Persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate. Refuzul autorităților de a-i permite să participe la înmormântarea părinților. Atingere adusă dreptului la viața privată. Prejudiciu moral. Despăgubiri
CEDO, art. 8
C.civ., art. 1357
Legea nr. 254/2013, art. 98, art. 99
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, art. 213 alin. (2), alin. (3)
Drepturile reglementate de art. 8 din Convenţia Europeană sunt incluse în categoria drepturilor condiţionale, întrucât ingerinţa unei autorităţi publice este permisă în limita în care este prevăzută de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară, printre altele, pentru siguranţa publică, apărarea ordinii publice, prevenirea faptelor penale ori protejarea drepturilor şi intereselor legitime ale altor persoane.
Astfel, întrucât motivele invocate de autorități în justificarea refuzului de a-i acorda reclamantului permisiunea de ieșire din penitenciar pentru a participa la înmormântarea părinților săi nu sunt suficiente pentru a se considera că ingerința în dreptul la respectarea vieții sale private era necesară într-o societate democratică din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, nefiind demonstrat în ce măsură acordarea beneficiului prevăzut de lege ar fi fost de natură să genereze o stare de pericol pentru ordinea publică și siguranța cetățenilor, acesta este îndreptățit la acordarea unei satisfacţii echitabile pentru prejudiciul moral cauzat.
Ca atare, sub aspectul existenței faptei ilicite, refuzul autorităților poate fi reținut ca temei al răspunderii civile delictuale generatoare a obligației de despăgubire, iar în privința prejudiciului reclamat, se reține că acesta reprezintă o consecinţă directă a faptei autorităţilor de a da curs cererii formulate și atingerii valorilor morale protejate de lege - demnitatea umană şi viaţa de familie, cu impact negativ în plan psihic şi afectiv ce a determinat producerea unui prejudiciu moral concretizat în suferința generată reclamantului de semnificația evenimentului produs în viața sa, dublată de sentimentul de frustrare și neputință generat de imposibilitatea de a participa la ceremonia de înmormântare a părinților săi.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 423 din 9 martie 2021
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 13.03.2018 pe rolul Tribunalului Neamţ, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Penitenciarul Bucureşti Rahova, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finațelor Publice Neamț, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune, pentru încălcarea dreptului de a participa la înmormântarea părinţilor săi, decedaţi la data de 22.10.2016.
Hotărârea pronunțată în primă instanță
Prin sentinţa civilă nr. 140 din 13.03.2019, Tribunalul Neamţ - Secţia I civilă şi de contencios administrativ a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Penitenciarul Bucureşti Rahova şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român; a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Penitenciarul Bucureşti Rahova şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor; a obligat pârâţii Penitenciarul Bucureşti Rahova şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în solidar, să plătească reclamantului suma de 10.000 lei, cu titlu de daune morale.
- Hotărârea pronunțată în apel
Prin decizia nr. 776 din 06.11.2019, Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă a respins apelurile declarate de apelantul-pârât Penitenciarul Bucureşti Rahova şi de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 140/2019, pronunţată de Tribunalul Neamţ - Secţia I civilă şi de contencios administrativ; a admis apelul promovat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor Bucureşti şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă; a menținut celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu erau contrare prezentei decizii.
- Recursul declarat în cauză
Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, a declarat recurs pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova.
Recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința respingerea pretenţiilor reclamantului ca neîntemeiate.
A criticat pârâtul decizia instanței de apel, în esență, sub următoarele aspecte:
Instanța de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 8 din C.E.D.O., reţinând că fapta de a nu acorda permisiunea reclamantului de a merge la înmormântarea părinţilor săi decedaţi constituie o ingerinţă în dreptul său la viaţa privată.
În mod greşit, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au reţinut ideea că nu a fost dovedit faptul că ingerinţa în drepturile persoanei condamnate era necesară într-o societate democratică, raportat la prevederile art. 8 din C.E.D.O. şi Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013.
Recurentul a apreciat că, din perspectiva marjei de apreciere a autorităţii naţionale la care face referire C.E.D.O. în Hotărârea Kanalas, respingerea cererii reclamantului de a ieşi din penitenciar pentru a participa la înmormântarea părinţilor săi constituie o ingerinţă prevăzută de lege, are un scop legitim în sensul art. 8 alin. (2) din Convenţie şi poate să fie considerată o măsură necesară într-o societate democratică pentru asigurarea ordinii și siguranței publice și prevenirea faptelor penale având în vedere situația particulară a reclamantului (condamnat în primă instanţă la o pedeapsă de 5 ani şi 7 luni închisoare pentru constituirea unui grup infracţional organizat, neavând regimul de executare al pedepsei stabilit; figura cu mandatul european de arestare nr. 56 EAW emis la data de 07.12.2015 de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a Penală pentru infracţiunea prevăzută de Legea nr. 302/2004).
Potrivit Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, adoptat prin H.G. nr. 157/2016, ieşirea din penitenciar, fără a se distinge după scopul ieşirii, reprezintă o recompensă, iar o recompensă nu poate fi acordată dacă deţinutul nu prezintă suficientă încredere că nu mai comite alte infracţiuni - art. 213 alin. (2) lit. a).
Prin urmare, arată recurentul, nu se poate reţine în cauză existenţa unei fapte ilicite în sarcina acestei comisii, conform art. 1357 din Codul civil, din moment ce reclamantul se bucură, în baza legii, doar de o vocaţie la recompensare, iar nu de un drept care să impună comisiei constituite o obligaţie şi care să determine un prejudiciu.
Astfel, respingerea cererii de recompensare nu poate constitui o faptă ilicită, din moment ce legea a dat în competenţa unei anume comisii dreptul de a face aprecieri asupra condiţiilor reale şi personale în care permisiunea de ieşire din penitenciar se poate acorda, iar nu instanţei civile, care nu se poate substitui organelor învestite de lege cu soluţionarea cererilor de recompensare şi să facă propria apreciere sub aspectul legalităţii şi oportunităţii.
Din momentul în care a fost încarcerat, condamnatul trebuia să realizeze în ce constă privarea de libertate, respectiv faptul că nu va putea participa la evenimentele familiale care urmau să aibă loc până la liberarea din penitenciar, cu atât mai mult cu cât pe numele acestuia figura emis şi un mandat european de arestare. Faptul că şi-a imaginat că va putea participa la înmormântarea părinţilor săi, fără să îndeplinească condiţiile impuse de lege pentru acordarea recompensei permisiunii ieşirii din penitenciar, nu poate conduce la concluzia că pârâtul poate fi obligat la plata unor daune morale.
Câtă vreme permisiunea de ieşire din penitenciar apare ca o vocaţie a persoanei private de libertate și nu ca un drept, având în vedere situaţia specială în care s-a găsit reclamantul, respectiv în executarea unei pedepse privative de libertate, este de înţeles că legăturile acestuia cu familia sunt restricţionate şi se supun unor reguli stricte, fiind necesară parcurgerea unor proceduri prevăzute de legislaţia în vigoare, astfel că nu se poate aprecia că i-a fost încălcat dreptul la viaţă privată prevăzut de dispoziţiile art. 8 din C.E.D.O., cu atât mai mult cu cât acesta a putut beneficia de vizite, convorbiri telefonice, dreptul la petiţionare, etc.
Prin urmare, în opinia recurentului-pârât, nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi nu se poate reţine în sarcina comisiei săvârşirea unei fapte ilicite, conform art. 1357 din Codul civil, din moment ce reclamantul se bucură, în baza legii, doar de o vocaţie la recompensare, iar nu de un drept care să impună comisiei constituite o obligaţie şi care să determine un prejudiciu.
Deși prima instanţă a considerat că prejudiciul moral pe care l-a suferit reclamantul poate fi acoperit cu suma de 10.000 lei, recurentul a considerat că reclamantul nu a făcut dovada existenţei prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între fapta pretins săvârşită şi prejudiciu.
Daunele morale sunt acele consecinţe de natură nepatrimonială cauzate unei persoane prin săvârşirea unor fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalităţii sale fizice, psihice şi sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale, dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru legal.
Prejudiciul, condiţie esenţială a răspunderii civile delictuale, reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv sau, în anumite condiţii, a unor simple interese.
În concluzie, recurentul a considerat că în niciun caz nu se poate aprecia că eventualul prejudiciu moral pe care l-a suferit reclamantul se datorează unei fapte ilicite a pârâtului Penitenciarului Bucureşti Rahova, care a respectat dispoziţiile legale incidente în cauză.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată, casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecința respigerii cererii reclamantului A.
Poziția procesuală a intimatei-pârâte a fost în sensul achiesării în totalitate la cererea de recurs formulată în cauză, pentru argumentele ce se vor expune în continuare.
Instanţele de fond au aplicat în mod greşit dispoziţiile legale privind acordarea dreptului de a ieşi din penitenciar, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.
Recompensele, printre care şi cea prevăzută de art. 99 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, se acordă deţinuţilor care au o bună conduită şi au dovedit stăruinţă în muncă sau în cadrul activităţilor educative, culturale sau terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială sau de instruire şcolară şi formare profesională, precum şi celor care au prevenit producerea unor situaţii de risc pentru siguranţa penitenciarului sau a personalului, pentru alţi deţinuţi, sau alte persoane, în condiţiile art. 98 şi 99 din același act normativ.
La acordarea acestui tip de recompensă, respectiv permisiunea de ieşire din penitenciar, comisiile de specialitate au în vedere unul dintre obiectivele principale ale sistemului penitenciar, parte integrantă a sistemului de ordine publică şi siguranţă naţională a statului, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 145/2019 privind statutul poliţiştilor de penitenciare, cu modificările şi completările ulterioare, şi anume protejarea ordinii de drept a siguranţei cetăţenilor şi apărarea valorilor sociale.
Intimata-pârâtă a expus pe larg contextul în care s-a propus modificarea art. 99 alin. (6) din Legea nr. 254/2013, în respectarea hotărârilor C.E.D.O. în cauzele Bragadireanu împotriva României și Kanalas împotriva României, prin care s-a constatat încălcarea de către statul român a dispoziţiilor art. 3 și art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sub aspectul neacordării unui tratament stomatologic adecvat şi neacordării posibilităţii a părăsi locul de deţinere pentru a participa a funeraliile unei rude apropiate.
A mai arătat că reclamantul însă nu a dovedit existenţa unui prejudiciu, legătura de cauzalitate prin cererea de chemare în judecată și nici prin înscrisuri, în ce fel şi sub ce aspect au fost lezate şi nici ce valori au fost lezate. În plus, suma solicitată cu titlu de despăgubiri este excesivă, iar răspunderea civilă delictuală este menită să acopere o pagubă, nu să asigure un câştig. Presupusul prejudiciul moral, adică reparaţia pentru neliniştea, disconfortul şi incertitudinea cauzate de măsura condamnării reclamantului nu ţin de condiţiile de detenţie, ci de măsura de îngrădire a libertăţii care nu intră în competenţa sistemului penitenciar.
În concluzie, a considerat nejustificat demersul reclamantului de a specula o situaţie obiectivă în scopul obţinerii unor sume de bani, mai ales că acesta nu a dovedit în concret intensitatea cu care a perceput consecinţele vătămării generate de încălcarea anumitor drepturi, în acest sens a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași, în numele și pentru Statul Român, prin Ministrul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului față de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive.
A arătat că în mod temeinic și legal prima instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere motivele de fapt și de drept invocate de reclamantul-apelant A.
Astfel, în raport de situația de fapt dedusă judecății și de art. 1392 din Codul de procedură civilă, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză atâta timp cât acesta nu răspunde în numele și pentru Administraţia Naţională a Penitenciarelor sau pentru Ministerul Public.
Prin urmare, raportul juridic este stabilit între persoana care a formulat cererea, reclamantul, care își justifică astfel propria calitate procesuala activă și care se consideră vătămat și entitatea/entităţile juridice care, conform legii speciale, aveau competența de a decide asupra exercitării drepturilor reclamate.
Recurentul-pârât Penitenciarul București Rahova a depus răspuns la întâmpinarea formulată de Statul Român, prin Ministrul Finanțelor Publice, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, arătând că această parte are calitate procesuală pasivă în măsura în care a legiferat posibilitatea ieșirii din penitenciar în vederea participării la înhumarea unei rude apropiate ca pe o recompensă, supunând-o regulilor de acordare a recompenselor.
În consecință, Statul Român trebuia să facă o delimitare legislativă între acest drept și vocația de a beneficia de o recompensă pentru celelalte motive prevăzute de legea de executare a pedepselor.
Intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, arătând că în mod greșit a pretins că recursul s-a formulat în contradictoriu cu această parte în condițiile în care recurentul-pârât nu a criticat decizia atacată din perspectiva excepțiilor admise de instanța de apel, privind lipsa calității procesuale pasive a Administrația Naționale a Penitenciarelor și Ministerul Finanțelor Publice.
Prin admiterea cererii de acordare a despăgubirilor, sumele pretinse de reclamant vor fi achitate din bugetul statului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
O primă critică a recurentului-pârât Penitenciarul Bucureşti Rahova aduce în discuție legalitatea soluției instanței de apel prin prisma aplicării eronate a art. 8 din C.E.D.O.
Astfel, din perspectiva marjei de apreciere a autorităţii naţionale la care face referire C.E.D.O. în Hotărârea Kanalas, recurentul-pârât pretinde că respingerea cererii reclamantului de a ieşi din penitenciar pentru a participa la înmormântarea părinţilor săi constituie o ingerință prevăzută de lege, are un scop legitim în sensul art. 8 din C.E.D.O. şi reprezintă o măsură necesară într-o societate democratică pentru asigurarea ordinii și siguranței publice și prevenirea faptelor penale date fiind circumstanțele particulare ale speței.
Tot astfel, nici în contextul reglementării răspunderii civile delictuale prin dispozițiile art. 1357 din Codul civil, nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite în sarcina sa din moment ce reclamantul se bucură doar de o vocaţie la recompensare, iar nu de un drept care să impună o obligaţie şi să determine un prejudiciu.
Or, respingerea cererii de recompensare s-a produs în urma analizei comisiei competente, potrivit legii, care are dreptul în a face aprecieri asupra condiţiilor în care permisiunea de ieşire din penitenciar se poate acorda.
Înalta Curte constată că formulând aceste critici, recurentul-pârât ignoră justeţea statuărilor primei instanțe, validate de instanța de apel, care a expus, într-o motivare substanțială, argumentele pentru care a considerat că motivele invocate de pârât în justificarea refuzului de a-i acorda reclamantului permisiunea de ieșire din penitenciar pentru a participa la înmormântare părinților săi nu sunt suficiente pentru a demonstra că ingerința în dreptul persoanei la respectarea vieții sale private a fost necesară într-o societate democratică din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. în materie, care are aplicabilitate directă şi prioritară faţă de legislaţia naţională, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Drepturile reglementate de art. 8 al Convenţiei Europene sunt incluse în categoria drepturilor condiţionale, întrucât ingerinţa unei autorităţi publice este permisă în limita în care o asemenea ingerinţă este prevăzută de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară, printre altele, pentru siguranţa publică, apărarea ordinii publice, prevenirea faptelor penale ori protejarea drepturilor şi intereselor legitime ale altor persoane.
Aşadar, pentru a fi conformă cu dispoziţiile Convenţiei, ingerinţa autorităţilor statale în exerciţiul drepturilor protejate de art. 8 trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, să apară necesară într-o societate democratică şi să fie proporţională cu scopul urmărit, adică să fie determinată de existenţa unei nevoi sociale imperioase care a impus-o în vederea identificării echilibrului care trebuie să existe între interesul general şi respectarea în concret a unuia dintre drepturile protejate.
În examinarea conduitei pârâtului, prima instanță a avut în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire în special la cauza Kanalas împotriva României, pe care a găsit-o ca fiind similară, din punct de vedere al circumstanțelor de fapt, cu cea dedusă judecății pendinte, pe baza acestei analogii și prin prisma statuărilor Curții Europene, reținând că fapta ilicită a pârâtului chemat în judecată constă în încălcarea art. 8 din Convenție.
În considerentele hotărârii pronunţate în cauza Kanalas împotriva României, Curtea Europeană a concluzionat că autorităţile naţionale nu au realizat o punere în balanţă a intereselor aflate în joc, respectiv, pe de o parte, dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de familie şi, pe de altă parte, asigurarea ordinii şi siguranţei publice şi prevenirea faptelor penale.
Curtea Europeană a menţionat că deşi detenţia, la fel ca orice altă măsură privativă de libertate, implică, prin natura sa, restricţii privind viaţa privată şi de familie a persoanei în cauză, cu toate acestea, este esenţial, pentru respectarea vieţii de familie, ca administraţia penitenciarului să îi permită persoanei private de libertate şi să o sprijine, atunci când este necesar, să menţină contactul cu rudele apropiate (Messina împotriva Italiei şi Khoroshenko împotriva Rusiei).
În ceea ce privește infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul, prima instanță a expus corect jurisprudența C.E.D.O. în materie, care a stabilit că a existat o încălcare a art. 8 și în situații în care era vorba despre infracțiuni mai grave.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului „nu a acordat o importanţă primordială infracţiunilor pentru care fuseseră condamnaţi reclamanţii în cauzele care priveau problema permisiunii de ieşire din penitenciar din motive legate de familie” (Schemkamper, pct. 33-36 – cauză în care reclamantul, vinovat de omor, executa o pedeapsă de 20 de ani de închisoare –, şi Giszczak împotriva Poloniei, nr. 40195/08, pct. 36-39, 29 noiembrie 2011 – cauză în care reclamantul, vinovat de instigare la săvârşirea infracțiunii de omor, executa o pedeapsă de 13 ani de închisoare).
Înalta Curte observă că reglementările conținute la art. 213 alin. (2) și (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin H.G. nr. 157/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 271 din 11 aprilie 2016, ce au fundamentat decizia de respingere a cererii reclamantului, au rolul de a circumstanția condițiile și criteriile obiective care trebuie îndeplinite pentru a putea beneficia de această recompensă, prin raportare atât la scopul urmărit prin aplicarea unei pedepse privative de libertate, cât și la interesul general constând în protejarea ordinii publice și a siguranței cetățenilor.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că refuzul de a-i permite reclamantului să iasă din mediul carceral pentru a participa la înmormântarea mamei sale trebuie să fie considerat o ingerinţă în dreptul persoanei în cauză la respectarea vieţii de familie (Ploski împotriva Poloniei), o astfel de ingerinţă neîncălcând Convenţia, dacă este prevăzută de lege, are cel puţin un scop legitim în sensul art. 8 din Convenţie şi poate fi considerată o măsură necesară într-o societate democratică.
Pentru a stabili dacă măsura în cauză era „necesară într-o societate democratică”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că pentru a preciza obligațiile asumate în materie de către statele contractante în temeiul art. 8 din Convenție, trebuie să se țină seama de cerințele normale și rezonabile ale încarcerării și de întinderea marjei de apreciere care trebuie acordată, în consecință, autorităților naționale, atunci când reglementează contactele unei persoane deținute cu familia acesteia. Cu toate acestea, statul are obligația de a demonstra că restricțiile inerente aplicate drepturilor și libertăților persoanei deținute sunt necesare într-o societate democratică și se bazează pe o nevoie socială imperioasă.
Astfel fiind, în mod corect a apreciat instanța de apel că motivele care au stat la baza respingerii cererii nu sunt suficiente pentru a demonstra că ingerinţa denunţată era necesară într-o societate democratică atâta timp cât intimatul-reclamant nu fusese sancționat disciplinar, iar acordarea permisiunii de a ieși din penitenciar nu s-a demonstrat a fi în măsură să genereze o stare de pericol pentru ordinea publică și siguranța cetățenilor.
Drept urmare, în lipsa unor elemente care să confere legitimitate refuzului acordării beneficiului prevăzut de lege, instanţa de apel a urmărit să-i asigure intimatului-reclamant o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral cauzat de neparticiparea la înmormântarea părinţilor săi.
Câtă vreme modalitatea de acordare a recompensei constând în permisiunea ieșirii din penitenciar este reglementată într-o manieră care permite o evaluare a capacității persoanelor condamnate de a respecta regulile de conviețuire socială în momentul în care vor primi permisiunea de ieșire din penitenciar, este necesar ca personalul penitenciarului să aibă la dispoziție criteriile necesare pentru a aprecia în mod obiectiv cu privire la orice solicitare de acest gen, cu luarea în considerare inclusiv a siguranței comunității în care persoana va ajunge ca urmare permisiunii acordate.
Printr-o a doua critică, recurentul-pârât a susținut neîntrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 din Codul civil din moment ce reclamantul se bucură, în baza legii, doar de o vocație de recompensare, iar nu de un drept care să impună comisiei constituite o obligație și care să determine un prejudiciu.
Astfel, nu se poate aprecia că eventualul prejudiciu moral pe care l-a suferit reclamantul se datorează unei fapte ilicite a pârâtului, care a respectat dispozițiile legale incidente în cauză.
Criticile sunt nefondate.
Din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 98 din Legea nr. 254/2013 rezultă că acordarea recompenselor este o posibilitate și nu un drept, acordarea unui anume tip de recompensă fiind atributul administrației penitenciare, conform prerogativelor stabilite de cadrul legal execuțional penal.
Referitor la persoanele private de libertate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în mod constant în jurisprudența sa că un deținut nu pierde, prin simplul fapt al încarcerării sale, apărarea drepturilor sale garantate prin convenție. Din contră, persoanele aflate în detenție au o poziție vulnerabilă, iar autoritățile au obligația să le apere. Statul trebuie să se asigure că o persoană este deținută în condiții compatibile cu respectarea demnității sale umane, că modul și metoda de executare a măsurii nu o supun la stres sau greutăți care depășesc nivelul inevitabil de suferință inerent în detenție și că drepturile sale fundamentale, cum este cel la viață privată și de familie, sunt asigurate în mod adecvat.
În contextul expus, în raport de circumstanțele factuale ale speței, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe care a făcut o analiză justă a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. în ceea ce priveşte păstrarea justului echilibru între interesul general şi drepturile intimatului-reclamant.
Sub aspectul existenței faptei ilicite, s-a apreciat că refuzul autorităților de a acorda permisiunea reclamantului de ieșire din penitenciar pentru a participa la înmormântarea părinţilor săi poate fi reținut ca temei al acestei forme de răspundere civilă delictuală generatoare a obligației de despăgubire a persoanei vătămate.
Nu interesează analiza formei de vinovăţie în persoana pârâtului câtă vreme şi cea mai uşoară culpă este suficientă, ea decurgând din împrejurarea că pârâtul putea să prevadă că, în situaţia particulară a reclamantului, simpla respingere a cererii de acordare a recompensei era aptă să-i producă părţii adverse un prejudiciu.
În privința prejudiciului reclamat, se reține că acesta reprezintă o consecinţă directă a faptei refuzului autorităţilor de a da curs cererii formulate și atingerii valorilor morale protejate de lege - demnitatea umană şi viaţa de familie, cu impact negativ în plan psihic şi afectiv ce a determinat producerea unui prejudiciu moral concretizat în suferința generată reclamantului de semnificația evenimentului produs în viața sa, dublată de sentimentul de frustrare și neputință generat de imposibilitatea de a participa la ceremonia de înmormântare a părinților săi.
Din acest punct de vedere, se reţine că în aprecierea condiţiilor pentru care reclamantului nu i s-a acordat permisiunea participării la înmormântarea părinților săi, Comisia constituită în cadrul penitenciarului, în baza cadrului legal reprezentat de art. 98 şi art. 99 din Legea nr. 254/2013, s-a raportat la o serie de criterii pe care le-a considerat ca nefiind întrunite în persoana deţinutului.
Nu în ultimul rând, se observă prevederile art. 11 din H.G. nr. 756/2016, precum şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare, aprobat prin Decizia Directorului general al ANP - art. 1 alin. (1) şi (2), potrivit cărora penitenciarele sunt unităţi care asigură executarea pedepselor privative de libertate şi a măsurii arestării preventive, în condiţii în care garantează respectarea demnităţii umane, facilitând responsabilizarea şi reintegrarea în societate a persoanelor private de libertate şi contribuind la creşterea gradului de siguranţă a comunităţii, menţinerea ordinii publice şi securităţii naţionale.
Astfel, dând eficienţă criteriul general evocat de C.E.D.O. potrivit cu care despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora, reţinând criteriile jurisprudenţiale de evaluare a daunelor morale, instanţa a apreciat că suma de 10.000 lei poate acoperi prejudicial moral suferit de reclamant.
În situația daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elemente de fapt relevante în concret, apreciate în complexitatea lor.
Este, aşadar, necesar ca despăgubirea să compenseze prejudicial creat şi să aducă acea satisfacție de ordin moral celui vătămat.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova împotriva deciziei nr. 776/2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă.