Principiul rolului activ al judecătorului vs. principiul disponibilităţii. Regulator de competenţă. Calificarea cererii de chemare în judecată în raport cu obiectul acesteia
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competenţa instanţelor judecătoreşti
Index alfabetic: competenţa materială
- certificat de atestare a dreptului de proprietate
- act administrativ
C.proc.civ., art. 9 alin. (2), art. 22
Legea nr. 55472004, art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. f)
Potrivit art. 22 C.proc.civ. revine judecătorului competenţa deplină privind identificarea, instrumentarea şi aplicarea normelor de drept incidente, ţinând seama de cadrul procesual stabilit prin cererile şi apărările părţilor, cum prevede art. 9 alin. (2) C.proc.civ.
În egală măsură, judecătorul poate trece peste calificarea dată de părţi, întrucât este chemat să califice juridic faptele deduse judecăţii, cărora le va aplica prevederile legale în vigoare; aşadar, chiar în lipsa acordului expres al părţilor, pentru o judecată cu respectarea legii, instanţa dă ori restabileşte calificarea juridică exactă cererii cu care este învestită.
Ca atare, cum certificatul de atestare a dreptului de proprietate a cărui completare se solicită prin cererea de chemare în judecată este un act administrativ, emis de o autoritate publică centrală, în regim de putere publică, în vederea executării legii, acţiunea are natura unui litigiu de contencios administrativ.
Trimiterea făcută de reclamantă, în cuprinsul acţiunii, la legile proprietăţii şi la asimilarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate cu titlurile de proprietate emise de comisiile de fond funciar nu poate atrage concluzia calificării cererii ca fiind o cerere în materia fondului funciar. Aceasta deoarece, după cum rezultă în mod expres din cuprinsul certificatului, acesta a fost emis în temeiul Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 834/1991, după o procedură stabilită în cuprinsul acestor acte normative, iar nu în baza legilor fondului funciar şi după procedura de constituire/reconstituire a dreptului de proprietate reglementată de acestea.
Astfel, raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială de soluţionare a cererii aparţine instanţei de contencios administrativ.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1874 din 13 octombrie 2022
I. Circumstanţele cauzei
Cererea de chemare în judecată
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 11.10.2021, reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună îndreptarea erorii de redactare a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO8 nr. 0067 emis de către Ministerul Comerțului la data de 27,06,1994, constatarea instanței ca S.C. A. S.A. este una si aceeași cu S.C. B. S.A. așa cum arata şi extrasul de la ORC Sălaj privind starea firmei.
Prin sentinţa nr. 9 din 13.01.2022, Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrative şi fiscal a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Zalău.
În motivare, a reţinut că, prin răspunsul la întâmpinare formulat de reclamantă, s-a învederat că acţiunea nu este întemeiată pe prevederile Legii nr. 554/2004, ci pe cele ale dreptului comun, Codul civil, respectiv pe legislaţia în materia dreptului proprietăţii, deoarece în accepţiunea sa titlul emis de pârât este asimilat titlului de proprietate emis de către Consiliile Judeţene pentru reconstituirea dreptului de proprietate.
Reţinând că prin cererea de chemare în judecată au fost indicate ca fundament juridic al acţiunii dispoziţiile art. 125 şi art. 442 C.proc.civ., curtea de apel a constatat că nu poate califica cererea de chemare în judecată ca o acţiune în contencios administrativ, deşi certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor a cărui rectificare o solicită este un act administrativ (fiind un act emis în executarea legii), deoarece s-ar încălca principiul disponibilităţii.
A reţinut că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 limitează competenţa instanţei de contencios administrativ la sfera litigiilor în această materie, şi, raportat la precizările exprese ale reclamantei, în speţă sunt incidente prevederile art. 94 pct. 1 lit. j ind. 3 raportat la art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 republicată cu modificările şi completările ulterioare, astfel încât competenţa materială în soluţionarea acţiunii formulate de reclamantă în această ipoteză revine judecătoriei.
Sub aspectul competenţei teritoriale, în raport de dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, întrucât din Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO8 nr. 0067 emis de Ministerul Comerţului coroborat cu menţiunile din cuprinsul certificatului constatator din 18.08.2021 emis de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Sălaj, a rezultat că terenurile proprietatea reclamantei se află în Municipiul Sălaj, competenţa din această perspectivă revenind Judecătoriei Zalău.
Învestită prin declinare, Judecătoria Zalău, prin sentinţa civilă nr. 1136 din 8.07.2022, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi, suspendând din oficiu judecata cauzei, a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluționării conflictului negativ de competență.
În motivare, a arătat că cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă se impune a fi calificată din punct de vedere juridic prin raportare la obiectul acesteia, astfel cum a fost dedus judecăţii
A constatat că reclamanta a învestit instanţa cu două capete de cerere: unul prin care a solicitat să se dispună îndreptarea erorii de redactare a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO8 nr. 0067 emis de către Ministerul Comerțului la data de 27.06.1994 şi altul prin care a solicitat să se constate S.C. A. S.A. este una si aceeași cu S.C. A. S.A.
Referitor la primul capăt de cerere menţionat, a reţinut că Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO8 nr. 0067 emis de către Ministerul Comerțului, care a solicitat reclamanta să fie îndreptat, este un act administrativ, fiind un act emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării legii, care dă naştere la raporturi juridice.
Instanţa a avut în vedere că trimiterea făcută de reclamantă la legile proprietăţii şi la asimilarea certificatului care solicită a fi îndreptat cu titlurile de proprietate emise de comisiile de fond funciar nu poate atrage concluzia calificării cererii acesteia ca fiind o cerere în materia fondului funciar. Aceasta deoarece, după cum rezultă în mod expres din cuprinsul certificatului anexat de reclamantă cererii introductive, acesta a fost emis în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi a H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, după o procedură stabilite în cuprinsul acestor acte normative, iar nu în baza legilor fondului funciar şi după procedura de constituire/reconstituire a dreptului de proprietate reglementată de acestea.
În consecinţă, instanţa a reţinut că primul capăt din cererea reclamantei are în mod incontestabil natura unei cereri în materia contenciosului administrativ, atât timp cât prin intermediul său este atacat un act administrativ
Faţă de împrejurarea că în cauză actul contestat a fost emise de către Ministerul Comerţului (autoritate publică centrală), raportat la dispoziţiile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, competenţa materială de soluţionare a cererii aparţine curţii de apel.
Sub aspectul competenţei teritoriale, art. 10 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 prevede că „Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului.”
În aceste condiţii, raportat la sediul reclamantei care este situat în mun. Zalău, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei aparţine Curţii de Apel Cluj.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere privind constatarea identităţii dintre SC A. SA şi SC B. SA, instanţa reţine că, potrivit art. 125 C.proc.civ. „În cererile pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, competenţa instanţei se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului.”
În realitate, acţiunea în constatare formulată de reclamantă prin cel de-al doilea petit este corelativul acţiunii în realizare formulată prin primul petit al cererii, având în vedere că prin acest al doilea petit, reclamanta solicită să se constate că A. SA din extrasul ORC depus la dosar este una şi aceeaşi cu B. SA din Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO8 nr. 0067 emis de către Ministerul Comerțului, eroare materială din certificat care a solicitat a fi îndreptată prin primul petit.
În aceste condiţii, instanţa a constatat că şi cel de-al doilea petit al cererii reclamantei este tot de competenţa Curţii de Apel Cluj.
II. Considerentele Înaltei Curţi
Examinând conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public”.
Conform art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 „activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”.
Noţiunile de „autoritate publică” şi „act administrativ” sunt definite în cuprinsul art. 1 alin. (1) lit. b şi c din Legea nr. 554/2004 ca fiind „autoritate publică - orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.”, respectiv, „act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.”
În cauză, obiectul cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită instanţa este o acțiune prin care reclamanta a solicitat îndreptarea erorii de redactare a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO8 nr. 0067 emis de către Ministerul Comerțului la data de 27.06.1994, în sensul că S.C. A. S.A. este una si aceeași cu S.C. B. S.A.; ca temei de drept a fost invocat art. 125 şi art. 442 şi urm. C.proc.civ.
Prin încheierea de şedinţă din 29.03.2022, Judecătoria Zalău a dispus citarea reclamantei cu menţiunea de a indica temeiul de drept al cererii formulate; ca urmare, reclamanta a depus precizarea aflată la fila 66, în cuprinsul căreia a indicat art. 125 şi art. 442 C.proc.civ., apreciind că acţiunea este o cerere de constatare şi îndreptare a erorii materiale de redactare a certificatului de atestare al dreptului de proprietate.
Ca urmare, este corectă reţinerea Judecătoriei Zalău, în sensul că cererea de chemare în judecată poate fi calificată juridic, prin raportare la obiectul acesteia.
Observând acţiunea reclamantei, se constată că cererea de chemare în judecată are două capete de cerere: unul prin care a solicitat să se dispună îndreptarea erorii de redactare a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO8 nr. 0067 emis de către Ministerul Comerțului la data de 27.06.1994 şi altul prin care a solicitat să se constate S.C. A. S.A. este una si aceeași cu S.C. B. S.A.
La solicitarea instanţei, reclamanta a precizat temeiul de drept al acţiunii sale ca fiind art. 125 şi art. 442 C.proc.civ.
Înalta Curte reţine în cauză incidenţa art. 22 C.proc.civ., respectiv a alin. (4) „Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă” şi a alin. (5) „Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora”.
Cu alte cuvinte, revine judecătorului competenţa deplină privind identificarea, instrumentarea şi aplicarea normelor de drept incidente, ţinând seama de cadrul procesual stabilit prin cererile şi apărările părţilor, cum prevede art. 9 alin. (2) C.proc.civ.
În egală măsură, judecătorul poate trece peste calificarea dată de părţi, în virtutea principiului disponibilităţii, întrucât este chemat să califice juridic faptele deduse judecăţii, cărora le va aplica prevederile legale în vigoare; aşadar, chiar în lipsa acordului expres al părţilor, pentru o judecată cu respectarea legii, instanţa dă ori restabileşte calificarea juridică exactă cererii cu care este învestită.
Înalta Curte reţine că actul a cărei completare se solicită este un act administrativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării legii; or, faţă de împrejurarea că actul contestat a fost emise de către Ministerul Comerţului, care este o autoritate publică centrală, raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială de soluţionare a cererii aparţine instanţei de contencios administrativ, respectiv curţii de apel.
Totodată, se are în vedere că trimiterea făcută de reclamantă la legile proprietăţii şi la asimilarea certificatului care solicită a fi îndreptat cu titlurile de proprietate emise de comisiile de fond funciar nu poate atrage concluzia calificării cererii acesteia ca fiind o cerere în materia fondului funciar. Aceasta deoarece, după cum rezultă în mod expres din cuprinsul certificatului anexat de reclamantă cererii introductive, acesta a fost emis în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi a Hotărârii Guvernului nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, după o procedură stabilite în cuprinsul acestor acte normative, iar nu în baza legilor fondului funciar şi după procedura de constituire/reconstituire a dreptului de proprietate reglementată de acestea.
Cu privire la solicitarea reclamantei referitoare la constatarea identităţii dintre SC A. SA şi SC B. SA, se reţine că aceasta este, în realitate, o chestiune subsidiară solicitării de îndreptare a erorii din certificatul de atestare a dreptului de proprietate, sens în care competenţa de soluţionare revine tot curţii de apel.
Prin urmare, constatând că instanţa a fost învestită cu o acțiune care are natura juridică a unui litigiu de contencios administrativ, cu referire la textele legale anterior citate, Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.