatea recurentei - reclamante de pretinsă persoană vătămată, ci a reţinut că, urmare a respingerii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a contestaţiei formulate împotriva Hotărârii Plenului CSM nr. 438/25.04.2017, este lipsită de interes solicitarea de anulare a Decretului prezidenţial nr. 463/12.05.2017, emis în baza acestei hotărâri.
Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că anularea decretului prezidenţial ar putea determina doar reluarea procedurii reglementate de art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 (...) nu şi reanalizarea de către CSM a oportunităţii sau a legalităţii măsurii propuse sau cercetarea disciplinară a procurorului.
Potrivit art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, "Eliberarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor se dispune prin decret al Preşedintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii".
În emiterea decretului a cărui anulare se cere, Preşedintele României a acţionat în baza propunerii legale formulate de CSM, conform procedurii instituite de lege, propunere care a fost cuprinsă în Hotărârea Plenului CSM nr. 438/25.04.2017 şi care se bucură, cu autoritate de lucru judecat, de prezumţia de legalitate.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei referitoare la faptul că decretul prezidenţial este lovit de nulitate absolută, deoarece a fost adoptat fără a se întemeia pe o propunere a Consiliului Superior al Magistraturii care să producă efecte juridice la data adoptării decretului, respectiva hotărâre fiind suspendată de plin drept ope legis, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, hotărârile plenului privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor pot fi atacate cu contestaţie de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cu toate acestea, chiar dacă Decretul prezidenţial nr. 463 a fost emis la data de 12.05.2017, în cadrul termenului legal de 15 zile de exercitare a căii de atac a contestaţiei, se constată că, de la momentul publicării pe site a Hotărârii CSM - 27.04.2017 şi data publicării decretului în Monitorul Oficial - 15.05.2017, nu s-a făcut dovada de către reclamantă a formulării contestaţiei în condiţiile legii, neavând nicio relevanţă faptul că, prin cele două notificări adresate Preşedintelui României, respectiv prin memoriul adresat CSM, aceasta a susţinut că intenţionează să conteste Hotărârea Plenului CSM.
Suspendarea executării Hotărârii Plenului CSM nr. 438/25.04.2017 a intervenit ulterior adoptării decretului prezidenţial contestat în prezenta cauză, iar soluţia de respingere definitivă a contestaţiei dispusă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3628 din 16.11.2017 conduce, împreună cu celelalte aspecte de fapt şi de drept anterior reţinute, la pronunţarea soluţiei lipsei de interes a reclamantei în iniţierea prezentului demers judiciar.
În fine, Înalta Curte constată că invocarea de către recurenta-reclamantă a şi a unui interes legitim public subsidiar este nefondată, întrucât în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ ce are ca scop protejarea drepturilor ce aparţin unei persoane determinate, individualizate nu poate fi sancţionată o nelegalitate obiectivă a actului administrativ, sancţiunea nulităţii urmând a fi aplicată numai cu condiţia existenţei unei vătămări produse într-un drept subiectiv sau interes legitim privat.
Pentru considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 2213 din 10 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 ianuarie 2021.