Şedinţa publică din data de 16 februarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
1. Obligarea pârâtei la soluţionarea cererilor adresate acesteia, respectiv:
a) Dacă în perioada 2012-2013, perioadă în care a îndeplinit funcţia de membru al Consiliului Superior al Magistraturii în calitatea sa de judecător la o curte de apel, a făcut obiectul unei solicitări din partea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de autorizare a efectuării uneia sau unor activităţi în scopul culegerii de informaţii, activităţi enumerate de art. 20 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului (forma aflată în vigoare în perioada 2012 - 2013) sau dacă procurorul competent a solicitat autorizarea interceptării sau înregistrării audio sau video, conform art. 91 indice 1 din C. proc. pen. din 1968, în vigoare pentru perioada 2012-2013;
b) Dacă în urma unei astfel de solicitări (dacă a existat o astfel de solicitare), în perioada sus - menţionată judecătorul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis propunerea procurorului competent şi a emis autorizaţia prevăzută de art. 21 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului (în forma aflată în vigoare în perioada 2012 - 2013) sau cea prevăzută de art. 91 indice 1 şi următoarele C. proc. pen. (în forma în vigoare pentru această perioadă);
c) Comunicarea către reclamant a încheierii sau încheierile (hotărârile judecătoreşti specifice în această materie) date de judecătorul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în măsura în care au fost autorizate astfel de propuneri în ceea ce îl priveşte;
2. Obligarea pârâtei, după obţinerea şi accesul reclamantului la datele şi informaţiile cu caracter personal ("dreptul la uitare", art. 17 din Regulamentul UE 2016/679 adoptat de Parlamentul şi Consiliul European), la ştergerea datelor cuprinse în nota informativă emisă de pârâtul S.R.I. şi stocată de pârâtul D.N.A;
3. Să stabilească (instanţa) un termen rezonabil (30 de zile) de punere în executare de către pârâtă a dispozitivului hotărârii judecătoreşti ce urmează a fi dată în cauză, sub sancţiunea unei penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, în sumă de 100 RON în sarcina conducătorului fiecărui pârât potrivit art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.
4. Despăgubirile materiale sau morale cauzate de cei doi pârâţi prin refuzul soluţionării cererilor formulate de reclamant le va formula ulterior, pe cale separată.
5. Solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 10 din 24 februarie 2020, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Sesizată prin declinare de competenţă, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 56/2020 din 15 iunie 2020, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat competenţa soluţionării acţiunii în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat din oficiu judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea conflictului.
Prin decizia nr. 4222 din 9 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 221/2020 din 21 decembrie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a ICCJ pentru conducătorul Direcţiei Legislaţie, Studii, Documentare şi Informatică Juridică şi a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Preşedinte.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 221/2020 din 21 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, iar în subsidiar, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În susţinerea motivului de recurs indicat, recurentul-reclamant consideră că instanţa de fond este într-o regretabilă confuzie, şi, în fapt, nu soluţionează acţiunea introductivă prin afirmaţia făcută în cuprinsul argumentelor sentinţei atacate, anume că toate informaţiile solicitate de reclamant sunt acte ce au natură penală şi care cad astfel sub incidenţa dispoziţiilor C. proc. pen.
Perioada pentru care a solicitat informaţiile este anterioară intrării în vigoare a noului C. proc. pen., iar în raport cu dispoziţiile vechiul C. proc. pen. nu se prevedea informarea persoanei care a făcut obiectul interceptării sau supravegherii tehnice după trecerea perioadei de 30 de zile sau 6 luni de la emiterea de către instanţă a mandatului de interceptare şi pe de altă parte, art. 352 alin. (11) din noul C. proc. pen. se referă la procedura pe care o urmează instanţa de judecată atunci când soluţionează o cauză penală, nici una din aceste situaţii nefiind îndeplinită în cauza de faţă.
Cum solicitarea sa priveşte informarea cu privire la date administrative şi acte procedurale emise de instanţă, apreciază că acestea sunt informaţii de natură administrativă iar nu, aşa cum pretinde instanţa de fond, informaţii de natură clasificată, care cunosc un alt regim legal, întrucât nu a solicitat conţinutul actului ci doar dacă a fost parte într-un dosar penal.
Consideră recurentul-reclamant că prin refuzul recunoaşterii dreptului său la informare în legătură cu informaţiile şi datele personale, i se aduce o vătămare a unui drept fundamental, respectiv dreptul la informare.
Or, dreptul fundamental pe care îl vizează obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă dreptul la viaţa privată aşa cum este reglementate de art. 27 paragraf 1 din Constituţie, de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Liberaţilor Fundamentale ale Omului, art. 8 paragraf 1 şi de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
În finalul cererii de recurs recurentul-reclamant subliniază faptul că solicitarea sa de a fi informat cu privire la existenţa uneia sau unor cauze penale pe rolul ICCJ nu poate fi asimilată unei cereri formulate în cadrul procedurii penale.
4. Apărările formulate în recurs
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 20 mai 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 16 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Reclamantul A. s-a adresat pârâtei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Preşedinte, cu solicitarea de a i se comunica dacă în perioada 2012-2013, perioadă în care a îndeplinit funcţia de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, a făcut obiectul unei solicitări din partea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de autorizare a efectuării uneia sau unor activităţi în scopul culegerii de informaţii, activităţi enumerate de art. 20 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului (forma aflată în vigoare în perioada 2012 - 2013) sau dacă procurorul competent a solicitat autorizarea interceptării sau înregistrării audio sau video, conform art. 91 indice 1 din C. proc. pen. din 1968, în vigoare pentru perioada 2012-2013.
De asemenea, a mai cerut să i se comunice dacă judecătorul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis propunerea procurorului competent şi a emis autorizaţia prevăzută de art. 21 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului (în forma aflată în vigoare în perioada 2012 - 2013) sau cea prevăzută de art. 91 indice 1 şi următoarele C. proc. pen. (în forma în vigoare pentru această perioadă) precum şi comunicarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate.
Prin răspunsul nr. 1017; 8848; 406 BIRP din 16 aprilie 2019, pârâta a comunicat reclamantului, în esenţă, că toate datele privind emiterea mandatelor de siguranţă naţională au caracter clasificat, accesul persoanelor fiind reglementat strict de dispoziţiile Legii nr. 182/2002, republicată, privind protecţia informaţiilor clasificate şi că nu există o evidenţă nominală, după persoană, a mandatelor de securitate naţională solicitate/emise, iar pentru a se emite un răspuns complet ar fi necesare activităţi laborioase de verificare a informaţiilor din dosarele soluţionate de instanţă în perioada vizată, activităţi care nu sunt prevăzute de regulamentele şi dispoziţiile legale în vigoare.
În răspunsul pârâtei s-a făcut referire la art. 21 alin. (2) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României potrivit cărora persoana ale cărei drepturi au fost afectate prin activităţi autorizate va fi notificată cu privire la activităţile desfăşurate faţă de aceasta şi perioadele în care s-au desfăşurat din dispoziţia conducătorului organului de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, dacă datele şi informaţiile rezultate nu sunt suficiente pentru sesizarea organelor de urmărire penală şi nici nu justifică desfăşurarea în continuare de activităţi de informaţii cu privire la acea persoană.
De asemenea, pârâta a făcut referire la prevederile art. 352 alin. (11) din C. proc. pen., potrivit cărora, în cazul în care informaţiile clasificate sunt esenţiale pentru soluţionarea unei cauze, instanţa solicită, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate apărătorului inculpatului şi la decizia Curţii Constituţionale cu nr. 21/2018, publicată în M. Of. al României nr. 175/2018 în care s-a constatat că sintagma "instanţa solicită" cu raportare la sintagma "permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 352 alin. (11) din C. proc. pen. este neconstituţională, menţionând în paragraful 70, între altele, că "în cazul în care informaţiile clasificate sunt indispensabile aflării adevărului, accesul la acestea trebuie să fie dispus de judecătorul cauzei atât acuzării, cât şi apărării, altfel nu se poate discuta despre o egalitate a armelor şi de respectarea dreptului la un proces echitabil".
S-a mai răspuns reclamantului că din cererea acestuia rezultă că nu s-ar afla în situaţia în care instanţa de judecată să fi dispus accesul la informaţiile clasificate, precum şi că toate mandatele de securitate naţională emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care au fost declasificate, ca urmare a solicitărilor organelor de urmărire penală sau instanţelor de judecată, au fost transmise instituţiilor solicitante, interesul declasificării fiind justificat de existenţa unei cauze penale aflate în curs de soluţionare în legătură cu persoana vizată de mandat.
În final, pârâta a arătat că nu există o evidenţă nominală, după persoană, a mandatelor de securitate naţională solicitate/emise, iar pentru a se emite un răspuns complet ar fi necesare activităţi laborioase de verificare a informaţiilor din dosarele soluţionate de instanţă în perioada vizată, activităţi care nu sunt prevăzute de regulamentele şi dispoziţiile legale în vigoare.
În acest context, reclamantul a considerat că răspunsul pârâtei reprezintă un refuz nejustificat de a soluţiona cererea, refuz care îi vatămă drepturile şi interesele şi a formulat acţiune în contencios administrativ.
Prin sentinţa reculată, curtea de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a ICCJ pentru conducătorul Direcţiei Legislaţie, Studii, Documentare şi Informatică Juridică şi a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., recurentul-reclamant formulând critici de nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că instanţa de fond se află într-o confuzie când afirmă că informaţiile solicitate pârâtei sunt acte ce au natură penală, informaţia solicitată acesteia fiind, fără îndoială, o informaţie de natură administrativă întrucât nu se solicită, ca primă informaţie, conţinutul actului, ci doar dacă a fost parte într-un dosar penal.
In ceea ce priveşte soluţia de respingere pe fond a acţiunii, soluţie criticată prin memoriul de recurs, Înalta Curte constată că este corectă pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Astfel cum s-a conturat şi în practica instanţelor de contencios administrativ, în analizarea "refuzului nejustificat" trebuie clarificată natura dreptului recunoscut de lege, la care se referă cererea, în sensul că se încadrează în această prevedere legală acţiunile care decurg din refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind un drept ce intră în conţinutul unui raport de drept administrativ, nu şi al unui raport juridic civil sau penal.
Actele emise în legătură cu activitatea de judecată a instanţelor sau cu activitatea parchetelor nu sunt acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) Legea 554/2004.
Prin cererea sa, recurentul-reclamant a solicitat să i se comunice dacă a făcut obiectul unei solicitări de autorizare a efectuării uneia sau unor activităţi în scopul culegerii de informaţii, activităţi enumerate de art. 20 din Legea nr. 535/2004, privind prevenirea şi combaterea terorismului sau dacă procurorul competent a solicitat autorizarea interceptării sau autorizării audio sau video, conform art. 911 din C. proc. pen. din 1968.
Or, astfel cum corect a reţinut şi judecătorul fondului, aceste informaţii solicitate vizează, fără îndoială, o procedură penală, fiind nefondate susţinerile recurentului privitoare la faptul că solicitarea viza informarea cu privire la date administrative.
In conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, "refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere" este definit ca fiind, "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile" iar noţiunea de "exces de putere" este definită de legiuitor în cuprinsul art. 2 lit. n) din acelaşi act normativ, ca fiind "exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor".
Înalta Curtea subliniază că nu orice refuz de a soluţiona în mod favorabil cererea unei persoane este un refuz nejustificat, ci doar acel refuz exprimat cu exces de putere sau cu încălcarea unor drepturi şi libertăţi ale persoanei.
In analiza excesului de putere trebuie avută în vedere ideea că în raporturile de drept administrativ primează interesul public, care vizează ordinea de drept, garantarea drepturilor, liberaţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, realizarea competenţelor autorităţilor publice.
Plecând de la aceste consideraţii teoretice, Înalta Curtea constată că în speţa de faţă răspunsul exprimat de pârâtă nu conţine un refuz nejustificat de a rezolva cererea, nu constituie o exercitare abuzivă a dreptului de apreciere şi nici nu produce o vătămare a drepturilor şi intereselor recurentului-reclamant, pârâta comunicând reclamantului că datele privind emiterea mandatelor de siguranţă naţională au caracter clasificat, iar accesul la acestea este reglementat strict de dispoziţiile Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate.
Răspunsul pârâtei nu poate constitui o exercitare abuzivă a dreptului de apreciere şi nici nu produce o vătămare a drepturilor/intereselor reclamantului, poziţia pârâtei fiind perfect justificată în lipsa îndeplinirii condiţiilor legale pentru incidenţa legislaţiei specifice informaţiilor clasificate.
Accesarea unor informaţii clasificate cuprinse în actele de procedură penală este supusă procedurii reglementată de C. proc. pen. iar existenţa sau inexistenţa unor solicitări de autorizare şi a vreunei autorizări de natura celor menţionate de recurentul-reclamant nu pot fi verificate pe calea aleasă de acesta, asemenea solicitări/autorizări neputând fi rezultatul manifestării de voinţă a unei autorităţi publice în sensul legii contenciosului administrativ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 221 din 21 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2022.