Şedinţa publică din data de 18 februarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 20.04.2018 sub numărul x/2018, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea în parte a deciziei nr. 13890/03.04.2018 emisa de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata sumelor solicitate.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 3855 din 1 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 3855 din 1 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, din perspectiva unor critici subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
I. În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susţinut, sub un prim aspect, că hotărârea instanţei de fond este nemotivată, cu privire la următoarele motive invocate prin cererea de chemare în judecată:
1. Instanţa de fond nu a analizat sub niciun aspect temeiul de drept aplicabil cererii, având în vedere că reclamanta a invocat că nu pot fi aplicabile prevederile Legii nr. 213/2015, odată ce actul normativ nu era în vigoare la data naşterii dreptului său de creanţă.
Raportul juridic iniţial s-a născut la data producerii accidentului, ca urmare a intervenirii riscului asigurat, intimata urmând a se supune regulilor acestui raport juridic. O astfel de interpretare este dată chiar şi de prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 care prevăd posibilitatea păgubiţilor să formuleze cereri de chemare în judecată direct împotriva intimatei. Calitatea procesual pasivă recunoscută de lege în astfel de litigii echivalează cu o calitate de debitor în raportul juridic, calitate preluată de intimată ca efect al obligaţiei de garanţie instituită prin lege.
Nu se poate aprecia astfel că dispoziţiile invocate de instanţă i-ar fi aplicabile, în contextul în care acestea nu erau în vigoare la data producerii riscului asigurat şi a naşterii dreptului său de creanţă.
Accidentul rutier s-a produs în data de 01.10.2013, dată de la care apreciază că s-a născut dreptul de creanţă faţă de asigurător pentru plata despăgubirilor. Faptul că ulterior, în anul 2015, a intervenit un act normativ care reglementează o situaţie specială (falimentul asigurătorului) şi modul de plată a despăgubirilor, nu poate produce niciun fel de efecte situaţiei juridice există anterior. Sub acest aspect apreciază că în temeiul principiului tempus regit actum, orice cerere de plată adresată asigurătorului sau persoanei care s-a subrogat legal acestuia (astfel cum este pârâta) nu poate fi făcută decât în temeiul prevederilor legale aplicabile situaţiei juridice astfel născute, respectiv a celor în vigoare la data producerii accidentului rutier.
În aceste condiţii în mod greşit a aplicat instanţa de fond prevederile Legii nr. 213/2015 atunci când trebuia să aibă în vedere regulile generale privind asigurarea de răspundere civilă auto, astfel cum reies din prevederile Legii nr. 136/1995 şi ale C. civ. intrat în vigoare în anul 2011.
Cu toate acestea, instanţa de fond, deşi aplică prevederile Legii nr. 213/2015, nu arată în niciun moment care sunt motivele pentru care apreciază că aceste prevederi legale sunt aplicabile, în special în contextul în care reclamanta invocase expres aceste considerente. Lipsa de motivare asupra acestor aspecte echivalează că neîndeplinirea cerinţei motivării hotărârii judecătoreşti, fiind admisibil motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
2. De asemenea, instanţa de fond nu a analizat sub niciun aspect susţinerea în sensul că termenul de 90 de zile ar trebui să curgă de la data comunicării hotărârii definitive, având în vedere cerinţa depunerii înscrisurilor doveditoare ale creanţei, împreună cu cererea de plată.
Faţă de aceste aspecte, apreciază că instanţa de nu a satisfăcut cerinţa motivării hotărârii în raport de soluţia pronunţată, hotărârea fiind lipsită total de motivare în ceea ce priveşte aspectele menţionate anterior, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
II. Sub un al doilea aspect, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea de fond în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.:
"când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material":
În acest sens, recurenta a arătat că în mod greşit a reţinut instanţa de fond, prin aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 254S C. civ.., că cererea sa ar fi fost formulată tardiv.
În realitate, a susţinut recurenta, contrar reţinerilor instanţei de fond, situaţia sa este una atipică, nereglementată expres de către textul de lege.
Instanţa de fond apreciază că, deşi reţinerea pârâtei este greşită, termenul de 90 de zile ar trebui să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii penale.
În opinia recurentei, intimata doar a intervenit în raportul juridic iniţial, în calitate de garant, substituindu-se în obligaţia de plată asigurătorului B.. Aşadar, nu este vorba despre un raport juridic nou, cu elemente distincte, ci despre acelaşi raport de plată creditor-debitor pentru plata despăgubirilor cauzate de producerea riscului asigurat, în care calitatea de debitor a fost preluată prin efectul legii de către intimată.
Cu toate acestea, deşi dreptul de creanţă, s-a născut efectiv în anul 2013, acesta a fost determinat (stabilindu-se limitele sale), abia prin pronunţarea hotărârii definitive din procesul penal, în data de 08.05.2017.
Situaţia atipică este dată de împrejurarea că în ceea o priveşte, dreptul de creanţă s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, însă acesta a putut fi realizat efectiv (putea fi urmărită silit creanţa determinată) după această dată. Cu alte cuvinte, norma legală nu prevede toate situaţiile posibile, iar modul de redactare neclar al acesteia a creat posibilitatea lipsirii de efecte juridice a unui drept dobândit anterior (dreptul de creanţă şi posibilitatea executării silite a acestuia).
Aşadar, în mod greşit instanţa de fond a aplicat dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, în condiţiile în care situaţia sa concretă nu este reglementată de Legea nr. 213/2015, ci, din contră, apreciază că se aplică fie termenul general de prescripţie în materia asigurărilor (care a fost întrerupt prin constituire ca parte civilă în dosarul penal), fie termenul de 3 ani stabilit pentru executarea hotărârii judecătoreşti (calculat de la data rămânerii definitive a acesteia), având în vedere că practic finalitatea demersului nostru este executarea obligaţiei deja stabilită. Cu alte cuvinte nu se află în ipoteza în care prin cererea de plată adresată fondului se deschide un dosar de daună în vederea evaluării prejudiciului, ci în aceea în care prejudiciul a fost stabilit judiciar în mod definitiv, astfel că există obligaţia de plată a acestuia prin simpla cerere.
De asemenea, instanţa de fond a apreciat în mod greşit, prin încălcarea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 ca termenul cererii sale nu s-ar calcula de la data comunicării hotărârii definitive prin care a fost determinat dreptul său de creanţă:
Aşa cum a arătat, obligaţia de plată a sumei de 40.000 euro a fost stabilită prin hotărârea nr. 4521/29.12.2016, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin respingerea apelului de către Curtea de Apel Craiova prin Decizia nr. 819/08.05.2017. Comunicarea hotărârii Curţii de Apel Craiova s-a realizat ulterior, însă la o adresă la care nu mai locuia niciun membru al familiei, din diferite motive cauzate de accidentul rutier. Luarea la cunoştinţă faţă de hotărârea definitivă s-a făcut mult mai târziu.
Până la data comunicării hotărârii Curţii de Apel Craiova, reclamanta se afla în imposibilitatea obiectivă de a depune cererea de plată. Conform art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015:
"Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate". în cazul său, respectivele înscrisuri justificative (hotărârea Curţii de Apel Craiova) nu au putut fi prezentate decât ulterior comunicării, condiţii în care cu atât mai mult nu poate fi avut în vedere termenul de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii definitive.
Prin urmare, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 care prevăd în mod expres că formularea cererii este condiţionată de anexarea înscrisurilor justificative în copie legalizată. Or, temeiul cererii sale îl reprezintă hotărârile judecătoreşti, iar hotărârea Curţii de Apel Craiova nu fusese comunicată, astfel că premisa textului de lege a fost omisă de către instanţa de fond care apreciază că această împrejurare nu creează o imposibilitate de a formula cererea. Interpretarea este una eronată, obligaţia impusă de lege fiind una expresă, de care este condiţionată chiar formularea cererii de plată.
3. Instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 213/2015 raportate la interpretarea dată prin motivarea Curţii Constituţionale dată în Decizia nr. 80/2017 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, şi incidenţa art. 706 C. proc. civ.
Din motivarea deciziei Curţii Constituţionale se observă că Legea nr. 213/2015 şi implicit Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, instituie o procedură prealabilă în cadrul căreia Fondul emite o Decizie prin care admite, "respinge, total sau parţial cererea de plată, după care persoana interesată poate contesta actul pentru a fi exercitat liberul acces la justiţie.
Or, în situaţia sa, Fondul nu avea posibilitatea de a analiza situaţia de fapt şi nici - de a aprecia asupra întinderii despăgubirilor, întrucât aceste aspecte au fost analizate în mod definitiv de către instanţele de judecată.
Astfel, singurul demers pe care trebuia să-l îndeplinească Fondul de Garantare a Asiguraţilor era reprezentat de obligaţia acestuia de a lua act de hotărârile judecătoreşti,fără posibilitatea efectuării unei analize asupra naşterii dreptului de creanţă.
Or, scopul urmărit de legiuitor la adoptarea Legii nr. 213/2015 a fost acela al degrevării instanţelor de judecată de o mare parte a cauzelor privind drepturile de creanţă rezultate din raporturile de asigurări în situaţia deschiderii procedurii falimentului împotriva societăţii asigurătoare, nu acela al lipsirii de efecte juridice a drepturilor dobândite printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
În aceste condiţii, în mod greşit a apreciat instanţa de fond că prevederile Legii nr. 213/2011 stabilesc un termen unic de 90 de zile în care persoanele păgubite pot solicita plata drepturilor de către intimată.
În fine, recurenta susţine că este greşită aplicarea instanţei de fond a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 în sensul că acestea permit realizarea creanţei doar prin formularea cererii de plată în termen de 90 de zile, odată ce dreptul de a solicita executarea creanţei, odată născut, poate fi exercitat oricând în interiorul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, de 3 ani, fiind incidente dispoziţiile art. 706 C. proc. civ.
4. Apărările formulate în recurs
Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, prima instanţă făcând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 18 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 18.02.2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Argumente de fapt şi de drept relevante
Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea în parte a deciziei nr. 13890/03.04.2018 emisa de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata sumelor solicitate.
Prin cererea înregistrată la FGA sub nr. x/24.11.2017(trimisă prin poştă la data 15.11.2017) reclamanta a solicitat suma de 40000 Euro RON reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciului suferit în urma accidentului de circulaţie produs în data de 01.10.2013 şi suma de 200 RON lunar cu titlul de prestaţie periodică începând cu 01.10.2013 şi până la încetarea stării de nevoie.
Prin decizia nr. 13890/03.04.2018 Fondul de Garantare a Asiguraţilor a stabilit acordarea prestaţiei începând cu data de 17.08.2017 şi respingerea prestaţiei anterioare datei de 16.08.2017, precum şi a sumei de 40000 euro, reţinând, în esenţă, că prin raportare la prevederile art. 14 alin. (1) din legea nr. 213/2015, reclamanta a înţeles să formuleze şi să depună cererea de plată după expirarea termenului legal de 90 de zile de depunere a cererilor de plată la FGA pentru asigurătorul B. S.A. în faliment.
Prin sentinţa recurată s-a respins acţiunea formulată de reclamant prin care a solicitat anularea deciziei sus-menţionate, reţinându-se legalitatea acesteia.
Recurenta-reclamantă a criticat sentinţa de fond, sub un prim aspect subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: " Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".
În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.
Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocat, de altfel, şi de către recurentul-reclamant, se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, implicit, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.
Înalta Curte, circumstanţiind aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, constată că judecătorul fondului a făcut o amplă analiză a susţinerilor părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic si gradual considerentele care au fundamentat soluţia adoptată.
În acest sens, contrar susţinerilor recurentei, se observă că instanţa de fond a făcut o amplă analiză şi a expus o argumentare justă atât pe aspectul incidenţei în cauză a prevederilor Legii nr. 213/2015, cât şi cu privire la momentul în care, în speţa de faţă, a început să curgă termenul de 90 de zile.
Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, afirmaţiile recurentei-reclamante reflectă dezacordul părţii în privinţa argumentelor care au stat la baza soluţiei pronunţate de către instanţa de fond, fără a susţine motivul de casare invocat.
În aceste condiţii, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentei din această perspectivă fiind nefondate.
Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că sunt nefondate.
Astfel, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei referitoare la aplicarea în cauză a termenului general de prescripţie de 3 ani.
Contrar susţinerilor recurentei, în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 213/2015, prevederile acestei legi reprezentând chiar temeiul de drept al cererii adresate de reclamantă pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
Aşadar, în mod irelevant încearcă recurenta să se prevaleze de dispoziţii legale dispersate, fără aplicabilitate în speţă, prima instanţă explicând corect că cererea de plată nu reprezintă o formă de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti, ci o modalitate de satisfacere a unei creanţe certe, lichide şi exigibile deţinute împotriva unui asigurator în privinţa căruia s-a dispus deschiderea procedurii falimentului în mod definitiv. Ori, în această materie sunt aplicabile dispoziţiile Legii 213/2005, care prevăd că cererea de plată se formulează într-un termen de 90 de zile, de decădere.
Prin criticile formulate în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a mai arătat că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale privind data naşterii dreptului său de creanţă, critici pe care instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate.
Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".
Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că:
"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări . . . . . . . . . ."
Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a interpretat în mod eronat prevederile Legii nr. 213/2015 atunci când a considerat că, în speţă, data naşterii dreptului de creanţă este data rămânerii definitive a hotărârii penale .
În opinia Înaltei Curţi, în cauză, dreptul de creanţă a luat naştere odată cu obligaţia asigurătorului de a plăti indemnizaţia de asigurare terţului păgubit, respectiv la data producerii riscului asigurat stipulat în contractul de asigurare, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 2199 alin. (1) din Noul C. civ.. Aceasta în condiţiile în care creanţa la care fac referire prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este creanţa de asigurări, astfel cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, respectiv creanţa creditorului de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare.
Aceasta înseamnă că, în speţă, dreptul de creanţă al reclamantei s-a născut la data producerii accidentului rutier soldat cu decesul mamei sale, respectiv 1 octombrie 2013. Cum această dată este anterioară datei deschiderii procedurii de faliment a B. S.A. (28.04.2016), termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 curge de la această din urmă dată. Ca urmare, după cum în mod corect s-a reţinut în decizia atacată, la data formulării de către intimata-reclamantă a cererii de plată adresate FGA (15.11.2017), aceasta era decăzută din dreptul de a formula o asemenea cerere, cu privire la daunele morale şi la prestaţia periodică anterioară datei de 16.08.2017.
Nu sunt întemeiate susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora Legea nr. 213/2015 nu poate limita dreptul de creanţă deja dobândit de aceasta, în condiţiile în care actul normativ menţionat instituie obligaţia FGA de garantare a plăţii de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător şi, corelativ, dreptul creditorilor de asigurare de a solicita FGA executarea acestei obligaţii, deci un drept esenţialmente diferit de dreptul de creanţă iîmpotriva asigurătorului, invocat de recurentă.
Prin urmare, constatând că decizia contestată în cauză a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.
Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Faţă de toate considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei civile nr. 3855 din 1 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 18 februarie 2021.