Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Sesizarea Inspecţiei Judiciare. Acţiunea disciplinară

La 01.09.2016, petenta Societatea Profesională Notarială "A. şi B." a comunicat conducerii Curţii de Apel Bucureşti o sesizare prin care a semnalat "grave încălcări ale statutului magistraţilor, comise de doamna judecător C., din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală", cu ocazia instrumentării dosarului nr. x/2015 Sesizarea mai sus-menţionată a fost transmisă Inspecţiei Judiciare pentru competentă soluţionare, fiind înregistrată pe rolul acesteia din urmă la 12.09.2016, cu nr. x/2016.

În concret, prin sesizarea formulată, s-a susţinut că dosarul nr. x/2015 a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la 07.04.2015, fiind repartizat aleatoriu completului C7 C. pen. (judecător D.), pentru ca, ulterior, să fie instrumentat şi soluţionat de doamna judecător C., care, în opinia petentei, a preluat abuziv instrumentarea dosarului.

Faţă de cele de mai sus, petenta a solicitat sancţionarea disciplinară a magistratului, pentru încălcarea dispoziţiilor art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, constând în nerespectarea dispoziţiilor privind repartizarea aleatorie a cauzelor.

Prin Rezoluţia din 12.12.2016, s-a dispus începerea cercetării disciplinare prealabile faţă de judecătorul C., din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004.

Prin Rezoluţia din 13.12.2016 a inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, a fost avizată favorabil solicitarea inspectorului judiciar căruia i-a fost repartizată lucrarea, privind desemnarea, în vederea efectuării cercetării disciplinare, şi a celuilalt inspector, membru al echipei stabilite prin Ordinul nr. 9/25.01.2017 al inspectorului-şef.

În vederea efectuării cercetării, la 16.12.2016, au fost comunicate magistratului invitaţia de participare la cercetarea disciplinară programată pentru data de 18.01.2017 (începând cu ora 10:00) şi rezoluţia de începere a cercetării disciplinare.

La 18.01.2017, ora 10:00, inspectorii judiciari s-au prezentat la sediul Curţii de Apel Bucureşti, în vederea efectuării cercetării disciplinare.

La această dată, doamna judecător C. nu se afla în instanţă, fiind plecată din ţară pentru efectuarea unui stagiu de specializare la Institutul de Studii Juridice Avansate din Londra.

S-a fixat un alt interval pentru efectuarea cercetării disciplinare şi s-a dispus ca noua invitaţie întocmită de echipa de inspectori să îi fie comunicată, de îndată, doamnei judecător, prin poştă electronică, la adresa aflată la fila x din volumul II al dosarului de cercetare disciplinară, respectiv x@x.com.

La 14.02.2017, ora 10:00, conform invitaţiei transmise, echipa de inspectori s-a prezentat pentru a doua oară la sediul Curţii de Apel Bucureşti.

Nici de această data magistratul nu a fost prezent, motivul neprezentării fiind acelaşi cu cel invocat în cazul termenului anterior. Deoarece conducerea instanţei a comunicat echipei de inspectori că doamna judecător C. a împuternicit-o pe colega sa, doamna judecător E., să o reprezinte, aceasta a fost invitată în sala de consiliu a Curţii de Apel Bucureşti, ocazie cu care a precizat că doamna judecător C. a împuternicit-o prin e-mail (nesemnat) să solicite un nou termen, pentru a-şi angaja apărător.

S-a fixat o altă dată pentru efectuarea cercetării disciplinare, respectiv 06.03.2017, ora 10:00, întocmindu-se o nouă invitaţie adresată doamnei judecător C. şi o nouă dovadă de comunicare.

În dimineaţa zilei de 06.03.2017, a fost depusă la dosarul de cercetare disciplinară o cerere formulată de doamna judecător C., transmisă prin poştă electronică la 03.03.2017, prin care aceasta din urmă a arătat că a formulat plângere penală împotriva inspectorilor judiciari cărora le-a fost repartizată lucrarea, sens în care a solicitat amânarea cercetării disciplinare până la soluţionarea plângerii penale, până la rămânerea definitivă a hotărârii de excludere din magistratură şi, respectiv, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2015

Totodată, în cursul aceleiaşi dimineţi, a fost înregistrată la Inspecţia Judiciară şi depusă la dosar o nouă cerere, transmisă prin poştă electronică (în cursul nopţii, la ora 00:42), prin care s-a solicitat ca cercetarea disciplinară să "înceapă cu audierea domnului procuror F. şi a doamnei judecător G." şi să se ataşeze la dosar "înscrisurile solicitate care se află în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie".

Faţă de faptul că magistratul a arătat că a formulat plângere penală împotriva inspectorilor judiciari, în dimineaţa zilei de 06.03.2017, aceştia din urmă au formulat declaraţie de abţinere, ce a fost respinsă prin rezoluţie a inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare.

Drept urmare, la 06.03.2017, ora 10:45, echipa de inspectori s-a prezentat pentru a treia oară la sediul Curţii de Apel Bucureşti, în vederea efectuării cercetării disciplinare.

La momentul sosirii, conducerea instanţei a comunicat echipei de inspectori dovada de comunicare în original (procedura fiind realizată prin intermediul poştei electronice).

Dosarul nr. x/2016, cuprinzând 1310 file, nu a putut fi pus la dispoziţia doamnei judecător C., în vederea luării la cunoştinţă, deoarece aceasta nu s-a prezentat la cercetare, sens în care s-a întocmit de către echipa de inspectori, la ora 11:00 a zilei sus-menţionate, procesul-verbal prevăzut de art. 27 alin. (3) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară.

În baza alin. (5) al aceluiaşi text regulamentar, echipa de inspectori a procedat la efectuarea cercetării disciplinare.

Cererea de probe formulată de doamna judecător, vizând audierea domnului procuror F. şi a doamnei judecător G., respectiv de ataşare a unor înscrisuri din dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (transmisă prin poştă electronică, potrivit celor anterior menţionate) a fost respinsă cu motivarea că teza probatorie nu a fost enunţată, iar înscrisurile nu au fost indicate cu claritate.

Inspectorii judiciari au propus, din oficiu, proba cu audierea, în calitate de martori, a doamnelor judecător D. (titulara completului de judecată căruia i-a fost repartizat, spre soluţionare, dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti) şi H., preşedintele secţiei a II- a penale a Curţii de Apel Bucureşti, la momentul săvârşirii faptei cercetate.

A fost audiată doamna judecător H., declaraţia acesteia fiind ataşată la dosar. S-a renunţat la audierea doamnei judecător D., deoarece aceasta nu se afla în instanţă, participând la un seminar în curs de desfăşurare la Curtea de Apel Galaţi, în perioada 06.03.2017 - 07.03.2017.

Probele administrate în cursul cercetării disciplinare nu au putut fi puse la dispoziţia doamnei judecător C., având în vedere faptul că aceasta nu s-a prezentat la cercetarea disciplinară, la niciunul dintre termenele stabilite.

În faza de cercetare disciplinară, doamna judecător C. a formulat, în scris, memorii, pe care le-a înaintat Inspecţiei Judiciare, prin care a arătat că rezoluţia de începere a cercetării disciplinare este nulă absolut întrucât este emisă de doi inspectori aflaţi într-o vădită stare de incompatibilitate, precum şi faptul că a fost încălcat principiul confidenţialităţii cercetării disciplinare, prin aceea că a aflat de la un post de televiziune că este cercetată disciplinar.

Prin Rezoluţia din 17.03.2017, s-a dispus admiterea sesizării şi exercitarea acţiunii disciplinare împotriva doamnei judecător C., din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, cercetată disciplinar pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004.

Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. x/2017, Inspecţia Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare ("Legea nr. 303/2004"), pârâtei C., judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004.

2. Cererea de intervenţie

La 28 martie 2018, Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România" ("Asociaţia") a depus la dosar cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei-judecător C.

În motivarea acestei cereri s-a arătat că, prin raportare la dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 1 şi art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, precum şi art. 4 din Statutul Asociaţiei "Forumul Judecătorilor din România", aceasta din urmă justifică un interes legitim, pretinzând respectarea dispoziţiilor legale enunţate, ca o condiţie esenţială pentru garantarea independenţei justiţiei şi respectarea statutului magistratului.

Referitor la lipsa de temeinicie a acţiunii disciplinare, s-a arătat că, în speţă, nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, reţinute în sarcina pârâtei-judecător, respectiv: (i) fapta nu întruneşte cerinţa de încălcare repetată a principiului repartizării aleatorii, fiind vorba despre o singură cauză (dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti), în care s-a reproşat pârâtei că nu a respectat această regulă; (ii) nu este îndeplinită cerinţa caracterului grav al încălcării; (iii) nu poate fi reţinută reaua-credinţă sau vinovăţia pârâtei în ceea ce priveşte încălcarea principiului repartizării aleatorii a cauzei.

În susţinerea celor de mai sus, Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România" a invocat, în principal, faptul că, prin reţinerea spre soluţionare a dosarului nr. x/2015 după şedinţa de judecată din 22.01.2016 (în care a fost desemnată să înlocuiască judecătorul titular de complet), pârâta-judecător a respectat dispoziţiile art. 351 alin. (1) şi art. 354 alin. (2) C. proc. pen., ale art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Cutean împotriva României (Hotărârea din 2 decembrie 2014).

3. Hotărârea instanţei disciplinare

A. Încheierea din 28 martie 2018

Prin încheierea din 28 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România", ca inadmisibilă; a respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei formulată de pârâtă; a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant al reclamantei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, ambele invocate de către pârâtă.

S-a reţinut faptul că, deşi, prin voinţa legii, acţiunea disciplinară este o specie a acţiunii civile, se impune a fi subliniat că, în acest caz, nu există un raport de drept privat substanţial tipic, componenta publică fiind mai pregnantă; or, neexistând un raport de drept privat substanţial tipic, aplicabilitatea dispoziţiilor referitoare la cererea de intervenţie din cuprinsul C. proc. civ., ca lege generală - în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 -, este supusă limitelor decurgând din specificitatea legii speciale, întrucât specialia generalibus derogant.

De asemenea, s-a considerat că rolul asociaţiilor profesionale ale magistraţilor de a apăra şi promova drepturile magistraţilor, în raport cu autorităţile implicate, trebuie evaluat, în plan procesual, prin prisma regulilor anume statornicite de lege. Or, legea - art. 29 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 - permite deja prezenţa asociaţiilor în faţa instanţei disciplinare, ale cărei şedinţe sunt publice, acordându-le posibilitatea de a exprima, atunci când consideră necesar, un punct de vedere asupra problemelor ce se dezbat, la iniţiativa lor sau la solicitarea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.

În cauză, însă, nu s-a făcut dovada existenţei unui interes născut şi actual, potrivit legii, neexistând o situaţie specială care ar expune Asociaţia unui prejudiciu imediat şi iminent dacă acţiunea disciplinară ar fi admisă şi care să permită asociaţiei profesionale o poziţie superioară celei reglementate de art. 29 alin. (2) din Legea 317/2004.

B. Hotărârea nr. 9J din 2 aprilie 2018

Prin Hotărârea nr. 9J din 2 aprilie 2018 pronunţată de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtei-judecător C. şi, în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a fost aplicată doamnei judecător C. sancţiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură", pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) din acelaşi act normativ.

Soluţia sus-menţionată, pronunţată de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, are la bază considerentele de mai jos.

Referitor la motivul de nelegalitate a cercetării disciplinare, ca urmare a încălcării art. 7 şi art. 8 din Hotărârea nr. 1027/2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv a principiilor imparţialităţii şi independenţei inspectorilor, dar şi a principiului confidenţialităţii, instanţa disciplinară a constatat faptul că aspectele legate de eventuala lipsă de imparţialitate şi obiectivitate a inspectorilor judiciari au fost analizate cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile procedurii administrative a cercetării disciplinare.

Cu privire la lipsa de imparţialitate a inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a reţinut că nu există elemente concrete care să pună la îndoială imparţialitatea şi independenţa acestuia în exercitarea atribuţiilor legale.

Referitor la nerespectarea principiului confidenţialităţii reglementat de art. 8 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, aprobat prin Hotărârea nr. 1027/2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, instanţa disciplinară a reţinut că probele administrate nu au relevat faptul că informaţiile apărute în presă, cu privire la cercetarea disciplinară a pârâtei, ar fi fost transmise de către inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare sau de către o altă persoană din cadrul acestei instituţii.

Pe fondul cauzei

Latura obiectivă

Analizând dispoziţiile art. 101 alin. (1), alin. (5), alin. (6) şi alin. (7) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, art. 52 alin. (1) şi art. 53 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi dispoziţiile punctului 2 lit. f) din Recomandarea nr. R (94)12 a Comitetului de Miniştri către Statele membre cu privire la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor din 13.10.1994, raportat la lucrările şi actele dosarului, instanţa disciplinară a reţinut că, în cauza de faţă, încălcarea regulilor privind repartizarea aleatorie a cauzelor rezultă din faptul că doamna judecător C. a reţinut spre soluţionare cauza cu nr. x/2015 - care fusese repartizată completului de judecată C7F, al cărei titular era doamna judecător D. -, ulterior datei de 22.01.2016, deşi prin hotărârea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti s-a dispus schimbarea compunerii completului de judecată C7F doar pentru şedinţa din 22 ianuarie 2016.

Dispoziţiile art. 101 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti prevăd, în mod expres, faptul că schimbarea judecătorului care compune un complet, se poate face doar pentru motive obiective, iar potrivit art. 19 alin. (1) lit. j) din regulamentul menţionat, este atribuţia colegiului de conducere al instanţei să aprobe o astfel de schimbare.

În fapt, după înregistrarea cauzei pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, aceasta a fost repartizată completului C7 C. pen. compus din doamna judecător D., iar, după soluţionarea etapei camerei preliminare, a revenit completului C7F, al cărei titular era tot doamna judecător D.

Completul compus din doamna judecător D. a soluţionat cauza în cameră preliminară, iar ulterior, a dispus începerea cercetării judecătoreşti, procedând la audierea inculpaţilor, soluţionarea cererilor formulate de aceştia, încuviinţarea probatoriului.

Cu toate acestea, la termenul din 22.01.2016, doamna judecător C. a procedat la audierea a trei martori, după care a amânat cauza o săptămână, la completul C7 Continuitate, şi nu la completul C7F, acesta din urmă neavând configurată şedinţă de judecată decât la 12.02.2016.

Câtă vreme, prin Hotărârea Colegiului de conducere nr. 10 din 14.01.2016, doamna judecător C. fusese desemnată să intre în compunerea completului C7F doar la termenul din 22.01.2106, aceasta nu avea posibilitatea legală de a intra în şedinţa din 29.01.2016, iar ulterior să soluţioneze cauza, decât, eventual, în temeiul unei alte hotărâri de colegiu.

Astfel, susţinerea pârâtei în sensul că nu poate fi acuzată de nerespectarea principiului repartizării aleatorii a cauzelor, întrucât a acordat termene numai la completul C7, nu poate fi reţinută, de vreme ce prin Hotărârea Colegiului de conducere nr. 10 din 14.01.2016 a fost planificată să participe exclusiv în şedinţa C7 de la termenul din 22.01.2016.

Încălcarea principiului menţionat nu presupune necesarmente alocarea dosarului unui alt complet de judecată decât cel căruia i s-a repartizat aleatoriu, ci poate presupune şi ipoteza în care un judecător repartizat într-un complet de judecată pentru un singur termen de judecată rămâne în continuare să instrumenteze o cauză aflată pe rolul respectivului complet, deşi nu mai avea temei legal pentru asigurarea continuităţii pe acest complet.

De asemenea, apărarea pârâtei în sensul că era titulara completului C7 la termenul din 22.01.2016 a fost respinsă, ca nefondată, reţinându-se faptul că, din cuprinsul Hotărârii Colegiului de conducere nr. 10 din 14.01.2016, rezultă că aceasta a fost desemnată să înlocuiască judecătorul titular pentru un singur termen de judecată, neputând fi, aşadar, reţinută calitatea pârâtei de judecător titular al completului C7.

Instanţa disciplinară a apreciat ca relevant, totodată, faptul că, în perioada februarie - august 2016, doamna judecător C. nu a fost desemnată pentru a face parte din completul de judecată C/F şi C/CP/C7 CO - C. pen. - atribuit doamnei judecător D. - fiindu-i atribuite alte complete de fond/cameră preliminară prin hotărâre a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti (nr. 28/2016), şi nici nu a fost titulara unui alt complet de fond.

Doamna judecător C. nu figura pe planificarea secţiei penale, deoarece, în luna decembrie a anului 2015, când a fost întocmită planificarea, doamna judecător se afla încă la secţia de contencios administrativ şi fiscal, fiind desemnată să judece în cadrul acelei secţii, în perioada noiembrie - februarie 2016. Întrucât s-a întors în secţia a II-a penală mai devreme, respectiv în luna ianuarie 2016, pentru echilibrarea volumului de muncă, au fost luate hotărâri în Colegiul de conducere (nr. 10 din 14.01.2016 şi nr. 28 din 2 februarie 2016).

Instanţa disciplinară a constatat că probele administrate în cauză nu relevă, însă, existenţa unei hotărâri a Colegiului de conducere care să fi modificat componenţa completului de judecată C7F - al cărei titular era doamna judecător D. - şi pentru alte termene în afara celui din 22.01.2016.

Normele legale care reglementează repartizarea aleatorie nu sunt lăsate de legiuitor la latitudinea judecătorului, o posibilă interpretare a acestora fiind la îndemâna Colegiului de conducere al instanţei, astfel încât instanţa disciplinară nu cenzurează modul în care judecătorul interpretează legea în exercitarea atribuţiilor sale jurisdicţionale.

Instanţa disciplinară a reţinut faptul că modul în care pârâta-judecător a înţeles să se raporteze la obligaţiile legale ce îi reveneau este cu atât mai grav cu cât unul dintre scopurile avute în vedere prin reglementarea normelor de repartizare aleatorie este acela de a preveni situaţiile care pot genera îndoieli din perspectiva percepţiei publice cu privire la aparenţa de imparţialitate a magistratului în soluţionarea cauzelor cu care a fost învestit.

Apărarea pârâtei, în sensul că a păstrat cauza spre soluţionare pentru a respecta principiul continuităţii, având în vedere că la termenul din 22.01.2016 a procedat la audierea unui număr de 3 martori, a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Sub acest aspect, instanţa disciplinară a reţinut că dosarul nr. x/2015 a fost repartizat aleatoriu completului compus din doamna judecător D., judecător ce a fost în imposibilitate de a participa doar la şedinţa din 22.01.2016, sens în care a fost dată şi Hotărârea nr. 10 din 14.01.2016 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti.

Hotărârile Cutean contra României şi Beraru contra României, invocate de pârâtă în apărarea sa, respectiv pentru a justifica atitudinea sa de a soluţiona cauza evidenţiată anterior, nu privesc ipoteze similare celei din speţa de faţă, dat fiind faptul că, în cauza cu nr. x/2015, doamna judecător D., magistratul titular al completului, soluţionase cauza în cameră preliminară, dispusese începerea cercetării judecătoreşti, audiase inculpaţii, încuviinţase probatoriul, soluţionase cererile formulate de inculpaţi şi era în imposibilitate de a participa doar la o şedinţă de judecată, cea din 22.01.2106, astfel încât, tocmai în considerarea celor două hotărâri invocate în apărare de pârâtă, aceasta din urmă avea obligaţia legală de a nu reţine cauza spre soluţionare.

În orice caz, o eventuală incidenţă a hotărârilor C.E.D.O. menţionate ar fi trebuit, în lumina principiilor care guvernează organizarea judiciară, să fie apreciată doar de către completul învestit aleatoriu, în componenţa stabilită la acel moment, iar nu de judecătorul desemnat în condiţiile lipsei temporare, izolate, a celui dintâi.

Din această perspectivă, instanţa disciplinară a înlăturat apărarea pârâtei în sensul că procedase la administrarea unor probe decisive, ceea ce ar fi determinat reţinerea cauzei spre soluţionare pe considerente de continuitate întemeiate pe cele două decizii C.E.D.O. Astfel, a reţinut instanţa disciplinară, pârâta a deturnat, cu vădită intenţie, reala şi corecta manieră de aplicare a deciziilor C.E.D.O. sus-menţionate, în scopul de a justifica menţinerea dosarului respectiv spre instrumentare.

Mai mult, relevant în sensul intenţiei pârâtei de păstrare a dosarului este şi faptul că, din conţinutul încheierii pronunţate la 22.01.2016, rezultă că doamna judecător C. nu a făcut trimitere la cele două hotărâri, pentru a expune motivele care au stat la baza preluării dosarului, ci a înţeles să le invoce abia după începerea cercetării disciplinare împotriva sa.

De reţinut este şi faptul că, în situaţia în care ar fi constatat existenţa unor motive în raport de care, în opinia sa, ar fi trebuit să păstreze cauza spre soluţionare, pârâta avea, cel puţin, obligaţia să se adreseze Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, organ ce avea atribuţia legală de a modifica compunerea completului de judecată C7F şi pentru altă şedinţă de judecată decât cea din 22.01.2016.

Instanţa disciplinară a reţinut ca fiind evident faptul că pârâta nu s-a adresat Colegiului de conducere, întrucât cunoştea că nu existau motive întemeiate în raport de care să i se încuviinţeze să facă parte din completul C7F şi la un alt termen de judecată, respectiv să se configureze pentru acest complet o şedinţă de judecată şi la 29.01.2016.

Nici susţinerea pârâtei-judecător, în sensul că avocaţii cauzei nu au formulat cerere de recuzare împotriva sa, nu a fost reţinută, cu motivarea că recuzarea este reglementată de o normă cu caracter dispozitiv, în vreme ce normele legale care reglementează repartizarea aleatorie a cauzelor sunt norme de ordine publică.

În considerentele hotărârii pronunţate, instanţa disciplinară a menţionat ca prezentând relevanţă şi unele aspecte reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu ocazia soluţionării apelului declarat împotriva sentinţei penale nr. 90/F din 11.05.2016 pronunţate de doamna judecător C.

Instanţa disciplinară a constatat ca fiind neîntemeiată susţinerea pârâtei în sensul că Inspecţia Judiciară nu mai avea posibilitatea legală de a începe o nouă cercetare disciplinară cu privire la dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, întrucât anterior mai fuseseră efectuate verificări faţă de acelaşi dosar şi la sesizarea aceluiaşi petent, verificări în urma cărora s-a emis o rezoluţie de clasare.

Astfel, prin Rezoluţia nr. 1929/03.05.2016 a Inspecţiei Judiciare, s-a dispus clasarea sesizărilor formulate de Societatea Profesională "Notarială I., A. şi Asociaţii", Inspecţia judiciară reţinând că, prin sesizarea formulată, în esenţă, petiţionara şi-a exprimat nemulţumirea faţă de modul în care judecătorul a aplicat dispoziţiile procedurale referitoare la ridicarea de înscrisuri, precum şi cele ce vizează sancţionarea abaterilor săvârşite în cursul procesului.

S-a arătat că măsurile dispuse de judecător au fost criticate de părţile care s-au considerat lezate în cadrul căilor de atac prevăzute de lege, fiind astfel analizate de magistraţii învestiţi cu soluţionarea cauzelor nr. x, astfel încât se impune clasarea sesizărilor.

Potrivit art. 14 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate.

Împrejurarea că Inspecţia Judiciară nu s-a sesizat din oficiu cu privire la încălcarea normelor de repartizare aleatorie de către doamna judecător C., cu ocazia efectuării verificărilor prealabile în lucrarea anterior menţionată, nu constituie un impediment ca, ulterior, Inspecţia Judiciară să se sesizeze din oficiu sau să admită sesizarea petentei cu privire la această faptă.

În acest sens, instanţa disciplinară a reţinut că nu există dispoziţii legale sau regulamentare, din care să rezulte imposibilitatea efectuării de verificări disciplinare faţă de acelaşi magistrat, în legătură cu acelaşi dosar, însă pentru fapte diferite.

În consecinţă, instanţa disciplinară a constatat că fapta doamnei judecător C., care, la termenul de judecată din 22 ianuarie 2016 - atunci când a fost desemnată prin Hotărârea nr. 10 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti să participe la şedinţa de judecată în dosarul nr. x/2015, în completul C7/F -, deşi era începută cercetarea judecătorească în cauză de către titularul C7/F, doamna judecător D. încă de la termenul de judecată de la 30 octombrie 2015 (fiind audiaţi inculpaţii, fie în procedură obişnuită, fie în procedura simplificată, încuviinţate probe), a acordat termen de judecată ulterior, pe completul C7/F Continuitate, reţinând astfel, în mod nelegal, cauza spre judecată, dispunând suplimentarea probatoriului, schimbarea încadrării juridice, luarea de suplimente de declaraţii, fie inculpaţilor, fie martorilor, acordând termen în dezbateri, iar în final pronunţând, în primă instanţă, o sentinţă, se circumscrie laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. (o) din Legea nr. 303/2004, fiind încălcate, în mod grav, dispoziţiile referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor.

Latura subiectivă

Sub aspectul laturii subiective, instanţa disciplinară a reţinut că vinovăţia pârâtei judecător C. în săvârşirea faptei este dovedită şi rezultă din faptul că, deşi ştia că statutul de magistrat îi impunea o anumită conduită, totuşi modul în care aceasta a acţionat a fost de natură a afecta încrederea cetăţenilor în sistemul judiciar, relevând existenţa factorului intelectiv şi a celui voliţional, deci a vinovăţiei, în sens disciplinar.

De asemenea, probele administrate au relevat faptul că pârâta a comis cu intenţie directă abaterea disciplinară reţinută.

Astfel, deşi conform hotărârii Colegiului de conducere, doamna judecător C. trebuia să intre doar în şedinţa din 22.01.2016, în completul C7F, al cărui titular era în imposibilitate de a face parte din complet doar la acest termen, în dosarul cu nr. x/2015, a amânat judecata o săptămână pentru administrarea probatoriului deja încuviinţat de doamna judecător D., dispunând totodată şi suplimentarea acestui probatoriu, deşi completul C7F nu avea configurată şedinţă de judecată la 29.01.2016.

În plus, din conţinutul încheierii pronunţate la data de 22.01.2016, a mai reţinut instanţa disciplinară, rezultă faptul că, la prima strigare a cauzei, trei dintre martorii care au răspuns "prezent" au învederat faptul că nu pot rămâne în instanţă, însă pârâta a insistat şi a strigat cauza a doua oară, ulterior, procedând la audierea a trei martori.

Prin urmare, doamna judecător C. a avut intenţia de a reţine cauza spre soluţionare şi de a încălca normele de repartizare aleatorie, înainte de a proceda la audierea martorilor, respectiv anterior termenului de judecată din 22.01.2016.

S-a reţinut ca fiind evident faptul că amânarea doar pentru o săptămână a cauzei a fost dispusă de doamna judecător C. pentru a justifica reţinerea cauzei spre soluţionare, având în vedere faptul că titularul de complet, doamna judecător D., se întorcea la serviciu la 01.02.2016.

Întrebată fiind, de către instanţa disciplinară, care a fost motivul pentru care a amânat cauza doar pentru o săptămână, doamna judecător C. nu a invocat existenţa unor motive de urgentare a soluţionării cauzei, ci doar a menţionat că este posibil acest lucru şi că, în mod obişnuit, procedează în acest fel. De asemenea, a mai arătat că a amânat cauza doar pentru o săptămână, deşi avea ca obiect infracţiuni complexe şi reclama un volum mare de muncă pentru pregătire, "pentru că informaţia îi era proaspătă".

Sub acest aspect, instanţa disciplinară a constatat faptul că, pentru data de 29.01.2016, completul titular C7F nu avea configurată şedinţă de judecată, iar pârâta, pentru a putea acorda termen la această dată, a amânat cauza pe C7 Continuitate, în a cărui compunere a intrat, fără a exista o hotărâre a colegiului de conducere în acest sens.

S-a reţinut că din fişa ECRIS a dosarului rezultă faptul că, la completul C7F, a fost şters manual termenul din 29.01.2016, fiind alocat acest termen la completul C7F Continuitate .

Instanţa disciplinară a apreciat că nu poate fi primită apărarea doamnei judecător C., în sensul că acordarea termenului de judecată din 29.01.2016 s-a făcut cu acordul conducerii instanţei, dovadă în acest sens fiind crearea completului C7 Continuitate, ea însăşi neavând posibilitatea de a efectua această operaţiune în aplicaţia ECRIS. În condiţiile în care cauza a fost amânată în şedinţa publică din 22.01.2016 pentru 29.01.2016, când completul C7F nu avea configurată şedinţă de judecată, singura posibilitate tehnică pentru a introduce termenul din 29.01.2016 în ECRIS era folosirea acestui complet C7 Continuitate; în lipsa acestei operaţiuni nu ar fi fost cu putinţă îndeplinirea de către grefierul de şedinţă a atribuţiilor ulterioare termenului din 22.01.2016 (emiterea citaţiilor şi efectuarea tuturor celorlalte acţiuni impuse de ECRIS).

Totodată, instanţa disciplinară a reţinut că toate celelalte dosare din şedinţa de judecată din 22.01.2016 au fost amânate de doamna judecător C. la termenul din 12.02.2016, în şedinţa de judecată ce urma să fie prezidată de judecătorul titular, doamna D., singurul dosar amânat la 29.01.2016 fiind cel cu nr. x/2015.

De asemenea, la 29.01.2016, întrucât nu sosiseră relaţiile solicitate, doamna judecător C. a acordat termen în continuare la 02.02.2016 - dată la care doamna judecător D. era în instanţă - şi a acordat cuvântul în dezbateri de fond, amânând pronunţarea la 11.02.2016. La această dată, pârâta a repus cauza pe rol, pentru a pune în discuţia părţilor schimbarea încadrării juridice a faptelor cu privire la unii dintre inculpaţi şi suplimentarea probelor.

Prin urmare, instanţa disciplinară a reţinut că toate aceste demersuri ale pârâtei, concretizate în modalitatea de gestionare a cauzei - respectiv insistenţa de a audia martori la termenul din 22.01.2016; acordarea unui termen de o săptămână, în perioada în care judecătorul titular nu era în instanţă; iar ulterior, acordarea unui termen în continuare, întrucât judecătorul titular revenise la serviciu, termen la care a rămas în pronunţare, repunând cauza pe rol deşi, aşa cum chiar pârâta a susţinut, "studiase foarte bine cauza, informaţia fiind proaspătă" -, dovedesc intenţia clară a doamnei judecător C. de a-şi preconstitui justificări pentru fapta de a încălca normele de repartizare aleatorie.

Instanţa disciplinară a avut în vedere, de asemenea, declaraţia doamnei judecător H., preşedintele secţiei a II-a penale de la momentul respectiv, pe care pârâta judecător, cunoscând faptul că nu avea niciun temei legal pentru a reţine spre judecată cauza nr. x ulterior termenului din 22.01.2016, a abordat-o şi, fără să-i expună întreaga situaţie din speţă, a întrebat-o, într-un cadru informal, dacă "în situaţia în care audiază toţi martorii la acel termen, ar fi vreo problemă să rămână în pronunţare", pentru ca ulterior să susţină că a avut acordul acesteia.

Tot doamna judecător H. a arătat că judecătorii care intrau în locul judecătorului titular în completele de fond acordau termen la completul titular, aşa cum prevede, de altfel, şi regulamentul. De asemenea, a mai arătat că, în cadrul completelor de apel, dacă unul dintre judecătorii titulari absenta şi se proceda la audierea unor martori în prezenţa judecătorului de la permanenţă, nu se punea problema păstrării cauzei de către acest complet, ci a readministrării probei cu martori în prezenţa judecătorului titular.

Prin urmare, în raport de toate aceste circumstanţe, instanţa disciplinară a constatat intenţia evidentă a pârâtei-judecător de a reţine spre soluţionare cauza cu nr. x/2015 şi de a încălca dispoziţiile legale privind repartizarea aleatorie a cauzelor, aceasta fiind conştientă de obligaţiile pe care le avea potrivit legii, încercând totodată să confere o aparenţă de legalitate măsurilor dispuse.

Pe cale de consecinţă, instanţa disciplinară a reţinut faptul că pârâta- judecător a prevăzut rezultatul acţiunilor sale şi a urmărit încălcarea normelor legale referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor (art. 19, art. 101 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, ale art. 52 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004), reţinând spre soluţionare cauza nr. x.

Consecinţele produse au constat în afectarea gravă a actului de judecată, care a fost lipsit de una dintre garanţiile fundamentale cu privire la asigurarea legalităţii organului judiciar competent, care să îndeplinească prerogativele conferite pentru judecată.

De asemenea, a fost afectată, în sens negativ, încrederea opiniei publice faţă de imparţialitatea actului de justiţie, de natură a induce ideea că acesta poate fi influenţat ca urmare a dirijării dosarelor aflate pe rolul instanţelor de judecată.

Totodată, nu a fost asigurată garanţia unui proces echitabil, fiind încălcate şi dispoziţiile art. 6 § 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, referitoare la un tribunal independent, imparţial şi prevăzut de lege.

Potrivit statuărilor instanţei disciplinare, existenţa acestor consecinţe a fost confirmată şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin controlul judecătoresc exercitat în calea de atac promovată împotriva sentinţei pronunţate în acest dosar de către pârâta-judecător.

Pentru toate aceste considerente, instanţa disciplinară a reţinut faptul că, prin probele administrate în cauză, s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004 şi, pe cale de consecinţă, a admis acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtei-judecător C.

Individualizarea sancţiunii

La individualizarea sancţiunii, aplicată în condiţiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, instanţa disciplinară a avut în vedere împrejurările, gravitatea concretă, precum şi consecinţele faptei săvârşite de către pârâta care, în calitate de judecător, prin acţiunile sale, a afectat prestigiul şi imaginea justiţiei, ca serviciu public, fapta fiind de natură a conduce la decredibilizarea justiţiei.

Din această perspectivă, instanţa disciplinară a reţinut caracterul deosebit de grav al faptei imputate pârâtei, raportat la modalitatea în care aceasta a fost săvârşită, precum şi raportat la segmentul de activitate pe care îl presupune înfăptuirea actului de justiţie, etalonul fiind cel al "magistratului diligent".

Astfel, s-a reţinut faptul că pârâta-judecător a încălcat, cu ştiinţă, normele legale care reglementează repartizarea aleatorie a cauzelor şi, mai mult, şi-a preconstituit justificări pentru fapta sa, despre care ştia că va genera urmările reţinute.

Atitudinea pârâtei-judecător a fost examinată şi din perspectiva problemei lipsei de încredere cu care se confruntă sistemul judiciar, de natură a-i afecta autoritatea, dat fiind contextul în care a fost săvârşită fapta şi modul în care doamna judecător s-a raportat la valorile specifice înfăptuirii actului de justiţie.

În procesul de individualizare a sancţiunii a fost reţinută, ca relevantă, şi atitudinea pârâtei pe parcursul derulării procedurii disciplinare. Astfel, instanţa disciplinară a apreciat că aceasta a manifestat un comportament neconform statutului de magistrat, concretizat în formularea repetată de sesizări şi plângeri împotriva persoanelor abilitate legal să desfăşoare activităţi specifice cercetării disciplinare şi exercitării acţiunii disciplinare (inspectorii judiciari cărora li s-a repartizat lucrarea, inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare), precum şi împotriva Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie etc.

Având în vedere scopul sancţionării abaterilor disciplinare, comportamentul manifestat de pârâtă a fost considerat de natură a induce ideea unei funcţionări deficitare a sistemului judiciar, cu consecinţa directă a alterării încrederii opiniei publice în competenţa, probitatea, independenţa şi imparţialitatea pe care, în mod legitim, orice persoană le aşteaptă de la magistraţii cărora le încredinţează apărarea drepturilor sale.

Urmarea faptelor săvârşite de pârâtă a fost apreciată ca fiind certă, constând într-un prejudiciu adus imaginii justiţiei care, pentru o funcţionare adecvată, trebuie să se bucure de încrederea deplină a opiniei publice.

Instanţa disciplinară a avut în vedere, deopotrivă, faptul că doamnei judecător C. i-a fost aplicată anterior, de către secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, sancţiunea excluderii din funcţia de judecător, prin Hotărârea nr. 1J/08.02.2017, hotărâre ce a fost modificată prin Decizia nr. 336 din 13 decembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în sensul aplicării, faţă de pârâtă, a sancţiunii disciplinare constând în mutarea disciplinară la Curtea de Apel Târgu Mureş, pentru o perioadă de 6 luni.

Ţinând cont de toate aceste împrejurări, care, în mod obiectiv, trebuie avute în vedere la individualizarea sancţiunii aplicate, reţinând gravitatea deosebită a faptei, astfel cum a fost descrisă anterior, vinovăţia pârâtei, circumstanţiată şi de intenţia de a-şi preconstitui justificări pentru fapta sa, precum şi legătura de cauzalitate, instanţa disciplinară a apreciat că pârâta-judecător nu mai corespunde exigenţelor impuse de exercitarea corespunzătoare a funcţiei de judecător.

Ca urmare, faţă de dispoziţiile art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, republicată, potrivit căreia sancţiunile ce se pot aplica trebuie să fie proporţionale cu gravitatea abaterilor, secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a apreciat că se justifică aplicarea, faţă de pârâta-judecător C., a celei mai grave sancţiuni şi anume excluderea din magistratură.

II. Cererile de recurs

Împotriva încheierii din 28 martie 2018 pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/2017, au formulat recurs atât pârâta-judecător C., cât şi intervenienta Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România", formându-se, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, dosarul nr. x/2018.

Împotriva Hotărârii nr. 9J din 2 aprilie 2018 şi a încheierii din 28 martie 2018 pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/2017, a formulat recurs pârâta C., formându-se, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, dosarul nr. x/2018.

Prin încheierea din 22 octombrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2018, în temeiul art. 139 C. proc. civ., s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2018.

2.1. Recursul declarat de Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România" împotriva încheierii din 28 martie 2018

Prin recursul formulat împotriva încheierii din 28 martie 2018 pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/2017, Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România" a solicitat casarea acesteia, încuviinţarea, în principiu, a cererii de intervenţie accesorie formulate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Criticile formulate de Asociaţie vizează nelegalitatea soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie accesorie, de către instanţa disciplinară, cu încălcarea dispoziţiilor procedurale ale art. 64 C. proc. civ., invocându-se motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În primul rând, recurenta Asociaţia arată că instanţa disciplinară a motivat respingerea cererii de intervenţie accesorie inclusiv prin invocarea practicii sale în materie disciplinară, fără a indica, însă, cauzele avute în vedere, în condiţiile în care practica conturată inclusiv în anul 2017 era contrară soluţiei pronunţate în cauză.

În acest context, susţine recurenta, respingerea cererii sale de intervenţie accesorie poate fi considerată un reviriment al jurisprudenţei instanţei disciplinare, fără o argumentaţie temeinică, încălcându-se, astfel, principiile afirmate constant de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Ilie Şerban împotriva României, Hotărârea din 10 iulie 2012, cererea nr. x/04; Cauza Ştefan şi Ştef împotriva României, Hotărârea din 27 ianuarie 2009, cererile nr. 24428/03 şi nr. 26977/03/02, par. 20 - 26; Cauza Atanasovski împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, Hotărârea din 14 ianuarie 2010, cererea nr. x/03, par. 38).

În al doilea rând, criticile recurentei Asociaţia au în vedere caracterul neîntemeiat al statuărilor instanţei disciplinare cu privire la lipsa interesului propriu al Asociaţiei în formularea cererii de intervenţie accesorie în interesul pârâtei C.

Se invocă faptul că interesul legitim al Asociaţiei de a sprijini apărările formulate de doamna judecător C. rezultă din art. 4 din Statutul Asociaţiei, prin raportare la rolul conferit de dispoziţiile constituţionale şi legale - art. 124 alin. (3) din Constituţia României; art. 1 şi art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004), recurenta Asociaţia pretinzând respectarea dispoziţiilor legale enunţate ca o condiţie esenţială pentru garantarea independenţei justiţiei şi respectarea statutului magistratului.

Recurenta Asociaţia invocă, deopotrivă, existenţa unui interes general în sensul art. 37 C. proc. civ., astfel încât nu ar fi necesară dovada existenţei unui prejudiciu produs intervenientei pentru ca cererea sa de intervenţie accesorie să fie considerată admisibilă.

De asemenea, Asociaţia arată că, în condiţiile în care, potrivit art. 49 din Legea nr. 317/2004, judecătorul ce are calitatea de pârât într-o procedură disciplinară are dreptul de a fi reprezentat de un alt judecător, cu atât mai mult o asociaţie profesională formată numai din judecători are interesul să intervină în sprijinul judecătorului cercetat disciplinar, atât pentru a susţine o interpretare a legislaţiei secundare în acord cu principiile de drept care se impun a fi respectate şi/sau jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi pentru a sprijini poziţia procesuală a judecătorului vizat.

În al treilea rând, criticile recurentei vizează considerentele instanţei disciplinare, potrivit cărora cererea de intervenţie accesorie formulată în cadrul procedurii disciplinare în faţa secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii este inadmisibilă, dat fiind faptul că această procedură are un caracter strict personal cu o componentă publică.

Recurenta apreciază că instanţa disciplinară are obligaţia de a urma procedura reglementată de C. proc. civ., conform art. 49 din Legea nr. 317/2004, respectând toate drepturile părţilor şi ale eventualilor intervenienţi în procedură.

De asemenea, recurenta susţine că art. 29 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 trebuie interpretat în sensul că vizează posibilitatea de exprimare a unor puncte de vedere din partea asociaţiilor profesionale în chestiunile administrative ce privesc buna administrare a justiţiei, iar nu atunci când secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii se comportă ca o instanţă de judecată.

Nu există incompatibilitate între instituţia intervenţiei reglementată de art. 61 - art. 64 C. proc. civ. şi procedura disciplinară, întrucât secţia, ca instanţă de judecată în materie disciplinară, trebuie să aplice toate regulile de procedură în vederea respectării şi garantării dreptului la apărare al persoanei acuzate, iar acest drept nu include doar posibilitatea de angajare a unui avocat, dar şi pe aceea de a permite altei persoane să intervină în favoarea acesteia.

În al patrulea rând, recurenta susţine faptul că, prin înlăturarea de la aplicare a art. 64 C. proc. civ., instanţa disciplinară a încălcat garanţiile procesuale de care trebuia să beneficieze atât pârâta, cât şi intervenienta accesorie Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România". Astfel, se susţine în continuare că, prin necitarea intervenientei Asociaţia şi prin neacordarea unui termen de judecată pentru ca aceasta din urmă să fie ascultată, instanţa disciplinară a încălcat dreptul la apărare al acesteia (art. 13 şi art. 14 alin. (4) şi alin. (5) C. proc. civ.), precum şi principiul contradictorialităţii (art. 22 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.).

2.2. Recursul declarat de pârâta-judecător C. împotriva încheierii din 28 martie 2018

Prin recursul formulat împotriva încheierii din 28 martie 2018 pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/2017, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta C. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, admiterea cererii de intervenţie accesorie formulate de Asociaţie şi trimiterea cauzei spre rejudecare unei instanţe legal alcătuite.

În prealabil, recurenta C.:

- invocă încălcarea, de către Inspecţia Judiciară a art. 8 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, adoptat de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, cu modificările prevăzute în Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 340/29.03.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 302/20.04.2016, articol ce consacră principiul confidenţialităţii lucrărilor Inspecţiei Judiciare;

- critică refuzul inspectorului-şef de a suspenda cercetarea disciplinară până la terminarea verificărilor prealabile efectuate de către Inspecţia Judiciară în cauza având ca obiect nelegalităţile comise de către inspectorii judiciari care o cercetau pe pârâtă, respectiv doamna J. şi K., dar şi până la soluţionarea plângerilor referitoare la acestea;

- critică suspendarea, de către instanţa disciplinară, a dosarului nr. x/2017 doar până la rămânerea irevocabilă a Hotărârii nr. 9J din 8 februarie 2017 pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/2017;

- arată că repunerea pe rol a dosarului nr. x/2017, având ca obiect acţiunea disciplinară îndreptată împotriva acesteia pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. (o) din Legea nr. 303/2004, s-a realizat în mod discreţionar, instanţa disciplinară dispunând, din oficiu, citarea pârâtei, fără ca inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare să fi formulat o solicitare expresă în acest sens;

- susţine că, deşi, la 28.03.2018, Asociaţia a formulat recurs împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de intervenţie, dosarul nu a fost înaintat în recurs, fiind ignorate dispoziţiile art. 64 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care consacră un caz de suspendare obligatorie.

În ceea ce priveşte motivele de recurs ce vizează încheierea din 28 martie 2018, recurenta susţine faptul că soluţia pronunţată de instanţa disciplinară este discreţionară, având în vedere practica constantă a Consiliului Superior al Magistraturii/Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a admite intervenţiile asociaţiilor magistraţilor în procedurile disciplinare.

La 9 mai 2018, recurenta C. a depus, prin poştă electronică, note scrise prin care a invocat:

(i) excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în lumina standardelor C.E.D.O. ilustrate în Cauza Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei, Hotărârea din 9 ianuarie 2013, par. 87 şi 132 şi următoarele;

(ii) nelegalitatea încheierii din 28 martie 2018, sub următoarele aspecte:

A. Repunerea pe rol a cauzei, de către instanţa disciplinară, s-a realizat cu încălcarea art. 9 C. proc. civ., cu consecinţa casării în tot a încheierii din 28 martie 2018, urmând a fi respinsă acţiunea disciplinară ca perimată, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- repunerea pe rol a acţiunii disciplinare s-a realizat cu încălcarea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil (art. 9 C. proc. civ.), aplicabil în cauză potrivit art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004. Repunerea pe rol, în cazul suspendării facultative în baza art. 413 C. proc. civ., nu poate fi realizată de instanţă, din oficiu, ci numai la cererea părţii interesate, interpretare care rezultă şi din dispoziţiile art. 417 C. proc. civ. cu privire la întreruperea cursului perimării;

- în condiţiile menţionate în cadrul paragrafului anterior, repunerea pe rol a cauzei este lovită de nulitate, conform art. 179 C. proc. civ.

- chiar dacă s-ar considera că operează o nulitate relativă condiţionată de existenţa unei vătămări, această vătămare există, întrucât în condiţiile nepunerii pe rol din oficiu a cauzei, aceasta ar fi fost supusă perimării, în condiţiile art. 416 alin. (1) C. proc. civ., dosarul rămânând în nelucrare timp de 6 luni de la soluţionarea recursului declarat împotriva Hotărârii nr. 1J din 8 februarie 2017;

- în ipoteza declarării nule a încheierii din 28 martie 2018, aceeaşi sancţiune operează şi împotriva Hotărârii nr. 9J din 2 aprilie 2018, faţă de dispoziţiile art. 179 alin. (3) C. proc. civ.

- Încheierea din 28 martie 2018 a fost pronunţată cu încălcarea art. 415 pct. 1 raportat la art. 9 C. proc. civ.

- normele privind principiul disponibilităţii în cadrul procesului civil sunt norme de ordine publică, încălcarea acestora fiind sancţionată cu nulitatea absolută a hotărârii astfel pronunţate. Voinţa Inspecţiei Judiciare nu a fost materializată într-o cerere, ci exprimată doar sub forma unei însuşiri a măsurii dispuse de către instanţa disciplinară.

În concluzie, recurenta solicită admiterea acestui motiv de recurs invocat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea în tot a încheierii atacate, urmând a fi respinsă acţiunea disciplinară îndreptată împotriva sa, ca perimată.

B. Nelegalitatea încheierii atacate, dat fiind refuzul instanţei disciplinare de a constata suspendarea de drept a judecării cauzei până la soluţionarea celor două recursuri formulate împotriva încheierii din 28 martie 2018 de către recurenta-pârâtă şi de către recurenta Asociaţia, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- încheierea din 28 martie 2018 este nelegală, dat fiind faptul că instanţa disciplinară a respins solicitarea recurentei-pârâte cu privire la suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea recursului formulat împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie accesorie, în condiţiile în care art. 64 alin. (4) C. proc. civ. reglementează un caz de suspendare de drept, obligatorie;

- contrar celor reţinute de instanţa disciplinară, faţă de prevederile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, textul art. 64 C. proc. civ. este aplicabil inclusiv în cadrul procedurii disciplinare desfăşurate în faţa secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, neexistând nici un motiv pentru care această prevedere legală să fie considerată incompatibilă cu procedura disciplinară, aşa cum a apreciat instanţa disciplinară în prezenta cauză.

C. Încheierea din 28 martie 2018 este nelegală, fiind lovită de nulitate, dat fiind faptul că recurentei-pârâte i-a fost încălcat dreptul la apărare, prin respingerea majorităţii probelor solicitate de către aceasta - proba cu înscrisuri constând în ataşarea hotărârilor şi încheierilor pronunţate în şedinţa de cameră preliminară din 22.01.2016; depunerea transcriptului şedinţei de judecată din 22.01.2016; audierea doamnei preşedinte L. şi a doamnei judecător pe care a înlocuit-o pârâta în şedinţa de judecată din 22.01.2016 - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În cadrul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 77/2018, depuse de către recurenta-pârâtă la termenul de judecată din 22.10.2018, şi în cadrul cererii de sesizare a C.J.U.E. depuse de către recurenta C. prin poştă electronică, la 11.02.2019, aceasta din urmă a invocat excepţia nelegalei reprezentări a Inspecţiei Judiciare, fără a arăta însă, punctual, care sunt actele juridice/administrative/de procedură vizate de excepţia invocată.

2.3. Recursul declarat de pârâta-judecător C. împotriva Hotărârii nr. 9J din 2 aprilie 2018 şi a încheierii din 28 martie 2018

În susţinerea recursului, magistratul a invocat critici care se circumscriu, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ. şi a solicitat: admiterea recursului; casarea hotărârii atacate şi a încheierii atacate şi, în principal, respingerea acţiunii disciplinare, ca perimată: (i) într-un prim subsidiar, trimiterea cauzei, spre rejudecare, secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, ca primă instanţă de judecată calificată astfel de dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, (ii) în al doilea subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare în fond a acţiunii disciplinare, cu consecinţa respingerii acesteia, ca nefondată; obligarea intimatei Inspecţia Judiciară la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

2.3.1. Nelegalitatea derulării cercetării disciplinare, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Criticile invocate de către recurenta C. vizează:

- neanalizarea de către secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a:

a) împrejurării violării confidenţialităţii cercetării disciplinare de către inspectorii judiciari M. şi J., prin ajungerea la cunoştinţa publicului a datelor confidenţiale din ancheta disciplinară;

b) consecinţelor necunoaşterii de către inspectorii judiciari menţionaţi a valenţelor principiilor nemijlocirii şi contradictorialităţii, reguli de bază ale fazei de judecată a procesului penal; aspectele excedează verificărilor Inspecţiei judiciare;

c) chestiunii repartizării lucrării doamnei inspector J. la un interval de cinci zile de la înregistrarea lucrării la sediul Inspecţiei Judiciare;

d) chestiunii interpretării cu dublă măsură, de către inspectorul judiciar J., a valenţelor principiului continuităţii, deşi la dosarul cauzei recurenta a depus dovezi că acelaşi inspector de caz a pronunţat o soluţie de clasare în raport cu un judecător al Curţii de Apel Bucureşti care a preluat o cauză repartizată aleatoriu altor judecători, soluţionând-o pentru considerente de respectare a principiului continuităţii.

- încălcarea art. 8 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, dar şi a art. 5 din Legea nr. 544/2001, prin punerea la dispoziţia postului de televiziune "N." şi a unor publicaţii de presă (ex., portalului "Luju.ro") a conţinutului verificărilor efectuate înaintea începerii cercetării disciplinare şi a rezoluţiei de începere a cercetării disciplinare emise în dosarul nr. x/2016 al Inspecţiei Judiciare;

- inspectorii judiciari J. şi M. au intervenit în activitatea de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere faptul că au deschis o acţiune disciplinară împotriva judecătorului fondului pentru o acuzaţie ce nu poate fi cenzurată decât de instanţa supremă, compunerea completului de judecată fiind unul dintre motivele de apel formulate împotriva sentinţei penale nr. 90/11.05.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţate de pârâta-judecător;

- abaterea disciplinară reţinută în sarcina pârâtei-judecător nu a fost descrisă, astfel încât aceasta s-a aflat în imposibilitatea de a înţelege fapta imputată;

- pârâtei-judecător i-a fost refuzat accesul la dosarul disciplinar;

- deşi la dosar existau dovezi privind începerea urmăririi penale, inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare a respins cererile de abţinere ale inspectorilor de caz, care au stabilit termene, în cadrul dosarului înregistrat la Inspecţia Judiciară, în datele pentru care pârâta-judecător a făcut dovada imposibilităţii obiective de a se prezenta;

- pe parcursul cercetării disciplinare, au fost respinse toate cererile de apărare şi de acces la dosar formulate de pârâtă şi i s-a refuzat acesteia accesul la administrarea nemijlocită, în prezenţa acesteia, a probei cu martori esenţiali, propuşi în apărare.

2.3.2. Nelegalitatea încheierii din 28 martie 2018

A. Nelegalitatea încheierii sub aspectul repunerii pe rol, din oficiu, a cauzei după suspendare

Prin citarea părţilor şi repunerea pe rol, din oficiu, a cauzei, după suspendarea acesteia, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanţa disciplinară a încălcat principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil (art. 9 C. proc. civ.), precum şi dispoziţiile art. 415 C. proc. civ., măsura dispusă astfel fiind lovită de nulitate absolută, potrivit art. 179 C. proc. civ.

Faptul că, ulterior citării părţilor şi repunerii pe rol a cauzei, reclamanta a depus o cerere prin care a arătat că este de acord cu această măsură nu echivalează cu reluarea judecăţii la cererea părţii interesate. Voinţa Inspecţiei Judiciare nu a fost materializată într-o cerere, ci exprimată doar sub forma unei însuşiri a măsurii dispuse de către instanţa disciplinară.

Chiar dacă s-ar considera că în cauza ar opera o nulitate relativă, condiţionată de existenţa unei vătămări, aceasta rezultă din faptul că, în lipsa repunerii pe rol, din oficiu, a cauzei, aceasta era supusă perimării, fiind îndeplinite condiţiile art. 416 alin. (1) C. proc. civ., dosarul rămânând în nelucrare timp de 6 luni de la soluţionarea recursului exercitat împotriva Hotărârii nr. 1J din 8 februarie 2017 pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii.

B. Încheierea recurată este pronunţată cu încălcarea art. 64 alin. (6) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Susţinerile recurentei-pârâte vizează nelegalitatea încheierii din 28 martie 2018 determinată de soluţia pronunţată de instanţa disciplinară - de respingere a cererii de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea recursului formulat împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie accesorie formulate de Asociaţie -, în condiţiile în care art. 64 alin. (4) C. proc. civ. reglementează un caz de suspendare de drept, obligatorie.

Potrivit argumentelor recurentei C., faţă de prevederile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, textul art. 64 C. proc. civ. este aplicabil inclusiv în cadrul procedurii disciplinare desfăşurate în faţa secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, neexistând nici un motiv pentru care această prevedere legală să fie considerată incompatibilă cu procedura disciplinară, aşa cum a apreciat instanţa disciplinară în prezenta cauză.

C. Hotărârea recurată şi încheierea recurată contravin art. 64 alin. (4) C. proc. civ. şi dreptului la un proces echitabil, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Dat fiind faptul că suntem în prezenţa unei proceduri de judecată, realizată în faţa unei instanţe de judecată creată prin voinţa legiuitorului, în opinia recurentei-pârâte, rezultă, fără dubiu, faptul că prevederile art. 64 C. proc. civ. sunt compatibile cu prevederile din legea specială care nu statuează asupra exclusivităţii participanţilor la procesul disciplinar.

Recurenta solicită Înaltei Curţi să cenzureze soluţia pronunţată de instanţa disciplinară şi să constate faptul că atacarea cu recurs, de către pârâta-judecător şi de către intervenienta Asociaţia, a încheierii din 28 martie 2018 a atras suspendarea de drept a cauzei, până la soluţionarea celor două recursuri.

În absenţa posibilităţii, pentru intervenientă, de a lua parte la soluţionarea cauzei în fond, i-a fost încălcat acesteia dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, impunându-se casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea respectării dublului grad de jurisdicţie.

În ipoteza declarării nule a încheierii din 28 martie 2018, aceeaşi sancţiune operează şi împotriva Hotărârii nr. 9J din 2 aprilie 2018, faţă de dispoziţiile art. 179 alin. (3) C. proc. civ.

D. Încheierea din 28 martie 2018 este nelegală ca urmare a încălcării dreptului la apărare, prin respingerea, de către instanţa disciplinară, a majorităţii probelor solicitate, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

2.3.3. Nelegalitatea Hotărârii nr. 9J din 2 aprilie 2018

A. La termenul de judecată din 2 aprilie 2018, secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii nu a fost legal constituită, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunţată de o instanţă a cărei compunere a fost viciată de absenţa unui judecător care avea obligaţia de a lua parte la soluţionarea cauzei.

Potrivit susţinerilor recurentei C., din cei nouă judecători ai secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, doi, respectiv doamnele judecător L. şi O., au formulat cereri de abţinere care au fost admise, însă, la termenul de judecată din 2 aprilie 2018, a lipsit din complet domnul judecător P.

Potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, secţia pentru judecători/procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii are rolul de instanţă de judecată, devenindu-i, în mod automat, aplicabile regulile obligatorii privind compunerea completului de judecată. Or, secţia pentru judecători este compusă din toţi membrii aleşi.

În cuprinsul art. 44 şi următoarele din Legea nr. 317/2004, legiuitorul nu a înţeles să deroge de la regulile privind compunerea completului de judecată.

În speţă, nu este aplicabil art. 26 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, dat fiind faptul că acest text legal este situat în Capitolul al III-lea al legii sus-menţionate, intitulat "Funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii", capitol care are în vedere funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii ca organ colegial de apărare a independenţei şi reputaţiei magistraţilor şi de management al activităţii instanţelor/parchetelor sau al carierei judecătorilor/procurorilor, vizând activitatea administrativă a Consiliului Superior al Magistraturii.

În schimb, atribuţiile în materie disciplinară ale secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt tratate într-un capitol distinct din lege - Secţiunea 4 - art. 44 - art. 53, pentru a sublinia că această competenţă şi întreaga procedură disciplinară este reglementată de dispoziţii speciale în raport cu celelalte prevederi ale legii.

Având în vedere aceste argumente, precum şi dispoziţiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, recurenta C. concluzionează că secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţă de judecată, trebuie să judece după toate regulile, principiile, standardele şi dispoziţiile C. proc. civ., iar nu după norme de drept administrativ incluse în legea de funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii.

Art. 211 C. proc. civ. impune ca instanţa de judecată să soluţioneze cauza în completul constituit potrivit legii. Or, secţia pentru judecători în materie disciplinară, ca instanţă de judecată, este constituită legal cu toţi membrii, iar nu doar cu o parte dintre aceştia.

În aceste condiţii, apreciază recurenta, hotărârea atacată prin prezentul recurs este lovită de nulitate absolută.

B. Hotărârea şi încheierea atacate au fost pronunţate cu încălcarea prevederilor art. 6 raportat la art. 22 C. proc. civ., a principiului aflării adevărului şi a art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Încălcarea dreptului la apărare al pârâtei-judecător

Potrivit susţinerilor recurentei C., în cauza dedusă judecăţii, încălcarea dreptului său la apărare a survenit sub trei aspecte:

a) respingerea cererii de amânare formulată de apărătorul ales al magistratului, care era în imposibilitate de a se prezenta, fiind catolic şi sărbătorind Paştele catolic, sărbătoare legală care a implicat două zile libere - 1 şi 2 aprilie 2018;

b) respingerea probelor solicitate de către pârâta-judecător în apărare, ca, de exemplu, solicitarea transcrierii şedinţei de judecată din 22.01.2016; audierea doamnei judecător D. şi a persoanelor cu atribuţii în repartizarea aleatorie a cauzelor la nivelul Curţii de Apel Bucureşti, în perioada de referinţă, a grefierilor de şedinţă, precum şi respingerea unor întrebări esenţiale pentru dezlegarea cauzei adresate de către pârâtă martorei audiate, respectiv doamnei judecător H.

c) deşi, la momentul la care pârâtei-judecător i-a fost respinsă cererea de amânare pentru lipsă de apărare, i s-a comunicat faptul că se vor aplica dispoziţiile art. 222 alin. (2) C. proc. civ., iar judecătorul care a asistat-o pe pârâtă a solicitat, în mod expres, amânarea în acest sens, în cauză nu s-a amânat pronunţarea pentru depunerea de concluzii scrise.

Cu toate că, potrivit aprecierilor recurentei, probele solicitate erau utile şi pertinente pentru soluţionarea cauzei, instanţa disciplinară le-a respins, fără a indica, în concret, argumentele care au fundamentat această măsură.

Recurenta C. invocă încălcarea, de către instanţa disciplinară, a principiului aflării adevărului şi a dreptului la apărare, din perspectiva dreptului la un proces echitabil, faţă de faptul că instanţa disciplinară a rămas în pronunţare în absenţa apărătorului pârâtei-judecător şi a respins toate probele care ar fi putut să dovedească nevinovăţia acesteia, ceea ce determină nelegalitatea procedurii de administrare a probelor.

În acest sens, au fost invocate de către recurentă dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului, art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, precum şi jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, cererile nr. 32.492/96, 32.547/96, 32.548/96, 33.209/96 şi 33.210/96, par. 115, CEDO 2000-VII; Cauza Vlasia Grigore Vasilescu împotriva României, Hotărârea din 8 iunie 2006).

Recurenta solicită casarea, în parte, a încheierii recurate şi a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării întregului probatoriu, cu respectarea dispoziţiilor normative.

C. Hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 426 alin. (1) C. proc. civ., fiind redactată de către Biroul grefa secţiilor, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit susţinerilor recurentei, prin redactarea hotărârii atacate de către Biroul grefa secţiilor - în conformitate cu reglementările art. 34 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005, modificat şi completat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 130/2014 - au fost încălcate dispoziţiile art. 426 alin. (1) C. proc. civ., în raport cu art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 33/2018.

În sprijinul celor de mai sus, recurenta invocă jurisprudenţa C.E.D.O., respectiv Cauzele Mellors c. Regatului Unit (Hotărârea din 17 iulie 2003), P.K. c. Finlandei (Decizia din 9 iulie 2002), Beraru c. României (Hotărârea din 18 martie 2014) şi Cutean c. României (Hotărârea din 2 decembrie 2014), Cerovsek şi Bozic'nik c. Sloveniei (Hotărârea din 7 martie 2017), Achina împotriva României, Gheorghe împotriva României (Hotărârea din 15 martie 2007).

Se susţine faptul că soluţia din Regulament, de a repartiza redactarea hotărârilor pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară către grefierii care funcţionează în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, nu are temei în C. proc. civ., nefiind prevăzută în nicio dispoziţie din arhitectonica art. 426 C. proc. civ.

Or, potrivit piramidei lui Kelsen, un act administrativ care ar permite degrevarea magistraţilor de obligaţia motivării deciziilor, încalcă dispoziţiile art. 426 C. proc. civ., fiind încălcate valenţele principiului lex superior derogat inferiori şi, pe cale de consecinţă, standardele de argumentare juridică care trebuie să guverneze soluţionarea conflictelor de legi.

Hotărârea recurată, concluzionează recurenta, nu a fost pronunţată de persoana care a redactat-o. Pe cale de consecinţă, s-au nesocotit valenţele principiului nemijlocirii, încălcare care se analizează potrivit garanţiilor convenţionale şi constituţionale prin prisma accesului la o instanţă independentă şi imparţială, Curtea Constituţională constatând că, prin motivarea unei hotărâri de către o persoană care nu a participat la deliberare, se încalcă garanţiile dreptului la un proces echitabil, dar şi art. 124 şi art. 126 din Constituţie, care consacră independenţa şi imparţialitatea justiţiei.

D. Hotărârea recurată este nemotivată, motiv de recurs prevăzut prioritar de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Faţă de argumentele privind nelegalitatea motivării hotărârii de către un grefier care nu a luat parte la soluţionarea cauzei, expuse în cadrul punctului C de mai sus, recurenta C. arată că motivarea improprie a fost asimilată, în practica instanţelor de judecată, cu lipsa motivării, ceea ce atrage incidenţa celui de al şaselea motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, recurenta invocă încălcarea dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, dat fiind faptul că, în cauză, afirmaţiile părţilor nu au fost cercetate, nu au servit ca suport soluţiei pronunţate de către instanţă, de vreme ce motivarea, adică cercetarea probelor şi expunerea raţionamentului aparţine/aparţin unui alt judecător. De asemenea, se susţine că au fost încălcate exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii neprezentând motivele care au condus la soluţia adoptată.

În sprijinul argumentelor mai sus-enunţate, recurenta invocă jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauzele Perez c. Franţei (GC), Hotărârea din 12 februarie 2004, par. 80; Van der Hurk c. Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, par. 59; Albina c. României, Hotărârea din 28 aprilie 2005; Gheorghe c. României, Hotărârea din 15 martie 2007; Virgil Ionescu c. România, Hotărârea din 28.06.2005; Coeme şi alţii c. Belgiei, cererile nr. 32.492/96, 32.547/96, 32.548/96, 33.209/96 şi 33.210/96, par. 115,), precum şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 3338 din 11 aprilie 2011 pronunţată de secţia civilă şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

E. Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau cu aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 72 şi art. 69 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, precum şi cu încălcarea sau aplicarea greşită a art. 99 lit. m) şi lit. o) din Legea nr. 303/2004, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit susţinerilor recurentei C., niciunul dintre elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, imputate acesteia, nu este întrunit în speţă.

Latura obiectivă

În opinia recurentei, situaţia premisă a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004 constă în:

a) atributul prestabilit în sarcina judecătorului de a avea competenţe delegate de la preşedintele instanţei, respectiv al secţiei, de a repartiza cauzele, prin manevrarea şi utilizarea sistemului informatic ECRIS;

b) în lipsa acestor competenţe, efectuarea de operaţiuni de manevrare şi operare a aplicaţiei de repartizare aleatorie, fără drept, în scopul repartizării direcţionate a unei cauze.

Or, recurenta-pârâtă nu a realizat nicio operaţiune asupra sistemului informatic ECRIS, nu are competenţa de a modifica înregistrările din aplicaţia informatică şi nu a încercat niciodată să se conecteze fraudulos pentru a opera modificări asupra dosarelor. Cu atât mai mult, recurenta nu a încălcat, în mod grav sau repetat, dispoziţiile privind distribuirea aleatorie a dosarelor.

De altfel, relevant în cauză este faptul că pârâta-judecător nu a transpus cauza pe un alt complet, cum în mod greşit s-a reţinut în rezoluţia de sesizare a instanţei disciplinare şi în hotărârea recurată, ci aceasta a rămas în continuare la Completul C7F continuitate, setare realizată de o altă persoană, a cărei identitate i-a rămas necunoscută, dat fiind faptul că solicitarea de probe în acest sens i-a fost respinsă.

În urma demersurilor proprii realizate de către pârâta-judecător, prin Adresa nr. x/10.05.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, i s-a comunicat faptul că persoanele cu atribuţii privind verificarea repartizării aleatorii la nivelul secţiei a II-a penale, în anul 2016, au fost preşedintele secţiei - doamna judecător H. - şi doamna judecător Q.

În cauza dedusă judecăţii, argumentează pârâta-judecător, principiul repartizării aleatorii a venit în contradicţie cu principiul nemijlocirii administrării probelor, pornind de la premisa potrivit căreia principii fundamentale de drept obligă judecătorul, căruia i-a fost repartizată o cauză prin hotărâre a colegiului de conducere a instanţei din care face parte, să judece şi să nu amâne nejustificat o cauză, activitatea de înfăptuire a justiţiei fiind serviciu public.

Regulile de drept aplicabile în tranşarea conflictului între cele două principii, deopotrivă la fel de importante, trebuie interpretate după cum aceste două principii influenţează şi au impact asupra cauzei. Operaţiunea de repartizare aleatorie face parte din componenta tehnico-administrativă a dreptului la un proces echitabil, pe când aprecierea directă a probelor ţine de esenţa şi de conţinutul dreptului la un proces echitabil, astfel încât un eventual conflict între aceste două principii ar trebui tranşat în favoarea esenţei dreptului.

În argumentarea priorităţii principiul nemijlocirii administrării probelor, faţă de principiul repartizării aleatorii a cauzelor, este invocată jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. (Cauzele Beraru c. României, Hotărârea din 18 martie 2014; Cutean c. României, Hotărârea din 2 decembrie 2014; Albert şi Le Compte c. Belgiei, Hotărârea din 10 februarie 1983; Deweer c. Belgiei; Hotărârea din 27 februarie 1980; Neumeister c. Austriei, Hotărârea din 27 iunie 1968; Le Gompte, Van Leuven şi De Meyere c. Belgiei, Hotărârea din 23 iunie 1981; Albert şi Le Compte c. Belgiei, Hotărârea din 24 octombrie 1983; Colozza c. Italiei, Hotărârea din 12 februarie 1985; Mellors c. Regatului Unit, Hotărârea din 17 iulie 2003; P.K. c. Finlandei, Decizia din 9 iulie 2002).

Statuările C.E.D.O. în Cauzele Cutean şi Beraru c. României au determinat o nouă abordare a dispoziţiilor art. 354 alin. (2)-(3) C. proc. pen., în sensul că, atunci când pe parcursul judecăţii apar modificări în compunerea completului, pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal, nu mai apare ca suficientă doar reluarea dezbaterilor. În unele situaţii, este necesară chiar readministrarea probelor - cel puţin a celor esenţiale, cum pot fi audierile - în mod nemijlocit în faţa judecătorului care a intrat nou în complet, astfel încât acesta să le poate evalua nemijlocit credibilitatea, ceea ce implică o reluare, fie şi parţială, a cercetării judecătoreşti.

În practica curentă a Curţii de Apel Bucureşti, susţine recurenta, este consacrată practica modificării componenţei completului de judecată prin hotărâre a colegiului de conducere, în măsura în care există situaţii care impun continuarea judecăţii de către judecătorul care începe cercetarea judecătorească şi administrează nemijlocit probele, înlocuind judecătorul care a înlocuit judecătorul căruia i se alocase dosarul prin repartizare aleatorie în sistemul ECRIS, generând sintagma "C continuitate". Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a considerat că o astfel de practică nu contravine principiului repartizării aleatorii a cauzei (Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 367/27.03.2018, care face trimitere la Raportul nr. x/2014 şi la Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 1022/23.09.2014).

Pârâtei-judecător i se impută încălcarea dispoziţiilor art. 53 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât ar fi procedat la trecerea dosarului nr. x/2015 de la completul iniţial învestit la completul al cărei titular era aceasta. Or, fişa dosarului accesibilă pe portalul instanţelor atestă faptul că, de la înregistrare şi până la soluţionare, dosarul respectiv a fost instrumentat de completul C7F. Aşadar, începând cu 29.01.2016, dosarul a fost instrumentat de completul C7F continuitate, al cărui titular era pârâta, întrucât aceasta procedase la administrarea probelor decisive, iar stabilirea componenţei acestui complet este o chestiune care excede atribuţiilor sale, în calitate de judecător desemnat prin hotărâre a colegiului de conducere.

Acelaşi aspect rezultă şi din listele de şedinţă afişate la termenele de judecată acordate, precum şi din condicile de şedinţă aferente, neataşate în cursul cercetării disciplinare. În plus, în perioada menţionată, judecătorul C. nu a fost desemnat în componenţa unui alt complet de judecată. Prin intermediul portalului Emap instanţe - ECRIS, se poate accesa fişa dosarului mai sus-enunţat, putându-se constata faptul că, în toată perioada de referinţă, dosarul în cauză a figurat doar pe rolul completului C7F - în a cărui componenţă era inclus, prin hotărârea colegiului de conducere magistratul cercetat - şi faptul că acesta nu a transpus cauza pe rolul unui alt complet, aşa cum greşit s-a reţinut în acţiunea disciplinară.

Instanţa disciplinară ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că, potrivit Regulamentului de organizare interioară, dar şi în raport de modul de funcţionare a sistemului ECRIS, judecătorii nu aveau atribuţii în configurarea completelor şi, ca atare, nu puteau schimba componenţa completului sau să îşi atribuie soluţionarea unui dosar. Mutatis mutandis, în speţă, se putea constata că pârâta judecător nu putea proceda la transpunerea dosarului la un alt complet de judecată, aşa cum, în mod eronat, s-a reţinut prin hotărârea recurată.

Dimpotrivă, arată recurenta, în condiţiile în care şedinţele de judecată sunt publice şi, pe de altă parte, există desemnate, în cadrul instanţelor de judecată, persoane care veghează, în mod direct şi permanent, la respectarea repartizării aleatorii, este practic imposibil ca un judecător să acapareze un dosar al altui coleg şi să îl instrumenteze pe ascuns pe parcursul unei perioade de patru luni de zile, fără nicio reacţie din partea persoanelor care au ca atribuţii desfăşurarea în conformitate cu legea şi respectiv luarea măsurilor care se impun, în cazul încălcării dispoziţiilor legale (art. 7 lit. g) şi art. 8 alin. (1) lit. a) din Regulamentul de ordine interioară al instanţei).

Or, la dosarul disciplinar, nu există niciun document prin care să i se aducă la cunoştinţă pârâtei-judecător, în cursul soluţionării dosarului în cauză ori chiar ulterior, că nu a procedat corect respectând jurisprudenţa C.E.D.O. şi nici nu a fost sesizată Inspecţia Judiciară pentru a se lua măsurile necesare din partea organelor de conducere ale Curţii de Apel Bucureşti, apreciindu-se ca fiind pe deplin în conformitate cu legea întreaga activitatea de judecată desfăşurată în acel dosar.

Dimpotrivă, aşa cum rezultă din declaraţia dată în cursul cercetării disciplinare de către preşedintele secţiei a II - a penale a Curţii de Apel Bucureşti, doamna judecător H., judecătorul desemnat în cauză a fost preocupat de respectarea continuităţii completului de judecată şi a purtat, în mod transparent, discuţii cu factorii de decizie în acest sens, tocmai pentru a evita producerea vreunei erori în aplicarea dispoziţiilor legale în materie.

În plus, nu ar putea fi reţinută lipsa de imparţialitatea a pârâtei, în calitate de judecător repartizat prin hotărâre a colegiului de conducere, pe parcursul soluţionării dosarului nr. x/2015 nefiind formulată nicio cerere de recuzare împotriva sa.

Contrar celor reţinute de instanţa disciplinară, pârâta nu a acţionat cu "intenţia de a-şi preconstitui justificări pentru o faptă, despre care ştia că ar putea genera urmările reţinute". Motivul pentru care magistratul a sesizat preşedintele de secţie şi preşedintele de instanţă a fost tocmai acela de a se asigura în privinţa caracterului licit al conduitei sale.

Nelegalitatea reţinerii acestei abateri în sarcina magistratului derivă din împrejurarea că hotărârea pronunţată a fost casată de instanţa de recurs, fiind remarcată de-abia la un an de la înregistrarea dosarului; în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost puse concluzii cu privire la nelegala compunere a completului, de către procurorul de şedinţă - după cum rezultă din încheierea de şedinţă depusă de petentă -, iar celelalte părţi, precum şi notarul A. şi Inspecţia Judiciara nu au formulat cereri de evidenţiere a vreunei nelegalităţi pe parcursul soluţionării cauzei de către magistratul C.

În dosarul nr. x/2015, chiar judecătorul repartizat aleatoriu, respectiv doamna D., a verificat, în componenţa completului C7 F, măsurile luate de pârâta-judecător în compunerea completului C7 F continuitate, astfel după cum rezultă din înscrisurile depuse la termenul din 02.04.2018 de către Inspecţia Judiciară, precum şi din relaţiile sosite de la Curtea de Apel Bucureşti.

Or, casarea unei singure hotărâri judecătoreşti, dispusă pentru o cauză de nulitate absolută la un an după înregistrarea dosarului în recurs, într-o cauză în care părţile se aflau sub măsura controlului judiciar, pentru un motiv pe care şi procurorul de şedinţa l-a combătut, cu greu ar putea fi motiv de sancţionare a pârâtei. Este edificatoare, în acest sens, împrejurarea că magistratul sancţionat nu a fost parte în procedura prin care, în cauza nr. x, prin Decizia nr. 255/5.07.2017, s-a casat, pe motiv de nelegală compunere a completului, sentinţa nr. 90/11.05.2016 pronunţată de aceasta.

Prin reţinerea abaterii disciplinare în lumina dezlegărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la soluţionarea cauzei nr. x, prin Decizia nr. 255/5 07 2017 - deşi caracterul vădit ilegal al acesteia transpare din aserţiunea potrivit căreia compunerea completului de judecată se stabileşte prin lege organică, conform dispoziţiilor art. 73 alin. (1) lit. l) din Constituţie, şi nu prin Regulament de ordine interioara -, instanţa disciplinară a utilizat, la aplicarea şi individualizarea sancţiunii, criterii care nu sunt prevăzute de lege, încălcând art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, fiind incident şi cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Modificarea compunerii completului desemnat cu judecarea unei cauze, prin hotărâre a colegiului de conducere, şi nu prin includerea unor judecători din listele de permanenţă, nu este suficientă per se pentru a permite concluzia nelegalei compuneri, cauză de nulitate absolută ce atrage, doar în condiţiile prevăzute de lege, rejudecarea cauzei.

Compunerea instanţelor, organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi se stabilesc prin lege organică, conform art. 73 alin. (3) lit. i) din Constituţie, nefiind permis ca, printr-un act cu forţă juridică inferioară, să se deroge/adauge la lege.

Astfel, în sarcina pârâtei-judecător, se justifică, în concret, modalitatea în care ar fi încălcat dispoziţiile legale privind repartizarea aleatorie a cauzelor care, potrivit dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. i) din Constituţie, trebuie detaliate prin lege organică, şi nu prin acte juridice cu forţă inferioară. Instanţa disciplinară a omis să analizeze apărările pârâtei cu respectarea standardelor C. proc. civ. şi a standardelor C.E.D.O. în materia dreptului la un proces echitabil, fapt ce atrage casarea cu rejudecare pentru lipsa motivării, fiind incidente şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, deşi pârâta a argumentat că justiţia se înfăptuieşte în folosul cetăţeanului, fiind o activitate de interes public, instanţa disciplinară nu a punctat dacă este echitabil ca martorii să fie rechemaţi în fata instanţei ori de câte ori, din motive mai mult sau mai puţin obiective, pe care nu le poate cenzura, judecătorul desemnat aleatoriu ar fi împiedicat să intre în compunerea unui complet de judecata.

Latura subiectivă

Potrivit susţinerilor recurentei C., în prezenta speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se considera că fapta reţinută în sarcina acesteia a fost săvârşită cu vinovăţie.

Recurenta a participat la şedinţe de judecată în compunerea completului C7 Fond şi, ulterior, C7 Fond continuitate, în perioada 22.01.2016 - 11.05.2016, având convingerea că această activitate nu întruneşte elementul material al abaterii disciplinare imputate.

Sunt invocate considerentele Deciziei nr. 421 din 28 octombrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători cu privire la condiţiile necesare pentru a se reţine săvârşirea cu vinovăţie a unei abateri disciplinare.

Instanţa disciplinară a omis să verifice aspecte importante pentru stabilirea vinovăţiei, respectiv, dacă pârâta-judecător avea atribuţii care să-i permită modificarea, în sistemul informatic ECRIS, a componenţei completului C7F sau daca avea atribuţii de a genera lista de şedinţă, cu includerea sa, ca titular al completului C7F, probele solicitate de către magistrat fiind respinse ca nerelevante.

Din încheierile pronunţate în dosarul nr. x/2015, la termenele din 22.01.2016, 29.01.2016, 02.02.2016, 11.02.2016, 22.02.2016, 14.03.2016, 21.03.2016, 19.04.2016, 25.04.2016, 10.05.2016 şi 11.0.2016, rezultă că au fost acordate termene de judecată la acelaşi complet, C7F, şi nu la un alt complet, aşa cum s-a menţionat, în mod eronat, în acţiunea disciplinară.

De asemenea, susţine recurenta C., nu poate fi reţinută vinovăţia acesteia, în contextul în care tot ce a făcut a fost să respecte standardele C.E.D.O. şi să judece un dosar în care a fost obligată să înceapă administrarea probatoriului. Lipsa vinovăţiei trebuie apreciată şi în contextul în care, în perioada repartizării acestui dosar, pârâta-judecător avea în sarcină şi redactarea hotărârilor pronunţate la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi pregătirea apărărilor pentru trei cercetări disciplinare derulate în decurs de trei zile împotriva acesteia, în perioada 25.01.2016 - 28.01.2016. Or, dosarul nr. x/2015 era un dosar complex, cu 50 de volume de urmărire penală, cu mai mulţi inculpaţi şi mai multe capete de acuzare.

Recurenta precizează, de asemenea, că a judecat acest dosar întrucât cu câteva luni înainte a fost mustrată de conducerea instanţei pentru faptul că este foarte mult timp plecată în scopul formării profesionale, fapt ce atrage nesocotirea principiului continuităţii, fiind mutată, prin Hotărârea nr. 251 din 03.11.2015, la secţia de contencios administrativ din cadrul Curţii de Apel Bucureşti.

Lipsa oricărei vinovăţii a pârâtei-judecător trebuie avută în vedere şi în contextul în care textul hotărârii colegiului de conducere este lacunar, prin acesta stabilindu-se ca pârâta să intre în completul C7F "de la data de 22.01.2016". Sintagma "de la" folosită în textul hotărârii poate induce în eroare, mai ales că atunci când s-a dorit ca un judecător să intre într-o singură şedinţă s-a folosit sintagma "exclusiv", aşa cum acelaşi judecător a fost desemnat, exempli gratia, prin Hotărârea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti nr. 182 din 25.08.2016, sau sintagma "din data de".

F. Încadrarea juridică greşită a faptei, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate a hotărârii vizează încadrarea juridică eronată a faptei imputate recurentei C. drept abatere disciplinară prevăzută de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, în condiţiile în care fapta s-ar încadra la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) teza finală din acelaşi act normativ.

În opinia recurentei, fapta sa poate fi considerată, cel mult, o nerespectare a unei decizii administrative prin care s-ar fi dispus ca magistratul să participe la o şedinţă de judecată, iar acesta a participat la mai multe, motivat de faptul că principii statuate în practica C.E.D.O. îi impuneau această conduită.

Potrivit aprecierilor recurentei, ne putem afla în prezenţa abaterii disciplinare reţinute în sarcina sa, în prezenta cauză, în situaţia în care se nesocoteşte modul în care se distribuie un dosar într-o instanţa. Or, modalitatea de repartizare aleatorie a dosarelor într-o instanţă are o reglementare expressis verbis în Regulamentul de ordine interioară al instanţelor şi parchetelor, din cuprinsul căruia rezultă cine are atribuţii în repartizarea aleatorie a dosarelor.

Dat fiind faptul că schimbarea temeiului acţiunii disciplinare nu poate avea loc în recurs, recurenta solicită să se constate că întreaga cercetare disciplinară este lovită de nulitate, astfel încât se impune casarea hotărârii şi respingerea acţiunii disciplinare, acest motiv de recurs încadrându-se în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., în raport cu care urmează a se constata prescripţia reluării acţiunii disciplinare.

G. Neîntrunirea elementelor răspunderii disciplinare, sub aspectul laturii obiective şi subiective, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin acest motiv de recurs, pârâta-judecător arată că fapta reţinută în sarcina sa nu întruneşte cerinţa de încălcare repetată a principiului repartizării aleatorii, fiind vorba despre o singură cauză, respectiv dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, cu privire la care i s-a imputat nerespectarea acestei reguli. Faptul că s-au acordat mai multe termene de judecată în cauza respectivă nu echivalează cu încălcarea, în mod repetat, a principiului repartizării aleatorii, întrucât într-o cauză, ca regulă, are loc o singură repartizare aleatorie.

De asemenea, în speţă, nu este îndeplinită nici condiţia cu privire la caracterul grav al acestei încălcări, textul de lege sugerând o încălcare flagrantă a unei norme clare şi neinterpretabile, care reglementează expres chestiunea modului de repartizare a unei cauze, săvârşită cu rea-credinţă, judecătorul urmărind practic un alt scop decât cel al justei şi echitabilei soluţionări a cauzei.

În speţă, nu a existat o asemenea încălcare, schimbarea intervenită în componenţa completului C7F, la 22.01.2016, respectând dispoziţiile regulamentare.

În cadrul şedinţei din 22.01.2016, magistratul a procedat la administrarea unui probatoriu esenţial, respectiv audierea unui număr de trei martori, intrându-se astfel în dezbateri şi în cercetarea judecătorească.

Astfel, pârâta-judecător a reţinut dosarul în pronunţare, cu respectarea art. 354 alin. (2) teza I C. proc. pen.

Nici repunerea pe rol ocazionată de necesitatea punerii în discuţie a schimbării încadrării juridice şi de administrarea unor probe suplimentare şi continuarea soluţionării cauzei de către recurentă nu constituie o înfrângere a principiului repartizării aleatorii, întrucât trebuia să se păstreze continuitatea completului.

Dacă, după repunerea pe rol a cauzei, un alt judecător ar fi făcut acte de cercetare judecătorească s-ar fi încălcat principiul nemijlocirii şi al continuităţii completului, respectiv art. 351 alin. (1) şi art. 354 C. proc. pen., dreptul la un proces echitabil, statuările din jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Cutean c. României).

Atunci când există o contradictorialitate între norma naţională şi Convenţia europeană a drepturilor omului (inclusiv jurisprudenţa C.E.D.O., care împreună cu Tratatul alcătuiesc blocul de convenţionalitate), prioritate are dispoziţia din Tratat şi modul cum este interpretată prin jurisprudenţa Curţii (art. 20 alin. (2) din Constituţie, art. 1 alin. (2) C. proc. pen.).

În acest context, nu se poate reproşa magistratului că a încălcat regula repartizării aleatorii prin schimbarea compunerii completului în lipsa unor motive obiective, justificate, atât timp cât, în materie procesual penală, funcţionează anumite principii derogatorii şi, anume, principiul nemijlocirii şi cel al continuităţii completului după intrarea în dezbateri.

Instanţa disciplinară a reţinut, în mod eronat, faptul că titularul completului C7 a început cercetarea judecătorească, în cauză, încă din octombrie 2015, întrucât citirea rechizitoriului, soluţionarea unor cereri ale inculpaţilor cu privire la măsurile preventive, audierea inculpaţilor strictamente în privinţa recunoaşterii vinovăţiei, încuviinţarea unor probe nu echivalează cu intrarea în faza de cercetare judecătoreasca.

Abia odată cu audierea martorilor, administrarea altor probe, ascultarea inculpaţilor care nu recunosc fapta se poate vorbi de intrarea în cercetarea judecătoreasca. Or, magistratul a procedat, la termenul din 22 ianuarie 2016, la audierea martorilor şi a inculpaţilor prezenţi, acte de procedura esenţiale pentru soluţionarea cauzei.

În cauzele C.E.D.O. menţionate, Curtea a stabilit, în esenţă, că judecătorul care a administrat probe prin propriile simţuri trebuie să fie şi cel care pronunţă soluţia. Aceasta a fost raţiunea pentru care recurenta a socotit că se aplică, cu prioritate, regulile şi principiile C.E.D.O. Contrar celor susţinute de secţia pentru judecători, nu titularul completului (care fusese înlocuit) trebuia să decidă cu privire la incidenţa acestor hotărâri C.E.D.O., pentru că acesta nu era prezent în instanţă la termenul din 22.01.2016 şi nu acesta administrase probatoriile, ci recurenta.

Instanţa disciplinară a reţinut, în mod eronat, faptul că intenţia pârâtei- judecător în săvârşirea faptei rezultă din omisiunea de a face referire la jurisprudenţa C.E.D.O., în cadrul încheierii din 22.01.2016, pentru a expune motivele păstrării dosarului. Este de notorietate faptul că, uneori, grefierul nu reproduce exact ceea ce judecătorul spune în sală, însă, din transcriptul şedinţei de judecată (probă solicitată de recurentă), rezultă că aceasta a adus la cunoştinţa avocaţilor, părţilor şi martorilor prezenţi că, daca rămân în sală şi la următoarea strigare, urmează să fie audiaţi şi, având în vedere standardele C.E.D.O., precum şi principiul nemijlocirii şi al continuităţii, pârâta va fi nevoită să soluţioneze cauza.

Este eronat ceea ce s-a reţinut, respectiv că recurenta ar fi forţat martorii să română în sală, pentru a-şi preconstitui justificări în reţinerea cauzei. Erau martori citaţi cu mandat, alţii doreau să fie audiaţi şi niciuna dintre persoanele prezente în sală nu i-a adus la cunoştinţă faptul că nu ar dori să fie ascultată de către recurentă.

În speţă, nu poate fi reţinută existenţa deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea căii de atac exercitate împotriva sentinţei pronunţate de pârâta-judecător ca dovadă a săvârşirii abaterii disciplinare, nici în ceea ce priveşte latura obiectivă - recurenta nu a fost parte în respectiva cale de atac, iar Înalta Curte nu a analizat modul de derulare a procedurii şi din perspectiva hotărârilor C.E.D.O. invocate mai sus -, şi nici sub aspectul laturii subiective, această decizie fiind prima în care a fost analizată o situaţie ca cea din speţă, neexistând jurisprudenţă cu privire la o chestiune similară la nivelul Înaltei Curţi.

În ceea ce priveşte nerespectarea aparenţei de imparţialitate, ceea ce ar conferi un caracter grav şi intenţionat conduitei pârâtei-judecător, aceasta învederează faptul că nu a avut vreun interes în respectiva cauză, precum şi faptul că, pe tot parcursul judecării cauzei de către aceasta, nu s-a invocat încălcarea, de către judecător, a vreunei norme legale sau regulamentare.

Astfel, în opinia recurentei, nu există vreo dovadă a intenţiei sale de a săvârşi abaterea disciplinară, neputând fi reţinută nici măcar culpa, ca formă a vinovăţiei.

În ceea ce priveşte analiza laturii subiective a faptei imputate, recurenta arată că, la nivelul Curţii de Apel Bucureşti, nu a avut loc o şedinţă de învăţământ, în care să se discute despre modul în care se aplică Cauzele Beraru şi Cutean c. României, în situaţia în care un coleg, pe un complet de fond, nu poate intra pentru o perioadă de timp în şedinţă, iar înlocuitorul său a procedat la administrarea de probe esenţiale în dosarul respectiv. De asemenea, nu exista, la momentul respectiv (ianuarie 2016), jurisprudenţă naţională relevantă sub acest aspect.

Dimpotrivă, în practica de la vremea respectivă a instanţelor de judecată, s-a apreciat că nerespectarea principiului nemijlocirii şi a standardelor dezvoltate de C.E.D.O. în Cauzele Cutean şi Beraru are drept corolar rejudecarea cauzei de către instanţele de fond (Decizia nr. 445/P/18 mai 2015 a Curţii de Apel Constanţa).

Potrivit susţinerilor recurentei, sub aspectul consecinţelor faptei imputate, sunt eronate considerentele instanţei disciplinare privind afectarea gravă a actului de justiţie şi a încrederii publice în imparţialitatea justiţiei şi neasigurarea garanţiilor unui proces echitabil.

Instanţa disciplinară şi-a întemeiat considerentele exclusiv pe decizia Înaltei Curţi de desfiinţare a sentinţei pronunţate de către pârâta-judecător, însă această hotărâre nu prezintă relevanţă sub acest aspect, întrucât au fost analizate, în cuprinsul ei, doar prevederile naţionale, instanţa supremă neraportându-se la jurisprudenţa C.E.D.O. avută în vedere de pârâtă.

Pe de altă parte, hotărârea mai sus-menţionată nu îi este opozabilă recurentei din prezenta cauză, întrucât nu a avut calitatea de parte în faţa respectivei instanţe de recurs.

Recurenta apreciază că, pentru argumentele mai sus arătate, devin incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa disciplinară a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile legale referitoare la stabilirea intenţiei directe.

Potrivit susţinerilor recurentei C., instanţa disciplinară a reţinut, în mod eronat, faptul că atitudinea subiectivă a pârâtei-judecător cade sub incidenţa prevederilor legale referitoare la intenţia directă, aplicând în mod greşit respectivele dispoziţii legale.

În prezenta cauză, recurenta nici nu a prevăzut rezultatul faptei sale, şi nici nu a acceptat, într-un mod care să denote indiferenţă, posibilitatea producerii acestuia. Având în vedere faptul că, potrivit argumentelor din cadrul secţiunii anterioare, recurenta a săvârşit fapta având convingerea că aceasta nu constituie abatere disciplinară, rezultă că recurenta nu avea posibilitatea să prevadă rezultatul imputat al participării la soluţionarea unei cauze, urmarea imediată care s-a reţinut în sarcina sa.

Mai mult, pentru a putea aprecia, potrivit legii, asupra eventualei existenţe a unei intenţii directe, instanţa disciplinară trebuia să raporteze atitudinea subiectivă a pârâtei-judecător la rezultatul faptei sale, determinând, prin probe, dacă aceasta a prevăzut producerea acestuia înainte de săvârşirea faptei, iar nu să deducă automat, din participarea recurentei la soluţionarea cauzei (din pretinsa realizare a laturii obiective), existenţa unei intenţii directe. Aceasta deoarece, ceea ce caracterizează intenţia directă este atitudinea de urmărire a făptuitorului faţa de eventualitatea producerii rezultatului socialmente periculos.

Instanţa disciplinară a dedus existenţa vinovăţiei pârâtei-judecător din pretinsa urmare imediată produsă, făcând o gravă confuzie între prevederea consecinţelor faptei, element al laturii subiective, şi urmarea efectiv produsă, element al laturii obiective.

Or, analiza laturii subiective este separată de cea privind urmarea imediată a faptei, care intră în componenţa laturii obiective. secţia trebuia să determine dacă eventualitatea producerii urmării imediate a fost acceptată de făptuitor. Judecarea cauzei de către pârâta-judecător nu înseamnă acceptarea rezultatului faptei, în sensul definiţiei legale a intenţiei directe sau indirecte.

De asemenea, instanţa disciplinară a acordat, în mod eronat, relevanţă informării preşedintelui de secţie după administrarea unor probe esenţiale în cauză.

Or, nu numai că recurenta a informat preşedintele de secţie - care avea datoria, înainte de furnizarea unui răspuns concret petentei, să verifice situaţia dosarului şi să ia măsurile ce se impuneau, dacă s-ar fi considerat că nu sunt respectate principiile repartizării aleatorii -, ci şi preşedintele instanţei, doamna judecător L., audierea domniei sale netergiversând cauza şi rezultând ca fiind concludentă pentru soluţionarea cauzei conform dispoziţiilor art. 254 C. proc. civ., din dezbateri.

De asemenea, susţine recurenta, instanţa disciplinară ar fi trebuit să dispună audierea doamnei judecător D., pentru evidenţierea singurei intenţii de respectare a standardelor C.E.D.O. de către recurentă, întrucât, în cursul unei conversaţii cu recurenta, doamna D. s-a exprimat în sensul că, în măsura în care se prezintă martorii în data de 22.01.2016, recurenta urmează să se comporte ca un judecător titular, păstrând cauza spre continuarea cercetării judecătoreşti pentru respectarea valenţelor principiului nemijlocirii.

Motivele pentru care recurenta nu s-a adresat Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti sunt următoarele: (i) nu există o dispoziţie care să prevadă această obligaţie, contrar celor afirmate în hotărârea recurată fără suportul unui text de lege şi (ii) recurenta se adresase deja preşedintelui de instanţă/preşedintelui de secţie, persoane care aveau, în mod legitim, competenţe în domeniul repartizării cauzelor şi care statuaseră că recurenta este obligată să continue cercetarea judecătorească dacă audiază martorii.

În plus, din accesarea paginii de internet a Curţii de Apel Bucureşti, se constată existenţa a numeroase situaţii în care componenţa completurilor de judecată este schimbată prin hotărâre a colegiului de conducere, în nicio situaţie nefiind identificată vreo hotărâre prin care judecătorii desemnaţi să solicite Curţii de Apel Bucureşti relaţii referitoare la modalitatea de raportare la garanţiile dreptului la un proces echitabil.

Starea subiectivă care a caracterizat-o pe recurentă la momentul săvârşirii pretinsei abateri disciplinare nu corespunde nici măcar celei mai uşoare culpe fără prevedere, întrucât recurenta, în considerarea prevederilor legale citate, nu a prevăzut rezultatul faptei sale, după cum nici nu trebuia şi nici nu putea să îl prevadă. Cu alte cuvinte, alegând să se consulte cu preşedintele instanţei şi cu preşedintele secţiei cu privire la situaţia sa, în condiţiile în care un astfel de demers nu era cerut, în mod obligatoriu, de prevederile legale, recurenta a dat dovadă de un grad ridicat de diligenţă. Această diligenţă este de natură a înlătura orice posibilă culpă cu privire la fapta imputată.

Împrejurarea că preşedintele secţiei nu a verificat vreo posibilă încălcare, de către recurentă, a dispoziţiilor din regulamentul de ordine interioară şi nu a dezbătut, în şedinţele de învăţământ profesional, modalitatea în care judecătorii secţiei ar urma să aplice valenţele principiului nemijlocirii, ca urmare a condamnării României la C.E.D.O., nu poate fi opusă judecătorului cercetat.

În aceeaşi notă, argumentează recurenta, urmează a se constata că, deşi a propus în repetate rânduri modificarea componenţei unor completuri de judecată, prin hotărâri ale colegiului de conducere, cu eludarea prevederilor Regulamentului de ordine interioară, preşedintele secţiei nu a fost niciodată sancţionat de către Inspecţia Judiciară.

În opinia recurentei, instanţa disciplinară a reţinut, de asemenea, în mod neîntemeiat, faptul că modul de comportare abordat de către pârâta-judecător induce ideea unei funcţionări deficitare a sistemului judiciar, atât timp cât, la data săvârşirii faptei, nu a fost formulată vreo sesizare/avertizare/informare în legătura cu nerespectarea dispoziţiilor regulamentare sau a principiilor ce diriguiesc procesul penal, nici de către conducerea instanţei sau a secţiei a II-a penale, nici de către Inspecţia Judiciară cu ocazia unei alte verificări, şi nici de către părţi sau avocaţii acestora.

H. Recurenta apreciază că este nejustificată aplicarea, de către instanţa disciplinară, a celei mai grave sancţiuni, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susţinerea recurentei are în vedere faptul că nu se poate reţine caracterul grav al faptei săvârşite de către aceasta, intenţia directă sau producerea urmării constând în inducerea ideii de funcţionare deficitară a sistemului judiciar. Totodată, consideră recurenta, modalitatea în care aceasta a înţeles să-şi facă apărările pe parcursul procedurii disciplinare nu poate influenţa individualizarea sancţiunii aplicate.

I. Nerespectarea criteriilor de individualizare a sancţiunii disciplinare şi a principiului proporţionalităţii constituie motiv de nelegalitate a hotărârii recurate.

Potrivit susţinerilor recurentei, în cauză, se impune casarea hotărârii recurate, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea, respectiv cu aplicarea greşită a art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 şi a art. 100 din Legea nr. 303/2004, instanţa disciplinară operând, în mod nelegal, individualizarea sancţiunii disciplinare aplicate recurentei.

Or, nerespectarea criteriilor de individualizare a sancţiunii disciplinare şi a principiului proporţionalităţii constituie motiv de nelegalitate, potrivit practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători (Decizia civilă nr. 155 din 12 octombrie 2015, p. 5) şi literaturii de specialitate.

În primul rând, instanţa disciplinară nu s-a raportat la criteriile legale de individualizare, nevalorificându-le astfel cum acestea sunt prevăzute, în mod expres, de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 şi dezvoltate, pe cale de interpretare, chiar în practica secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi.

În al doilea rând, instanţa disciplinară a utilizat criterii care nu sunt prevăzute de lege pentru a individualiza sancţiunea disciplinară aplicată pârâtei- judecător, luând în considerare stări de fapt care nu pot avea relevanţă la operaţiunea de individualizare şi aplicând, aşadar, în mod greşit, prevederile art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, ceea ce atrage şi incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În al treilea rând, instanţa disciplinară nu a respectat principiul proporţionalităţii sancţiunii disciplinare cu gravitatea abaterii, prevăzut în mod expres de art. 100 din Legea nr. 303/2004.

Potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, instanţa disciplinară era obligată ca, la individualizarea sancţiunii, să aibă în vedere două criterii: gravitatea abaterii imputate şi circumstanţele personale ale pârâtei judecător.

Însă, pentru a stabili care anume împrejurări de fapt sunt relevante pentru a determina gravitatea faptei şi circumstanţele personale ale recurentei, potrivit doctrinei, practicii secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii şi jurisprudenţei Înaltei Curţi (Completul de 9 judecători, Decizia nr. 6 din 23 februarie 2009, p. 13), se recurge la criteriile prevăzute de art. 250 din Codul muncii.

Prin urmare, în opinia recurentei, instanţa disciplinară trebuia să se raporteze la următoarele criterii, valorificate constant în practica secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii (Hotărârea nr. 6/J din 28 iunie 2006, p. 6; Hotărârea nr. 8 din 28 septembrie 2006, p. 8-9; Hotărârea nr. 2J din 17 martie 2010, p. 14; Hotărârea nr. 16 J din 9 septembrie 2015, p. 19) şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Completul de 9 judecători - Decizia nr. 5 din 7 mai 2001, în G. Bogasiu, D. I. Vartires, A. Segărceanu, Controlul de legalitate al hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 220; Completul de 5 judecători - Decizia civilă nr. 56 din 14 martie 2011, p. 7-8, per a contrario; Completul de 9 judecători - Decizia nr. 1 din 22 ianuarie 2007, p. 6; Completul de 9 judecători - Decizia nr. 10 din 5 iunie 2006, p. 4; Completul de 9 judecători - Decizia nr. 2 din 30 aprilie 2012, p. 52 - Anexa CB -13 (i):

a) comportarea generală a recurentei în exerciţiul funcţiei de judecător, astfel cum aceasta este relevată de împrejurarea că acesteia nu i s-a mai aplicat nicio sancţiune disciplinară pentru o faptă concurentă cu cea din prezenta cauză, pentru a reda comportamentul recidivist al recurentei;

b) preocuparea constantă a recurentei atât pentru propria perfecţionare profesională, cât şi pentru împărtăşirea cunoştinţelor teoretice şi practice dobândite funcţionarilor publici;

c) împrejurările în care recurenta a săvârşit fapta, care denotă o gravitate redusă a faptei;

d) gradul de vinovăţie, care, de asemenea, denotă o gravitate redusă a faptei;

e) lipsa unor consecinţe concrete ale faptei recurentei, inclusiv asupra drepturilor părţilor din dosarele în care recurenta era judecător, ceea ce demonstrează, din nou, gravitatea scăzută a faptei.

Contrar art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, instanţa disciplinară nu a luat în considerare faptul că pârâta-judecător, deşi fusese cercetată disciplinar anterior de patru ori, nu a mai fost sancţionată disciplinar, neexistând nicio referire la inexistenţa unei abateri disciplinare anterioare în întregul cuprins al hotărârii recurate.

Pe parcursul carierei sale, pârâta-judecător a obţinut calificative profesionale foarte bune, a dovedit o preocupare constantă pentru dezvoltarea profesională şi transmiterea cunoştinţelor dobândite, a depus eforturi constante pentru specializarea şi dezvoltarea profesională continuă, a publicat peste 100 de articole, studii, note şi comunicări ştiinţifice în revistele de specialitate şi o monografie în nume propriu, lista detaliată a acestora fiind disponibilă în CV-ul recurentei, depus la dosarul cauzei, însă ignorat de către instanţa disciplinară.

Potrivit susţinerilor recurentei C., împrejurările în care aceasta a săvârşit fapta denotă gravitatea scăzută a acesteia, date fiind dispoziţiile art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 303/2004 şi jurisprudenţa C.E.D.O. în materie (Cauzele Cutean c. României şi Beraru c. României), dar şi faptul că pârâta-judecător a sesizat preşedintele instanţei şi preşedintele secţiei cu bună-credinţă, anterior săvârşirii faptei, iar aceştia nu au întreprins niciun demers din care recurenta ar fi putut înţelege că se poate afla în stare de incompatibilitate.

În ceea ce priveşte repunerea pe rol a dosarului, după ce instanţa a rămas în pronunţare, recurenta invocă nelegalitatea dispoziţiilor art. 111 alin. (5) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al instanţelor judecătoreşti, în măsura în care ar permite o interpretare în sensul imposibilităţii de plano a schimbării componenţei unui complet de judecată până la începerea dezbaterilor, cu ignorarea art. 354 C. proc. pen. şi prin încălcarea valenţelor nemijlocirii şi contradictorialităţii dezvoltate de C.E.D.O. în Cauzele Cutean şi Beraru.

Nelegalitatea acestor dispoziţii poate fi raportată prin prisma art. 8 C. proc. pen., care guvernează dreptul la un proces echitabil, raportat la art. 21 alin. (3) din Constituţie coroborat cu art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Repunerea pe rol a cauzei, după rămânerea în pronunţare, urmată de trimiterea cauzei către un al judecător decât acela care a efectuat cercetarea judecătorească ar atrage încălcarea principiului nemijlocirii şi continuităţii, în lumina valenţelor de interpretare dezvoltate în jurisprudenţa C.E.D.O., în Cauzele Poelmans c. Belgiei - Hotărârea din 3 februarie 2009; Nicolai de Gorhez c. Belgiei - Hotărârea din 16 octombrie 2007, Enterprises Robert Delbrassine c. Belgiei - Hotărârea din 1 iulie 2004, şi a altor consecinţe derivând din neluarea de măsuri de către reprezentanţii săi pentru evitarea tergiversării judecăţii în cauzele vechi, cum era cauza Ultra Pro Computers (dosar nr. x/2015), în care inculpaţii fuseseră trimişi în judecată pentru săvârşirea unor fapte din anul 2008.

Gradul de vinovăţie al recurentei denotă gravitatea scăzută a faptei.

În opinia recurentei, chiar dacă Înalta Curte ar considera că pârâta-judecător a săvârşit fapta cu vinovăţie şi că cerinţa laturii subiective a abaterii disciplinare imputate este întrunită, în lumina celor expuse mai sus, gradul de vinovăţie este unul scăzut.

Lipsa de consecinţe a săvârşirii presupusei abateri derivă din împrejurarea că sentinţa pronunţată de pârâta-judecător a fost casată de către instanţa de recurs.

Instanţa disciplinară a utilizat, la individualizarea sancţiunii aplicate pârâtei-judecător, criterii care nu sunt prevăzute de lege, încălcând art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, fiind incident şi cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, arată recurenta, nu a fost respectată optica instanţelor disciplinare de sancţionare a pretinsei abateri.

În practica secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a existat un număr redus de cauze, în cadrul cărora a fost analizată abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/200452. Analiza acestora relevă următoarele:

a) după introducerea sistemului informatic ECRIS şi stabilizarea funcţiilor lui, cazurile de repartizare dirijată s-au redus considerabil, motivat şi de faptul că judecătorii fără atribuţii de conducere nu pot manipula algoritmul de repartizare aleatorie;

b) cei mai mulţi dintre cei sancţionaţi aveau funcţii de conducere;

c) preluarea dosarului de către judecătorul sancţionat s-a realizat prin mijloace dolosive sau cu violenţă;

d) faptele de manipulare a repartizării aleatorii au fost descoperite relativ repede de conducerea instanţelor, fiind semnalate inclusiv de grefieri.

Sancţiunea excluderii din magistratură, pentru soluţionarea unui dosar repartizat printr-o hotărâre a colegiului de conducere, este singulară în jurisprudenţa disciplinară, inclusiv la nivelul Înaltei Curţi. Pentru abateri mai grave decât cea imputată recurentei, în concurs şi cu alte abateri, sancţiunea a fost cel mult o reducere de 20% din indemnizaţie, pentru o durată de 6 luni.

Concluzionând, recurenta arată că instanţa disciplinară a încălcat principiul proporţionalităţii sancţiunii disciplinare cu gravitatea abaterii, prevăzut de art. 100 din Legea nr. 303/2004, realizând, în mod nelegal, individualizarea sancţiunii disciplinare aplicate recurentei.

J. Ignorarea, de către instanţa disciplinară, a efectelor Hotărârii Colegiului de conducere a Curţii de Apel Bucureşti nr. 10/14.01.2016, care continuă să fie în circuitul civil şi să producă efecte juridice, motiv de recurs prevăzut de de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit afirmaţiilor recurentei, practica Curţii de Apel Bucureşti de a nu respecta dispoziţiile Regulamentului de ordine interioară în caz de absenţă a judecătorilor desemnaţi prin repartizare aleatorie, prin desemnarea altor judecători ce nu fac parte din listele de permanenţă, constituie regula şi nu situaţia de excepţie, la nivelul acestei instanţe, niciunul dintre judecătorii cu atribuţii în repartizarea aleatorie/Colegiul de conducere/preşedinţii de secţie nefiind sancţionaţi disciplinar, conform comunicării Curţii de Apel Bucureşti.

Cu atât mai mult, nu se impune sancţionarea disciplinară a unui judecător desemnat prin hotărâre a Colegiului de conducere care a aplicat standardele C.E.D.O., a efectuat cercetarea judecătorească, pentru a nu fi pasibil de denegare de dreptate, după ce s-a consultat cu preşedintele de secţie/preşedintele de instanţă/judecătorul care nu începuse administrarea propriu-zisă a probelor, ci doar administrase declaraţiile inculpaţilor într-o procedură abreviată, de recunoaştere a vinovăţiei, unul dintre aceştia nerecunoscând fapta şi solicitând probe pentru dovedirea nevinovăţiei.

Dacă ar fi procedat altfel, pârâta-judecător ar fi încălcat principiile nemijlocirii şi continuităţii, art. 8 şi 354 C. proc. pen., dar şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, conform valenţelor de interpretare dezvoltate în jurisprudenţa C.E.D.O. prin cauzele mai sus-enunţate şi, totodată, ar fi expus statul român şi altor consecinţe, derivând din neluarea de măsuri de către reprezentanţii săi pentru evitarea tergiversării cauzelor în cauzele vechi, cum era dosarul nr. x/2015.

K. În speţă, este împlinit termenul de prescripţie al derulării acţiunii disciplinare, motiv de recurs prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta arată că a invocat, în faţa instanţei disciplinare, excepţia prescripţiei răspunderii disciplinare, motivat de faptul că abaterea disciplinară imputată a fost săvârşită în perioada 17.07.2014 - 02.08.2014, iar sancţiunea disciplinară a fost aplicată pârâtei-judecător, prin hotărârea atacată, la momentul sancţionării acesteia fiind depăşit cu 6 luni termenul de 2 ani de la data săvârşirii faptei, prevăzut de art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004.

Excepţia invocată potrivit celor de mai sus a fost respinsă de către instanţa disciplinară, motivat de faptul că, în esenţă, termenul de prescripţie cuprins în textul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 se aplică numai dreptului secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii de a declanşa acţiunea disciplinară, nu şi dreptului de a aplica sancţiunea disciplinară.

Or, potrivit unei asemenea interpretări, răspunderea disciplinară a magistraţilor devine forma de răspundere care, sfidând regulile generale aplicabile răspunderii juridice lato sensu, nu este prescriptibilă în totalitate, ci numai în parte, o atare concluzie neputând fi acceptată.

În sprijinul motivului de recurs expus în cadrul prezentei secţiuni, recurenta C. formulează critici de neconstituţionalitate a art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, arătând că modalitatea de interpretare a acestui text de lege de către instanţa disciplinară contravine principiului egalităţii în faţa legii, astfel cum acesta rezultă din Constituţie, precum şi principiilor unui stat democratic, caracterizat prin securitatea raporturilor juridice, dar şi Declaraţiei universale a drepturilor omului, reflectată în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O.

Recurenta invocă Hotărârea C.E.D.O. din 9 ianuarie 2013, pronunţată în Cauza Volkov c. Ucrainei (par. 135, 136, 137).

Potrivit susţinerilor recurentei, nu poate fi primită interpretarea instanţei disciplinare potrivit căreia legea ar autoriza recurgerea automată şi globală la dreptul civil, ca o reglementare de reîntregire, fără să se ţină seama de specificul raportului juridic de drept administrativ disciplinar.

Răspunderea administrativă disciplinară de tip special a magistraţilor se aseamănă cel mai mult, din punct de vedere al naturii juridice, cu răspunderea disciplinară administrativă generală - a funcţionarilor publici - şi cu răspunderea disciplinară din dreptul muncii. Aceste categorii de răspundere disciplinară nu sunt o subspecie a răspunderii civile, ci, ca natură, raţiune şi reglementare, se apropie, mai degrabă, de răspunderea penală ori de cea contravenţională.

În opinia recurentei, o paralelă cu dreptul penal este inevitabilă şi revelatoare, câtă vreme disciplina în serviciu pe care o reglementează Legea nr. 317/2004 are ca raţiune tocmai ajungerea la acea stare de ordine care se realizează prin respectarea ansamblului de norme obligatorii, necesare în desfăşurarea activităţii în cadrul unui colectiv organizat.

Se poate constata faptul că răspunderea penală, contravenţională, disciplinară de dreptul muncii sau disciplinară de tip administrativ se constituie într-o grupă distinctă, în raport cu răspunderea civilă, patrimonială.

Prin urmare, nu se poate nega apropierea între dreptul administrativ disciplinar, dreptul muncii disciplinar, dreptul penal şi contravenţional în materia răspunderii. În toate cazurile, fundamentul răspunderii este o faptă ilicită, care necesită o cercetare prealabilă, asigurându-se celui învinuit, în mod obligatoriu, dreptul la apărare. În virtutea celor de mai sus, pentru aplicarea răspunderii disciplinare de tip administrativ, cel mai potrivit este împrumutul de norme din materia răspunderii administrative de tip disciplinar, de dreptul muncii disciplinar, de drept penal şi contravenţional, acest lucru fiind valabil în cea ce priveşte problema prescripţiei.

Pornind de la aceste premise, câtă vreme în cazul răspunderii penale este unanim recunoscută necesitatea recunoaşterii efectelor prescripţiei, cu excepţiile expres stabilite de lege, a fortiori, în cazul unei abateri disciplinare se impune a se recunoaşte pe deplin efectele prescripţiei (nu parţial, raportat la exercitarea acţiunii disciplinare, ci integral, inclusiv raportat la momentul aplicării sancţiunii).

Prin urmare, susţine recurenta, reducând la absurd, în ipoteza în care legiuitorul ar fi apreciat că o faptă săvârşită de un magistrat ar prezenta un pericol social de o gravitate deosebită, pentru care să fie necesară imprescriptibilitatea răspunderii, ar institui el însuşi excepţia imprescriptibilităţii răspunderii pentru o astfel de abatere disciplinară, excepţia neputând fi dedusă din simpla tăcere a legii sau din lipsa de claritate a reglementării. Într-o asemenea situaţie însă este indiscutabil faptul că respectiva faptă ar deveni o faptă penală, pierzându-şi practic caracterul de abatere disciplinară.

Prin urmare, recurenta apreciază că, în niciun caz, nu s-ar putea reţine, în mod rezonabil, că în cazul răspunderii disciplinare a magistraţilor sancţiunea disciplinară poate fi aplicată independent de orice termen de prescripţie.

Este de observat faptul că în domeniul prescripţiei răspunderii juridice, atât în dreptul penal, contravenţional, cât şi în dreptul administrativ disciplinar şi în dreptul muncii (ultimele două situaţii fiind mai apropiate, raportat la gravitatea atingerii aduse ordinii sociale, de răspunderea disciplinară a magistraţilor), relevanţă prezintă momentul aplicării efective a sancţiunii, momentul pedepsirii, raportat la momentul săvârşirii faptei.

În sprijinul celor mai sus-enunţate, recurenta invocă dispoziţiile art. 154 alin. (2) C. pen., art. 16 alin. (1) lit. f), art. 396 alin. (6), art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, art. 77 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, art. 252 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii.

Regulilor cu privire la aplicarea prescripţiei, cuprinse în textele de lege sus-menţionate, trebuie să li se dea eficienţă şi în cazul răspunderii disciplinare administrative de tip special - a magistratului, în speţă. Astfel, şi în cazul răspunderii disciplinare administrative de tip special, prescripţia trebuie să aibă, ca punct de plecare, momentul săvârşirii faptei reprobabile şi, ca punct de final, momentul aplicării efective a sancţiunii.

Având în vedere deosebirea importantă, sub aspectul gradului de pericol social al faptei, trebuie concluzionat că răspunderea disciplinară în cazul magistraţilor, ca tip de răspundere disciplinară administrativă, este prescriptibilă în totalitate şi sub toate aspectele, în ipoteza în care dispoziţiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 sunt incomplete sub aspectul reglementării, acestea fiind necesar a fi completate cu termenele prevăzute la art. 252 din Codul Muncii sau cu termenele din art. 11 alin. (5) din Legea nr. 188/1999.

Caracterul prescriptibil al răspunderii disciplinare ţine de esenţa răspunderii disciplinare, acest caracter fiind desluşit cu forţă obligatorie prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 71/1999.

Deşi, prin decizia de mai sus, Curtea Constituţională se referă în mod expres la cazul dedus judecăţii, respectiv acela al unui raport de muncă dintre salariat şi angajator, recurenta arată că aceste considerente rămân valabile indiferent de natura răspunderii disciplinare. De altfel, Curtea Constituţională a stabilit caracterul prescriptibil al răspunderii disciplinare în totalitate, şi nu cu privire la anumite etape ale acesteia, momentul de referinţă, din perspectiva prescripţiei, fiind acela al aplicării sancţiunii disciplinare.

În continuarea argumentelor expuse anterior, recurenta invocă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost reconfirmat caracterul prescriptibil al răspunderii disciplinare şi în cazul funcţionarilor publici (Decizia nr. 1107/01.03.2012).

III. Întâmpinarea intimatei Inspecţia Judiciară

Intimata Inspecţia Judiciară a depus, la data de 12 iulie 2018, întâmpinare la recursul pârâtei-judecător, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, hotărârea atacată fiind, în opinia titularului acţiunii disciplinare, legală şi temeinică.

IV. Procedura derulată în recurs

Raportul întocmit în cauză (dosar nr. x/2018, înainte de conexarea dosarului nr. x/2018), în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din codul menţionat.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 24 septembrie 2018, completul de filtru, având în vedere că cererile de recurs îndeplinesc cerinţele de formă prevăzute de art. 486 din C. proc. civ., precum şi condiţiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, a admis în principiu recursurile deduse judecăţii.

Se cuvine a fi menţionat faptul că judecarea prezentului dosar a fost suspendată în perioada 13 mai 2019 - 28 februarie 2022, faţă de considerentele expuse în continuare.

Recurenta C. a invocat, în prezentul dosar, excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată, contestând compatibilitatea intervenţiei Curţii Constituţionale şi, mai departe, a Consiliului Superior al Magistraturii, cu prevederile art. 2 din TUE, şi a formulat, totodată, la 11 februarie 2019, cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare.

Având în vedere faptul că o explicitare a noţiunilor cu care operează acest articol din Tratat era necesară Înaltei Curţi pentru soluţionarea excepţiei nelegalei compuneri a completului de judecată invocate de către recurentă şi pentru stabilirea componenţei completului de judecată, prin încheierea din 13 mai 2019, Înalta Curte a admis, în parte, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare cu privire la următoarea întrebare:

"Articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, articolul 19 alin. (1) din acelaşi tratat şi articolul 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun intervenţiei unei curţi constituţionale (organ care nu este, potrivit dreptului intern, instanţă de judecată) cu privire la modalitatea în care instanţa supremă a interpretat şi aplicat legislaţia infraconstituţională în activitatea de constituire a completurilor de judecată?"

Astfel, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., judecarea cauzei a fost suspendată până la pronunţarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a hotărârii preliminare.

La 21 decembrie 2021, a fost pronunţată Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele conexate C-357/19 şi C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, iar la 28 februarie 2022, în conformitate cu art. 415 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus repunerea pe rol a cauzei.

V. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurente, cu apărările intimaţilor, precum şi cu reglementările legale incidente, cu unanimitate de voturi, Înalta Curte va respinge recursurile, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare, cu menţiunea că, pentru sistematizarea expunerii, criticile formulate de autoarele celor două recursuri şi apărările corespunzătoare vor fi examinate grupat, într-o ordine stabilită în funcţie de natura chestiunilor de drept invocate şi de criteriul efectelor pe care acestea le pot produce în soluţionarea cauzei, conform dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.

În acord cu cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 20 iulie 2017, în sensul că, în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, recursul nu trebuie calificat ca fiind acea cale extraordinară de atac prevăzută de C. proc. civ., ci ca o veritabilă cale de atac devolutivă împotriva hotărârii organului disciplinar, Înalta Curte va proceda atât la verificarea legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare.

5.1. Cu privire la recursurile exercitate de cele două recurente împotriva încheierii din 28 martie 2018

· Criticile de nelegalitate ce vizează încălcarea art. 64 alin. (4) şi alin. (6) C. proc. civ. şi a dreptului intervenientei la un proces echitabil, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Problema de drept supusă dezlegării în cadrul prezentului recurs vizează compatibilitatea dispoziţiilor art. 61 - art. 64 din C. proc. civ. cu dispoziţiile din Legea nr. 317/2004, ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare.

Este adevărat că art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, în formă aplicabilă la data de referinţă din prezenta speţă, prevede:

"Dispoziţiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile C. proc. civ..".

Aşa cum, în mod corect, a reţinut instanţa disciplinară în cuprinsul încheierii atacate, jurisprudenţa Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost consolidată în sensul că, în aplicarea normei de trimitere de la art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, nu devin incidente în mod automat prevederile C. proc. civ., ci numai în măsura în care acestea nu sunt incompatibile cu dispoziţiile speciale ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare, cuprinse în Legea nr. 317/2004. Sub acest aspect, în jurisprudenţă s-a arătat că "un argument esenţial este reprezentat de faptul că secţiile CSM, atunci când îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, nu sunt instanţe de judecată în sensul art. 126 alin. (2) din Constituţie şi al prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci reprezintă o instanţă extrajudiciară (Decizia Curţii Constituţionale nr. 148 din 16 aprilie 2003) care îndeplineşte o activitate administrativ-jurisdicţională (Decizia Curţii Constituţionale nr. 391 din 17 aprilie 2007), fiind astfel un organ administrativ-jurisdicţional" (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, Decizia nr. 266/2017, pct. 66; Decizia nr. 271/2017, pct. 45; Decizia nr. 293/2017, pct. 19; Decizia nr. 36 din 10 februarie 2020).

Din perspectiva incompatibilităţii instituţiei procesuale a intervenţiei voluntare cu procedura administrativ-jurisdicţională de soluţionare a acţiunii disciplinare, prezintă o relevanţă decisivă faptul că răspunderea disciplinară are caracter strict personal, raportul juridic de răspundere disciplinară având o pregnantă componentă de drept public, raport căruia nu îi poate fi ataşat, în sensul cererii de intervenţie reglementate de C. proc. civ., interesul specific urmărit de un subiect de drept privat. Astfel fiind, chiar dacă reprezintă, în sensul art. 61 alin. (3) din C. proc. civ., o simplă apărare pe care intervenientul accesoriu o formulează în sprijinul uneia dintre părţile litigiului - cum este în speţă demersul procesual al recurentei Asociaţia - cererea de intervenţie nu este admisibilă în cazul cererilor cu caracter personal, categorie căreia i se circumscrie şi acţiunea în răspundere disciplinară. Având în vedere similaritatea existentă, sub aspectul caracterului strict personal, între răspunderea disciplinară şi răspunderea penală, un argument suplimentar, în sensul inadmisibilităţii cererii de intervenţie accesorie în procedura disciplinară este reprezentat, prin analogie, de faptul că nici C. proc. pen. nu reglementează instituţia juridică a intervenţiei principale sau accesorii.

Criticile recurentei Asociaţia vizează, totodată, statuările instanţei disciplinare cu privire la lipsa interesului propriu al Asociaţiei în formularea cererii de intervenţie accesorie în interesul pârâtei C., invocându-se un interes legitim de a sprijini apărările pârâtei-judecător, ce ar rezulta din art. 4 din Statutul modificat al Asociaţiei "Forumul judecătorilor din România".

În acord cu jurisprudenţa sa constantă privind admisibilitatea cererii de intervenţie accesorie în cadrul procedurii judiciare a răspunderii disciplinare a magistraţilor, Înalta Curte constată că soluţia instanţei disciplinare, de respingere ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie accesorie a Asociaţiei, este una legală, întrucât interesul public invocat de Asociaţie nu conduce, în sine, la îndeplinirea condiţiei interesului procesual de a interveni în cauză, în sensul art. 61 alin. (1) din C. proc. civ.

Faţă de considerentele prezentate în cadrul paragrafelor de mai sus, rezultă faptul că sunt, deopotrivă, nefondate criticile formulate de către cele două recurente, potrivit cărora, prin respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie accesorie formulate de Asociaţie, instanta disciplinară ar fi încălcat garanţiile procesuale de care trebuie să beneficieze atât pârâta, cât şi intervenienta accesorie, respectiv dreptul la un proces echitabil, cu tot corolarul instituţiilor juridice incidente - dreptul la apărare (art. 13 şi art. 14 alin. (4) şi alin. (5) C. proc. civ.), principiul contradictorialităţii (art. 22 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.).

· Critica cu privire la nelegala repunere pe rol a cauzei, de către instanţa disciplinară, cu pretinsa încălcare a art. 9 C. proc. civ. - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din analiza actelor dosarului rezultă faptul că judecata cauzei (dosar nr. x/2017 înregistrat pe rolul secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii) a fost suspendată prin încheierea din 10 mai 2017, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea recursului formulat împotriva Hotărârii nr. 1J/08.02.2017 a secţiei pentru judecători în materie disciplinară a C.S.M., pronunţate în dosarul nr. x/2016, prin care a fost aplicată recurentei-pârâte sancţiunea excluderii din magistratură pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004.

Din analiza dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., se observă că măsura suspendării reprezintă un incident în cursul desfăşurării acţiunii şi are ca efect sistarea temporară a procedurii de judecată din cauza unor împrejurări voite de părţi sau independente de voinţa lor, aceste prevederi reglementând un caz de suspendare facultativă a judecăţii şi anume când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 413 C. proc. civ., "Suspendarea va dura până când hotărârea pronunţată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă", iar conform art. 415 C. proc. civ., aplicabil în prezenta speţă (anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018):

"Judecata cauzei suspendate se reia:

1. prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părţi, când suspendarea s-a dispus prin învoirea părţilor sau din cauza lipsei lor;

2. prin cererea de redeschidere a procesului, făcută cu arătarea moştenitorilor, tutorelui sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar ori, după caz, a părţii interesate, a lichidatorului, a administratorului judiciar ori a lichidatorului judiciar, în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 1-6;

3. în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;

4. prin alte modalităţi prevăzute de lege".

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus citate, în raport cu circumstanţele particulare ale cauzei şi ţinând cont de cele statuate prin considerentele Deciziei nr. 52 din 3 iulie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017, Deciziei Curţii Constituţionale nr. 672 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 21 martie 2019, Înalta Curte constată că reluarea judecării procesului în contextul art. 415 C. proc. civ., se realizează la cererea părţilor numai în cazurile menţionate în cuprinsul acestui articol. La pct. 3 al art. 415 C. proc. civ. în formă aplicabilă prezentei cauze, legiuitorul a prevăzut doar reluarea judecării procesului şi "prin alte modalităţi prevăzute de lege".

În consecinţă, dat fiind faptul că, în speţă, judecata acţiunii disciplinare a fost suspendată până la soluţionarea recursului exercitat împotriva Hotărârii nr. 1J/08.02.2017 a secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, iar instanţa disciplinară a apreciat că dezlegarea ce urma a fi dată de către Înalta Curte în cadrul celuilalt litigiu îi era necesară pentru justa soluţionare a cauzei pendinte, rezultă că, după suspendarea facultativă dispusă în atare circumstanţe, cauza trebuia repusă pe rol din oficiu după pronunţarea deciziei Înaltei Curţi asupra recursului menţionat, acest moment echivalând cu încetarea cauzei de suspendare.

Obligaţia instanţei de a dispune repunerea cauzei pe rol, din oficiu, nu înlătură dreptul oricăreia dintre părţi de a solicita redeschiderea procesului prin formularea unei cereri de reluare a judecăţii.

De altfel, doar în cazul suspendării voluntare, reglementate de art. 411 alin. (1) C. proc. civ., sau în cazul suspendării de drept prevăzute de art. 412 alin. (1) punctele 1 - 6 C. proc. civ., judecata reîncepe doar dacă există o cerere de repunere pe rol formulată de părţi. Din modalitatea de reglementare a redeschiderii cauzei în ipoteza suspendării facultative, în alin. (2) şi (3) ale art. 413 C. proc. civ., rezultă, în mod evident, că aceasta nu mai este guvernată de principiul disponibilităţii părţilor.

Pe de altă parte, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa instanţei supreme (Decizia 2296 din 5 noiembrie 2020, Decizia nr. 686 din 10 martie 2020, ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă), atunci când un act de procedură trebuie efectuat din oficiu, nu li se poate reţine părţilor vreo culpă pentru rămânerea dosarului în nelucrare astfel încât, constatându-se îndeplinită această condiţie împreună cu aceea a trecerii unui termen de 6 luni de la rămânerea cauzei în nelucrare, să fie posibilă aplicarea sancţiunii procedurale a perimării cererii.

Prin urmare, faţă de totalitatea considerentelor expuse în cuprinsul prezentei secţiuni, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurentele Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România" şi C. împotriva încheierii din 28 martie 2018 pronunţate de secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/2017.

5.2. Cu privire la criticile comune îndreptate împotriva încheierii din 28 martie 2018 şi Hotărârii nr. 9J din 2 aprilie 2018

· Criticile dezvoltate de recurenta-pârâtă în susţinerea recursului formulat împotriva încheierii din 28 martie 2018 şi a Hotărârii nr. 9J din 2 aprilie 2018, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu pot fi reţinute ca fondate, urmând a fi înlăturate, pentru considerentele ce succed.

În susţinerea acestui motiv de recurs, pârâta-judecător critică, în esenţă, respingerea, de către instanţa disciplinară, a cererii de amânare formulate pentru imposibilitate de prezentare a apărătorului ales al acesteia la termenul de judecată din 2 aprilie 2018, precum şi a probelor solicitate de către pârâta- judecător în apărare, şi neaplicarea art. 222 alin. (2) C. proc. civ.

Cât priveşte susţinerea vizând nelegala respingere a cererii pentru amânarea judecării cauzei, faţă de imposibilitatea prezentării apărătorului ales al recurentei-pârâte, Înalta Curte o constată nefondată.

Potrivit art. 222 C. proc. civ.:

"(1) Amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei.

(2) Când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise."

Totodată, Înalta Curte reţine că art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede că dispoziţiile legii referitoare la procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile C. proc. civ., atât timp cât acestea nu sunt incompatibile cu procedura specială.

Aşa cum reiese din încheierea din 28 martie 2018 (pagina 31, alineat ultim - dosarul nr. x/2017, Vol. IV), la respectivul termen de judecată a fost acordat un nou termen, asupra căruia au căzut de acord atât pârâta, cât şi reprezentantele reclamantei.

Mai mult, în practicaua hotărârii atacate prin prezentul recurs (pagina 5 - dosarul nr. x/2017, Vol. VI), s-a consemnat faptul că pârâta a fost cea care a solicitat stabilirea datei de luni, 2 aprilie 2018, ca dată a următoarei şedinţe de judecată, aceste aspecte nefiind contestate de către recurenta-pârâtă.

Înalta Curte are în vedere, deopotrivă, faptul că, la 22 ianuarie 2022, recurentei-pârâte i-a fost comunicată prin intermediul poştei electronice Adresa din 18.01.2017, prin care a fost informată că dosarul nr. x/2017 a fost repus pe rol, din oficiu, în condiţiile art. 413 alin. (2) C. proc. civ., în raport de împrejurarea că, la 13.12.2017, Hotărârea nr. 1J/08.02.2017 a secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a rămas definitivă.

Ulterior, la 13 februarie 2018, recurentei-pârâte i-a fost comunicată citaţia prin care a fost informată cu privire la preschimbarea, din oficiu, a termenului de judecată de la 28 februarie 2018, la 28 martie 2018, ora 10:00 .

La termenul din 2 aprilie 2018, pârâta a solicitat acordarea unui nou termen de judecată pentru imposibilitate de prezentare a apărătorului ales.

Cererea de amânare a fost respinsă, instanţa disciplinară apreciind că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 222 C. proc. civ., întrucât nu s-a făcut dovada unor împrejurări excepţionale în sensul reglementării menţionate, la dosarul cauzei neexistând o dovadă din care să rezulte imposibilitatea absolută de prezentare a apărătorului ales al recurentei, reţinându-se şi contextul în care a fost stabilit termenul.

Înalta Curte constată că instanţa disciplinară a respectat atât prevederile textului de procedură civilă mai sus citat, cât şi drepturile procesuale ale pârâtei, în condiţiile în care a respins cererea de amânare motivat, faţă de lipsa dovezii imposibilităţii absolute şi reale de prezentare la termen a apărătorului ales, pârâta având, de altfel, la dispoziţie suficient timp pentru angajarea unui apărător ales care să poată fi prezent la termenul de judecată fixat la data pe care chiar aceasta din urmă a solicitat-o.

În raport cu cele reţinute în încheierea şi în hotărârea recurate şi cu caracterul supletiv al dispoziţiilor art. 222 alin. (1) C. proc. civ., respingerea cererii de amânare pentru imposibilitate de prezentare a apărătorului ales al recurentei la termenul din 2 aprilie 2018 nu poate fi imputată, din perspectiva nelegalităţii, instanţei de disciplină.

De asemenea, Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa disciplinară, faptul că pârâta a beneficiat, la termenul din 2 aprilie 2018, de asistenţa doamnei judecător R., în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 317/2004.

În ceea ce priveşte administrarea probatoriului în cauză, care este criticat de recurenta-pârâtă pentru că i-ar fi fost respinse probe, în opinia sa, concludente şi pertinente, Înalta Curte reţine că, din dispoziţiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului.

Prin urmare, probele trebuie să fie concludente şi pertinente, ceea ce presupune verificarea relaţiei existente între pretenţiile formulate şi faptul susceptibil de probare, precum şi dacă probele solicitate poartă asupra unor împrejurări care sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei.

Din perspectiva dispoziţiilor legale sus enunţate, Înalta Curte reţine că aprecierea asupra necesităţii administrării unei probe pentru soluţionarea cauzei este atributul exclusiv al instanţei. Aceasta deoarece probatoriul administrat în cauză serveşte instanţei în aprecierea situaţiei de fapt, iar când instanţa se consideră lămurită, închide dezbaterile astfel cum prevede art. 394 C. proc. civ.

Or, câtă vreme prin încheierea şi prin hotărârea recurate, instanţa disciplinară a analizat probele propuse şi a motivat atât admiterea unor probe, cât şi respingerea altor probe solicitate, aşa cum reiese de la paginile 31-32 ale încheierii şi de la paginile 20 şi 24 ale hotărârii atacate, se vor respinge criticile recurentei-pârâte cu privire la aceste aspecte.

Este, deopotrivă, nefondată critica recurentei-pârâte prin care aceasta apreciază ca nelegală neamânarea pronunţării de către instanţa disciplinară, deşi, la momentul respingerii cererii de amânare a judecăţii i s-a comunicat că se va face aplicarea dispoziţiilor art. 222 alin. (2) C. proc. civ., iar judecătorul care a asistat-o pe pârâtă a solicitat amânarea în acest scop.

Potrivit dispoziţiilor exprese ale alin. (2) al art. 222 C. proc. civ., instanţa "va amâna, la cererea părţii, pronunţarea, în vederea depunerii de concluzii scrise".

Analizând practicaua Hotărârii nr. 9J din 2 aprilie 2018, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei-pârâte nu sunt conforme cu cele consemnate în cuprinsul acesteia.

Astfel, în motivarea respingerii cererii de amânare a judecăţii pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales al recurentei C., instanţa disciplinară a învederat faptul că, "în măsura în care dosarul va rămâne în pronunţare la acest termen de judecată, se poate apela la dispoziţiile alin. (2) din acelaşi text de lege" (pagina 6 a hotărârii recurate - fila x - verso din dosarul nr. x/2017, Vol. VI), iar cererea de amânare a pronunţării, aşa cum arată, de altfel, şi recurenta-pârâtă, a fost formulată de doamna judecător R., care a asistat-o pe pârâtă în temeiul art. 49 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, însă nu a fost însuşită de către titularul dreptului de a formula cererea, respectiv de către pârâtă.

· Cu privire la criticile recurentei privind nelegalitatea derulării cercetării disciplinare, motiv de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei, în sensul că nu i s-a adus în mod efectiv la cunoştinţă acuzaţia, nu i s-au comunicat nici dosarul, şi nici un alt înscris pe care reclamanta îşi întemeiază pretenţiile şi nu i-au fost asigurate facilităţile apărării prin luarea la cunoştinţă a actelor dosarului, sunt lipsite de veridicitate.

Astfel, se constată că, recurentei pârâte i-au fost comunicate trei invitaţii consecutive în vederea participării la cercetarea disciplinară în lucrarea nr. x/2016, în datele de 18.01.2017, ora 10:00; 14.02.2017, începând cu ora 10:00 - 15.02.20217 şi, respectiv, 06.03.3017, ora 10:00.

Pârâta-judecător nu a dat, însă, curs niciuneia dintre cele trei invitaţii comunicate de inspectorii judiciari desemnaţi să efectueze cercetarea disciplinară în cauză, aşa cum rezultă din procesele-verbale întocmite privind neprezentarea judecătorului la cercetarea disciplinară, aspect necontestat de către recurentă.

Potrivit dovezilor de la filele x din lucrarea nr. x/2016, pârâta-judecător a fost informată, prin convorbire telefonică şi prin corespondenţă electronică, cu privire la invitaţia de a participa la cercetarea disciplinară la 18.01.2017, începând cu ora 10:00, fiindu-i comunicate totodată copii scanate ale adresei emise la 16 decembrie 2016 de Inspecţia Judiciară (invitaţia de a participa la cercetarea disciplinară din 18.01.2017), ale rezoluţiei emise la 12 decembrie 2016 privind începerea cercetării disciplinare prealabile, a plicului închis ataşat adresei.

Astfel fiind, nu se poate reţine faptul că, în etapa administrativă a efectuării cercetării disciplinare faţă de pârâta-judecător, ar fi fost încălcat dreptul la apărare al acesteia în componenta sa referitoare la cunoaşterea şi comunicarea actelor dosarului. Totodată, este de reţinut faptul că pârâta nu s-a prezentat la cercetarea disciplinară pentru a i se aduce la cunoştinţă şi a-i fi comunicate actele întocmite în cadrul procedurii, deşi echipa de inspectori s-a deplasat de trei ori la sediul Curţii de Apel Bucureşti, locul în care a fost convocată pârâta în vederea efectuării cercetării disciplinare în cauză.

Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare justificată de culpa proprie a pârâtei, în condiţiile în care, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în cadrul cercetării disciplinare "/.../Ascultarea celui în cauză şi verificarea apărărilor judecătorului sau procurorului cercetat sunt obligatorii. Refuzul judecătorului sau procurorului cercetat de a face declaraţii ori de a se prezenta la cercetări se constată prin proces-verbal şi nu împiedică încheierea cercetării./.../".

Mai mult, din analiza actelor şi lucrărilor aflate la dosarul de cercetare disciplinară, Înalta Curte constată faptul că, în această etapă a răspunderii disciplinare, pârâta-judecător a formulat şi a depus o serie de cereri şi memorii ample în apărarea sa, a propus probe, a depus înscrisuri, din conţinutul acestora rezultând cu certitudine cunoaşterea, de către aceasta, a faptei ce a constituit obiectul verificărilor prealabile şi al cercetării disciplinare.

De altfel, recurenta a manifestat aceeaşi conduită cu ocazia exercitării drepturilor procesuale şi în cadrul etapei administrativ-jurisdicţionale desfăşurate în faţa instanţei disciplinare, aşa cum rezultă, de exemplu, din cuprinsul încheierii din 28 martie 2018 (paginile 20 - 21, dosarul nr. x/2017), în care se consemnează, în urma celor invocate de către pârâtă privind necunoaşterea dosarului, întrucât nu i-a fost pus la dispoziţie în vederea studierii şi nu i s-au eliberat copii ale înscrisurilor din dosar:

"La solicitarea completului, grefierul de şedinţă învederează faptul că doamna judecător C., pârâtă în prezenta cauză, la data de 28.03.2018, s-a prezentat personal la Biroul Grefa Secţiilor în vederea studierii dosarului. I s-a pus la dispoziţie acesteia întregul dosar, însă aceasta a refuzat, spunând că doreşte să consulte doar dosarul de cercetare disciplinară al Inspecţiei Judiciare, oferindu-i-se cele 3 volume la studiu. În ceea ce priveşte cererea pârâtei pentru fotocopierea întregului dosar, i s-a oferit pârâtei posibilitatea înmânării unei copii scanate a celor trei volume ale dosarului de cercetare disciplinară al Inspecţiei Judiciare, pe suport electronic tip CD, pârâta refuzând pe motivul că nu este necesar, deoarece a verificat doar dacă la dosar a fost formulată de către Inspecţia Judiciară cerere de repunere pe rol a cauzei".

Totodată, trebuie subliniat faptul că, în faţa secţiei pentru judecători, recurenta-pârâtă a avut posibilitatea de a propune orice probă admisibilă, inclusiv cea testimonială, fiind încuviinţată, de altfel, în limitele pe care instanţa disciplinară le-a avut în vedere, inclusiv proba testimonială solicitată de recurentă.

În cadrul prezentului motiv de recurs, pârâta invocă, totodată, nelegalitatea cercetării disciplinare şi, implicit, nulitatea rezoluţiei de începere a cercetării disciplinare, prin prisma faptului că aceasta este emisă de doi inspectori judiciari aflaţi în stare de incompatibilitate, precum şi a faptului că a fost încălcat principiul confidenţialităţii cercetării disciplinare, dat fiind că a aflat, de la un post de televiziune, că împotriva sa era efectuată o cercetare disciplinară.

Recurenta din prezenta cauză critică hotărârea atacată pentru neanalizarea, de către instanţa disciplinară, a acestor excepţii.

Criticile formulate de către pârâta-judecător nu pot fi, însă, primite, Înalta Curte constatând că secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a respins, în mod corect şi motivat, apărările pârâtei, realizând o cercetare corespunzătoare a actelor şi lucrărilor dosarului, în raport cu dispoziţiile legale şi regulamentare aplicabile.

Astfel, din actele dosarului, rezultă că instanţa disciplinară a analizat atât Rezoluţia din 5 ianuarie 2017 a inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare (prin care acesta din urmă a respins cererea de redistribuire a lucrării formulate de doamna judecător C., cu motivarea că nu rezultă care ar fi cazul de incompatibilitate incident), cât şi Rezoluţia din 6 martie 2017 (prin care inspectorul-şef a respins cererea de abţinere formulată de cele doua doamne inspector, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 47 alin. (7) lit. c) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Inspecţiei Judiciare raportat la art. 73 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 317/2004 şi art. 69 alin. (4) lit. e) din acelaşi act normativ). secţia a concluzionat, în mod întemeiat, că, faţă de pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 7 (principiul imparţialităţii şi independenţei inspectorilor judiciari) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară aprobat prin Hotărârea nr. 1027/2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, aspectele legate de eventuala lipsă de imparţialitate şi obiectivitate a inspectorilor judiciari au fost analizate cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile procedurii administrative a cercetării disciplinare.

Înalta Curte reţine că este, deopotrivă, corectă aprecierea instanţei disciplinare, realizată în urma cercetării întregului material probator administrat în cauză, cu privire la lipsa oricăror dovezi din care să rezulte faptul că informaţiile apărute în presă cu privire la cercetarea disciplinară a pârâtei ar fi fost transmise de către inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare sau de către o altă persoană din cadrul acestei instituţii.

Cu referire la nerespectarea principiului repartizării aleatorii, pârâta a invocat faptul că, din actele dosarului de cercetare disciplinară, nu rezultă motivele pentru care sesizarea înregistrată la Inspecţia Judiciară a fost repartizată aleatoriu doamnei inspector J. abia la cinci zile după înregistrare, iar nu de îndată, insinuând că, prin această întârziere, lucrarea ar fi putut fi dirijată către un anumit inspector judiciar.

Cu titlu preliminar, se reţine că art. 73 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 dispune în sensul că "Modul de repartizare a sesizărilor şi dosarelor disciplinare către inspectorii judiciari se face cu respectarea principiului repartizării aleatorii."

Principiul repartizării aleatorii a lucrărilor înregistrate pe rolul Inspecţiei Judiciare era reglementat, la nivel infralegislativ, la momentul la care ne raportăm în speţă, prin dispoziţiile Regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. 24/2012 şi ale Regulamentului privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012.

Raţiunea instituirii principiului repartizării aleatorii a lucrărilor înregistrate pe rolul Inspecţiei Judiciare, similar repartizării aleatorii a dosarelor înregistrate pe rolul instanţelor judecătoreşti, rezidă în preocuparea de a înlătura orice posibilitate reprobabilă de direcţionare a cauzelor către anumite persoane în considerarea unor interese incompatibile cu scopul procedurii disciplinare.

Or, în raport de criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată că simplul fapt al repartizării lucrării la o dată ulterioară celei la care a fost înregistrată nu impietează asupra caracterului aleatoriu al repartizării şi nu poate constitui, în sine, un viciu de natură să atragă nulitatea procedurii. În speţă, nu există nicio dovadă în sensul că intervalul scurs între data înregistrării sesizării şi data repartizării acesteia ar fi denaturat ordinea distribuirii lucrărilor către inspectori şi, pe cale de consecinţă, ar fi fost încălcat principiul repartizării aleatorii.

Sunt neîntemeiate criticile formulate de recurentă în ceea ce priveşte motivul de nulitate invocat prin prisma desemnării celui de-al doilea inspector judiciar pe baza propunerii formulate de inspectorul judiciar J. prin Referatul din 13 decembrie 2016, întocmit în lucrarea nr. x/2016,.

Dispoziţiile legale incidente sunt cele ale art. 47 alin. (10) din Regulamentul de organizarea şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare, conform cărora:

"Art. 47. - [...]

(10) În situaţia unor lucrări complexe, inspectorul judiciar desemnat să efectueze verificările, în baza unui referat adresat inspectorului-şef, poate solicita repartizarea lucrării echipei din care face parte".

În cauză, în temeiul art. 11 alin. (3) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară aprobat prin Hotărârea nr. 1027/2012 a Consiliului Superior al Magistraturii, prin referatul întocmit de inspectorul judiciar J., s-a solicitat modificarea gradului de complexitate a lucrării repartizate acesteia.

Potrivit art. 11 alin. (3) din regulamentul sus-menţionat:

"Prin repartizare aleatorie, şefii direcţiilor de inspecţie desemnează inspectorul judiciar sau, în cauzele complexe, echipa de inspectori judiciari care urmează să efectueze verificările şi stabilesc termenul de soluţionare a lucrărilor".

Aşa cum rezultă din dispoziţiile citate, propunerea de modificare a gradului de complexitate a lucrării este la latitudinea inspectorului judiciar şi este atributul exclusiv al inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare să aprecieze cu privire la existenţa motivelor obiective de modificare a gradului de complexitate, astfel că nu se poate reţine încălcarea vreunei dispoziţii legale şi/sau regulamentare în privinţa actului în discuţie.

Totodată, pârâta nu indică vătămarea produsă magistratului cercetat prin modificarea gradului de complexitate. În acest context, desemnarea celui de-al doilea inspector judiciar poate fi privită ca o măsură benefică magistratului cercetat disciplinar, în condiţiile în care analiza condiţiilor de exercitare a acţiunii disciplinare nu este realizată în mod unilateral, ci de către două persoane. O atare apreciere poate fi primită prin analogia cu faptul că, în apel şi în recurs, numărul judecătorilor care intră în compunerea completului este mai mare decât în cazul completului care soluţionează cauza în primă instanţă.

Astfel, în prezenta speţă, se poate observa că desemnarea celui de-al doilea inspector s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor regulamentare.

5.3. Cu privire la recursul formulat de pârâta judecător C. împotriva Hotărârii nr. 9J din 2 aprilie 2018 a secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii

· Motivul de recurs privind nelegala constituire a secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii la termenul de judecată din 2 aprilie 2018 - art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Potrivit art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, dispoziţiile legii referitoare la procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile C. proc. civ., însă, chiar în prezenţa acestei norme de trimitere, nu devin incidente în mod automat prevederile C. proc. civ.

Astfel, în procedura disciplinară desfăşurată în faţa Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţă disciplinară, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 211 C. proc. civ. referitoare la constituirea instanţei judecătoreşti.

Conform jurisprudenţei Completului de 5 judecători, lucrările secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii se desfăşoară cu respectarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 317/2004, "în prezenţa majorităţii membrilor acestora" (spre exemplu, Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători: nr. 14/2017; nr. 266/2017, pct. 64 - 66; nr. 5/2018, pct. 41, nr. 62/2019, nr. 71/2019).

Contrar susţinerilor recurentei, dispoziţiile mai sus-enunţate se aplică inclusiv în privinţa lucrărilor desfăşurate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii în îndeplinirea rolului de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, prevederile art. 44 - art. 53 din Legea nr. 317/2004 necuprinzând prevederi derogatorii de la cele ale art. 27 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Un argument esenţial în susţinerea considerentelor anterior expuse este dat de faptul că secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, nu sunt instanţe judecătoreşti în sensul art. 126 alin. (2) din Constituţie şi al prevederilor Legii nr. 304/2004, ci îndeplinesc o activitate administrativ-jurisdicţională, fiind, în consecinţă, un organ administrativ-jurisdicţional, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Deciziile nr. 148 din 16 aprilie 2003 şi nr. 391 din 17 aprilie 2007).

Prin urmare, susţinerile recurentei formulate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. sunt neîntemeiate pentru considerentele expuse în cele de mai sus.

· Criticile potrivit cărora hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 426 alin. (1) C. proc. civ., fiind redactată de către Biroul grefa secţiilor - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1, pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

Sunt lipsite de temei criticile recurentei referitoare la faptul că hotărârea atacată a fost redactată de o persoană fără drept. Pentru aceleaşi considerente expuse în cadrul analizei criticilor ce vizează nelegala compunere a instanţei disciplinare la termenul din 2 aprilie 2018, se reţine faptul că, în cazul hotărârii pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară, fiind vorba despre un act administrativ-jurisdicţional, iar nu despre o hotărâre pronunţată de o instanţă judecătorească, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 426 alin. (1) C. proc. civ., ci normele derogatorii cuprinse în art. 13 alin. (8) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, conform cărora "Hotărârile secţiilor prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară […] se redactează de Biroul grefa secţiilor […]".

· Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Criticile circumscrise de către recurenta-pârâtă motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează, pe de o parte, nelegalitatea motivării, ca urmare a redactării hotărârii de către o persoană care nu a făcut parte din completul de judecată, iar, pe de altă parte, modalitatea în care instanţa disciplinară a înţeles să motiveze reţinerea în sarcina pârâtei-judecător a abaterii disciplinare imputate (referinţele pe care instanţa disciplinară le-a făcut cu privire la dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, cu ocazia soluţionării dosarului nr. x/2015 prin Decizia nr. 255/A din 5 iulie 2017) şi criteriile utilizate la individualizarea sancţiunii aplicate pârâtei.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-pârâte cu privire la lipsa motivării ca urmare a faptului că redactarea hotărârii s-ar fi realizat de către o persoană fără drept, se reţine caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele expuse în cele de mai sus, cu ocazia analizei motivului de recurs ce vizează încălcarea art. 426 alin. (1) C. proc. civ.

Sunt, totodată, nefondate şi celelalte critici ale recurentei circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Acest motiv de nelegalitate are în vedere situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Argumentele invocate de recurentă sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menţionată, fiind contrazise de conţinutul hotărârii recurate, care îndeplineşte exigenţele motivării corespunzătoare.

Astfel, în privinţa motivării, se constată că instanţa disciplinară a expus, în considerentele hotărârii atacate, ca elemente ale silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Înalta Curte nu împărtăşeşte criticile din recurs, deoarece instanţa disciplinară nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă căreia îi răspunde hotărârea atacată în cauză.

În sensul celor expuse, sunt edificatoare considerentele Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a reţinut că obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului instanţelor naţionale, de a-şi motiva deciziile, nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (în acest sens, sunt edificatoare hotărârile pronunţate în cauzele Perez c. Franţei şi Van der Hurk c. Olandei, din 19 aprilie 1994), iar noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (hotărârile din cauzele Helle c. Finlandei, din 19 decembrie 1997 şi Albina c. României, din 28 aprilie 2005).

În acest context, se reţine că instanţa disciplinară nu poate fi obligată să prezinte exhaustiv rezultatul analizei sale cu privire la absolut toate probele şi să răspundă punctual tuturor afirmaţiilor şi argumentelor părţilor, fiind suficient să expună argumentat probele şi dispoziţiile legale pentru care au fost admise/respinse cererile părţilor, cerinţe pe care hotărârea recurată le îndeplineşte.

În sensul acestor considerente, se reţine că simpla nemulţumire a uneia dintre părţi faţă de împrejurarea că instanţa disciplinară nu a dat, unui anumit mijloc de probă sau unei anumite apărări, relevanţa propusă de parte nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Din analiza hotărârii atacate, se observă că instanţa disciplinară a realizat o cercetare reală şi efectivă a cauzei, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, astfel că nu pot fi primite criticile prin care recurenta tinde să demonstreze fie nemotivarea hotărârii, fie lipsa de imparţialitatea a instanţei, cu susţinerea că instanţa disciplinară nu a expus argumentele pentru care nu a dat relevanţa propusă unora dintre susţinerile, apărările sau probele administrate.

Ceea ce prezintă relevanţă este faptul că, din examinarea hotărârii recurate, rezultă că faptele reţinute au fost analizate în suficientă măsură, dându-se posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor legale ce reglementează abaterea disciplinară analizată în speţă.

De asemenea, din conţinutul hotărârii, se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspectele esenţiale pentru pronunţarea soluţiei, astfel încât se vor înlătura, ca neîntemeiate, aprecierile pur subiective ale recurentei, vizând reţinerea abaterii disciplinare în sarcina acesteia în lumina dezlegărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 255 din 5 iulie 2017, pronunţată în soluţionarea dosarului nr. x/2015; utilizarea unor criterii neprevăzute de lege pentru individualizarea sancţiunii, încălcarea art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004; lipsa suportului probator; interpretarea incorectă sau ilogică ori fundamentarea pe elemente probatorii nereale.

Prin urmare, argumentele invocate de recurentă sub aspectul nemotivării nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fiind contrazise de conţinutul hotărârii recurate, care îndeplineşte exigenţele unei motivări corespunzătoare.

· Motivul de recurs potrivit căruia hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând criticile de nelegalitate formulate de către recurentă în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale şi regulamentare aplicabile, precum şi în raport cu jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora.

Criticile recurentei, sub acest aspect, vizează, în esenţă, neîntrunirea elementelor răspunderii disciplinare, sub aspectul laturii obiective şi subiective şi încălcarea sau aplicarea greşită a art. 99 lit. m) şi lit. o) din Legea nr. 303/2004.

Potrivit art. 99 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 303/2004, în forma aplicabilă în prezenta cauză, "Constituie abatere disciplinară:/.../ o) nerespectarea în mod grav sau repetat a dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;".

Încălcarea dispoziţiilor anterior redate atrage răspunderea disciplinară a magistraţilor numai în condiţiile determinate de lege, respectiv dacă sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii disciplinare.

Astfel, pentru a se stabili dacă o faptă poate fi calificată ca abatere disciplinară, se impune a se verifica dacă întruneşte elementele constitutive ale acesteia şi anume: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă, urmarea produsă şi legătura de cauzalitate între fapta săvârşită cu vinovăţie şi rezultatul prejudiciabil.

Latura obiectivă

Obiectul juridic al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004 îl constituie relaţiile sociale referitoare la realizarea activităţii de justiţie, care presupune, pe lângă organizarea şi funcţionarea organelor judiciare, şi înfăptuirea corectă a actului de justiţie.

Referitor la abaterea disciplinară imputată pârâtei-judecător, în jurisprudenţa în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, s-a reţinut că, pentru a constitui abatere disciplinară sub aspectul elementului material al laturii obiective, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarele condiţii: (i) existenţa unei dispoziţii legale privind distribuirea aleatorie a cauzelor; (ii) nerespectarea în mod grav sau repetat a dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor.

Astfel, conduita profesională a judecătorului faţă de care s-a dispus începerea cercetării disciplinare trebuie privită din perspectiva obligaţiilor care revin judecătorului în exercitarea atribuţiilor judiciare, a prevederilor procesuale generale şi speciale care guvernează modul de soluţionare a cauzelor şi a normelor de drept incidente în litigiul la care se face referire în sesizarea care a stat la baza iniţierii procedurii disciplinare.

În jurisprudenţă, s-a reţinut că repartizarea cauzelor în mod aleatoriu reprezintă o normă judiciară cu rang de principiu, instituită prin art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004, cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică. Art. 139 din aceeaşi lege deleagă însă Consiliului Superior al Magistraturii atribuţia de a adopta norme secundare în vederea organizării executării legii şi îi conferă o anumită marjă de apreciere în acest sens, de vreme ce, prin Regulamentul de ordine interioară adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii se stabilesc, conform alin. (1) lit. b) din articolul menţionat, "modul şi criteriile de repartizare a cauzelor pe complete de judecată, în vederea asigurării respectării principiilor distribuţiei aleatorii şi continuităţii" (Decizia nr. 5103 din 1 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal).

Înalta Curte reţine faptul că, în momentul analizării abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, trebuie avute în vedere, în principal, următoarele dispoziţii legale şi regulamentare:

- art. 124 alin. (1) din Constituţia României:

"Justiţia se înfăptuieşte în numele legii"

- art. 2 alin. (3) şi art. 4 din Legea nr. 303/2004:

"Art. 2. - (3) Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii/.../" "Art. 4. - (1) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii,/.../, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor/.../."

- art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004:

"Art. 11. - Activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective." "Art. 53. - (1) Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat. (2) Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege."

- art. 5 alin. (2) lit. b) şi art. 101 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti:

"Art. 5. - (2) Judecătorii au următoarele îndatoriri:/.../; b) să respecte prevederile legale, normele codului deontologic, regulamentele, hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii date în conformitate cu legea, hotărârile adunărilor generale şi ale colegiilor de conducere;" "Art. 101. - (1) Repartizarea cauzelor se va efectua în sistem informatic prin programul ECRIS. (2) În cazul în care repartizarea în sistem informatic nu se poate aplica din motive obiective, repartizarea cauzelor se efectuează prin metoda sistemului ciclic. (3) Repartizarea aleatorie în sistem informatic se realizează o singură dată, urmând ca în situaţiile în care pe parcursul desfăşurării procesului apar incidente procedurale să se recurgă la regulile stabilite în prezentul regulament. (4) Cererile referitoare la un dosar repartizat aleatoriu se judecă de acelaşi complet dacă prin lege nu se prevede altfel. (5) Pentru aplicarea criteriului aleatoriu, completele se vor constitui la începutul fiecărui an şi se numerotează pe instanţă sau, după caz, pe secţii, ţinându-se seama de materiile în care judecă, de specializarea completelor şi de stadiul procesual în care se află cauzele. Modificarea numărului completelor de judecată sau schimbarea judecătorilor care le compun se va putea realiza doar pentru motive obiective, în condiţiile legii. (6) Toate modificările aduse compunerii completului de judecată ori repartizării dosarelor în condiţiile prezentului regulament vor fi evidenţiate în programele informatice de repartizare aleatorie. (7) În situaţiile de modificare a compunerii completului de judecată, copiile după încheierile, hotărârile colegiului de conducere şi procesele-verbale se păstrează în mape separate./.../."

- art. 7 şi art. 12 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor:

"Art. 7. - Judecătorii şi procurorii au îndatorirea să promoveze supremaţia legii, statul de drept şi să apere drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor." "Art. 12. - Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să-şi îndeplinească cu competenţă şi corectitudine îndatoririle profesionale, să respecte îndatoririle cu caracter administrativ stabilite prin legi, regulamente şi ordine de serviciu".

- punctul nr. 24 din Recomandarea CM/Rec (2010) 12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre cu privire la judecători - independenţa, eficienţa şi responsabilităţile:

"Repartizarea cazurilor într-o instanţă judecătorească trebuie să se facă după criterii obiective prestabilite, în scopul de a proteja dreptul la un judecător independent şi imparţial. Aceasta nu ar trebui să fie influenţată de dorinţa vreuneia dintre părţi sau a altcuiva interesat în rezultatul cauzei".

- punctul nr. 14 din Principiile fundamentale ale independenţei justiţiei, act adoptat la al VII - lea Congres al Naţiunilor Unite referitor la Prevenirea Infracţiunilor şi la Tratamentul Infractorilor, care a avut loc la Milano din 26 august până la 6 septembrie 1985 şi aprobat prin rezoluţiile Adunării Generale 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi 40/146 din 13 decembrie 1985:

"Repartizarea cauzelor către judecători în cadrul instanţei este o chestiune internă ce ţine de administrarea judiciară"

- punctul 30 din Declaraţia cu privire la Principiile de Independenţă a Justiţiei, adoptată de Conferinţa de Instanţe Supreme din Europa Centrală şi de Est, Brijuni, Croaţia, 14 octombrie 2015:

"/.../Alocarea cauzelor către judecători trebuie să se facă în mod aleatoriu sau în temeiul unor criterii clare, obiective şi transparente, prestabilite de un colegiu de judecători ai instanţei".

Conform prevederilor legale şi regulamentare, pot avea calitatea de subiect activ al abaterii disciplinare imputate pârâtei: judecătorii, inspectorii judiciari, magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi asistenţii judiciari.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, prin care se arată că situaţia premisă a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 303/2004 nu ar fi îndeplinită în speţă - dat fiind faptul că magistratul cercetat nu a realizat nicio operaţiune asupra sistemului informatic ECRIS, nu are competenţa de a modifica înregistrările din aplicaţia informatică şi nu a încercat niciodată să se conecteze fraudulos pentru a opera modificări asupra dosarelor, operaţiunea efectivă de intervenţie în sistemul informatic fiind realizată de o altă persoană -, Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa disciplinară, faptul că încălcarea principiului repartizării aleatorii a cauzelor nu presupune în mod necesar alocarea dosarului unui alt complet de judecată decât cel căruia i s-a repartizat aleatoriu, ci poate presupune şi ipoteza în care un judecător repartizat într-un complet de judecată pentru un singur termen de judecată, rămâne în continuare să instrumenteze o cauză aflată pe rolul respectivului complet, deşi nu mai avea temei legal pentru asigurarea continuităţii pe acest complet (Hotărârea nr. 1J din 20 februarie 2013, secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, definitivă prin Decizia nr. 340 din 17 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători; Hotărârea nr. 16J din 27 octombrie 2010, secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, definitivă prin Decizia nr. 57 din 14 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători).

Din analiza materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că instanţa disciplinară a reţinut în mod corect situaţia de fapt din prezenta speţă, respectiv faptul că dosarul cu nr. x/2015 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a fost repartizat aleatoriu completului compus din doamna judecător D., judecător ce a fost în imposibilitate de a participa doar la şedinţa din 22.01.2016, sens în care a fost dată şi Hotărârea nr. 10 din 14.01.2016 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti.

Cu toate acestea, la termenul din 22.01.2016 acordat în dosarul nr. x/2015, doamna judecător C. a procedat la audierea a trei martori, după care a amânat cauza o săptămână, la completul C7 Continuitate, şi nu la completul C7F, acesta din urmă neavând configurată şedinţă de judecată decât la data de 12.02.2016. La termenul de judecată din 02.02.2016, pârâta judecător a acordat cuvântul în dezbateri, amânând pronunţarea pentru 11.02.2016, când s-a dispus repunerea cauzei pe rol, cu fixarea unui nou termen de judecată la 22.02.2016. După alte cinci termene de judecată, respectiv la 25.04.2016, cauza a rămas în pronunţare. Pronunţarea a fost amânată de două ori consecutiv, pentru 10.05.2016 şi 11.05.2016, când dosarul a fost soluţionat prin sentinţa penală nr. 90 din 11 mai 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Probele administrate în cauză nu au relevat existenţa unei hotărâri a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, care să fi modificat componenţa completului de judecată C7F, al cărei titular era doamna judecător D., şi pentru alte termene de judecată în afara celui din 22.01.2016.

Conform materialului probator administrat în cauză, completul compus din doamna judecător D. a soluţionat cauza în cameră preliminară, iar, ulterior, a dispus începerea cercetării judecătoreşti, procedând la audierea inculpaţilor, soluţionarea cererilor formulate de aceştia, încuviinţarea probatoriului.

Aşa cum a apreciat, în mod corect, instanţa disciplinară, nu pot fi reţinute apărările pârâtei, prin care aceasta susţine faptul că, în dosarul nr. x/2015, în tranşarea conflictului ivit între principiul repartizării aleatorii şi principiul nemijlocirii administrării probelor, a dat prioritate celui de-al doilea, aplicând standardele Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauzele Cutean şi Beraru c. României, cu respectarea, totodată a dispoziţiilor art. 354 alin. (2) - (3) C. proc. pen., întrucât cele două hotărâri invocate privesc ipoteze diferite de cea din prezenta speţă.

Astfel, în Cauza Cutean c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că schimbarea completului de judecată la instanţa de fond, în condiţiile în care inculpatul şi martorii nu au fost audiaţi în faţa noului complet de judecată învestit cu soluţionarea cauzei, precum şi faptul că instanţele de control judiciar nu i-au ascultat pe reclamant şi pe martori echivalează cu privarea reclamantului de dreptul la un proces echitabil. Mai mult, Curtea a observat că instanţele superioare şi-au motivat această decizie pe baza probelor testimoniale reţinute de judecătorul fondului, fără o audiere directă.

În Cauza Beraru c. României, Curtea, pronunţând soluţia de condamnare a României, a avut în vedere echitatea de ansamblu a procedurii, rezultată nu numai din modul de respectare a regulii nemijlocirii, ci mai ales al dreptului la apărare, sub aspectul vizând posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor (înregistrărilor convorbirilor) şi de a se opune utilizării lor.

Curtea a apreciat că problema modificării compunerii completului de judecată trebuie examinată în raport cu posibilele consecinţe asupra caracterului echitabil al procesului în ansamblu, ţinând cont şi de modul de respectare a dreptului la apărare (par. 75), acordându-se o importanţă deosebită faptului că avocaţii reclamantului nu au putut obţine acces direct la dosarul cauzei decât într-un stadiu târziu, după ce iniţial nu li s-a furnizat nicio copie a rechizitoriului şi, mai mult, aceştia nu au putut obţine o copie a transcrierilor interceptărilor telefonice sau o copie înregistrată a convorbirilor telefonice interceptate folosite ca probe în dosar (par. 71).

O mare importanţă în soluţia dispusă a reprezentat-o şi faptul că, în ciuda problemei pe care o ridica reglementarea naţională de la acel moment privind supravegherea convorbirilor telefonice, şi în ciuda faptului că instanţa însăşi constatase necesitatea întocmirii unui raport de expertiză tehnică pentru a se stabili autenticitatea înregistrărilor, totuşi, la sfârşitul procesului, a revenit asupra probei dispuse, considerând că raportul de expertiză era inutil, deşi I.N.E.C. prezentase, în cele din urmă, un raport de expertiză tehnică în care se preciza că existau îndoieli cu privire la autenticitatea înregistrărilor. Aşadar, Curtea a constatat că "instanţele interne nu numai că şi-au întemeiat hotărârile pe înregistrări cu o autenticitate contestată, dar nici nu au răspuns la argumentele reclamantului conform cărora nu i-au fost prezentate transcrierile şi, prin urmare, nu le cunoştea conţinutul".

Toate aceste vicii procedurale constatate au condus la concluzia Curţii că este încălcat art. 6 al Convenţiei, şi nicidecum faptul singular al nereadministrării probelor în faţa completului în noua sa compunere.

Mai mult, Curtea a arătat explicit că aceste vicii ar fi putut fi remediate direct în calea de atac, ceea ce, însă, nu se întâmplase.

De asemenea, Înalta Curte constată că nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de către recurenta pârâtă prin cererea de recurs (de exemplu, Cauzele Albert şi Le Compte c. Belgiei, Deweer c. Belgiei, Neumesister c. Austriei, Le Compte, Van Leuven şi De Meyere c. Belgiei, Colozza c. Italiei, Mellors c. Regatului Unit, P.K. c. Finlandei etc.) nu vizează situaţii similare cu cea din speţa analizată în cadrul prezentului recurs.

Mai mult, Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa disciplinară, faptul că susţinerile pârâtei prin care arată că, la momentul reţinerii spre soluţionare a dosarului nr. x/2015 după termenul de judecată din 22.01.2016, a avut în vedere statuările C.E.D.O. din cadrul hotărârilor pronunţate în cauzele Cutean şi Beraru împotriva României sunt contrazise de probele aflate la dosarul cauzei. Existenţa acestui raţionament al pârâtei la momentul reţinerii dosarului, prin măsura dispusă la 22.01.2016, nu se regăseşte în încheierea de şedinţă semnată de magistrat sau în alte înscrisuri ale cauzei respective şi este contrazisă de declaraţia martorului audiat în cauză, doamna H.

Din materialul probator administrat în cauză rezultă, aşa cum a constatat, în mod just, instanţa disciplinară, faptul că magistratul titular al completului, doamna judecător D., soluţionase cauza în cameră preliminară, dispusese începerea cercetării judecătoreşti, audiase inculpaţii, încuviinţase probatoriul, soluţionase cererile formulate de inculpaţi şi era în imposibilitate de a participa doar la o şedinţă de judecată, cea din 22.01.2106, astfel încât, în mod evident, tocmai în considerarea jurisprudenţei invocate de către recurentă, aceasta din urmă avea obligaţia legală de a nu reţine cauza spre soluţionare.

Sunt nefondate criticile recurentei ce vizează greşita apreciere a instanţei disciplinare a caracterului grav al abaterii săvârşite de către aceasta.

Principiul fundamental al repartizării aleatorii consacrat de legislaţia României corespunde rigorilor impuse de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care consacră şi garantează dreptul la un proces echitabil.

În conformitate cu statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de "instanţă stabilită prin lege" presupune asigurarea garanţiilor privind organizarea şi compunerea tribunalului, reflectă un "principiu al statului de drept inerent oricărui sistem al Convenţiei" (Hotărârea în cauza Lavents c. Letoniei, 28 noiembrie 2002; Engel şi alţii c. Ţările de Jos, 8 iunie 1976), iar noţiunea de "lege" avută în vedere de art. 6 par. 1 este extensivă, priveşte "nu numai legislaţia referitoare la stabilirea şi competenţa organelor judiciare, dar şi orice altă dispoziţie de drept intern a cărei nerespectare ar fi de natură să conducă la constatarea iregularităţii participării unui membru al formaţiunii de judecată la soluţionarea unei cauze" (cauzele Lavents c. Letoniei; Coeme c. Belgiei; Rossi c. Franţei).

Din această perspectivă, nerespectarea principiului repartizării aleatorii a cauzelor poate pune o problemă de încălcare a dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

În ceea ce priveşte critica recurentei, potrivit căreia inspectorii judiciari care au efectuat cercetarea disciplinară în cauza au intervenit în activitatea de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe rolul căreia s-a aflat recursul exercitat împotriva sentinţei penale pronunţate de pârâtă în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte apreciază că trebuie făcută distincţie între încălcarea dispoziţiilor privitoare la distribuirea aleatorie a cauzelor, pe de o parte, greşeală ce poate fi cenzurată fie pe calea controlului judiciar, fie la momentul evaluării activităţii profesionale a magistratului, de către comisia de evaluare, şi nesocotirea acestor dispoziţii în context disciplinar.

Nu în ultimul rând, se impune sublinierea faptului că instanţa disciplinară nu a avut în vedere exclusiv, aşa cum susţine, în mod neîntemeiat, recurenta, considerentele Deciziei nr. 255/A din 5 iulie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, hotărârea recurată fiind pronunţată în urma analizării în ansamblu a probatoriului administrat în cauză.

Înalta Curte reţine faptul că, potrivit regulii general valabile în materia aprecierii probelor, probele nu au o valoare dinainte stabilită (art. 264 alin. (2) C. proc. civ.).

Neexistând nicio dispoziţie de ordin legal care să impună pluralitatea martorilor audiaţi ca fiind o condiţie pentru probaţiunea astfel înfăptuită, Înalta Curte face trimitere la dispoziţiile art. 324 C. proc. civ., care prevăd că, în aprecierea declaraţiilor martorilor, instanţa va ţine seama de sinceritatea acestora şi de împrejurările în care au luat cunoştinţă de faptele ce fac obiectul declaraţiei respective.

Referitor la cele relatate în concret de martorul audiat în faţa secţiei pentru judecători, critica recurentei-pârâte la adresa hotărârii instanţei disciplinare nu reprezintă altceva decât o simplă negaţie, lipsită de aptitudinea de a înlătura valoarea probatorie ce rezultă din declaraţia martorului, în absenţa oricărui alt argument de natură a reliefa lipsa de credibilitate a martorului audiat, eroarea în care s-a aflat acesta cu privire la cele relatate etc.

Aşa cum s-a arătat mai sus, valoarea probatorie a declaraţiei de martor decurge din evaluarea realizată de judecător, în concret, asupra veridicităţii şi verosimilităţii aspectelor relatate de martor, prin luarea în considerare a tuturor circumstanţelor subiective şi obiective ale cauzei, astfel că, dacă judecătorului îi incumbă obligaţia de a înlătura numai motivat proba testimonială administrată în cauză (ca de altfel orice alt mijloc de probă), în egală măsură partea interesată să conteste valoarea probatorie a declaraţiei unuia sau mai multor martori are obligaţia de a "motiva" critica sa, simplul dezacord cu privire la cele relatate de martor nefiind suficient pentru înlăturarea din ansamblul materialului probator a declaraţiilor în discuţie (Decizia nr. 251 din 28 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători).

Faţă de considerentele de mai sus, Înalta Curte reţine faptul că recurenta pârâtă a încălcat în mod grav dispoziţiile ce reglementează distribuirea aleatorie a cauzelor, fiind astfel realizat elementul material al laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004.

Sub aspectul laturii subiective, în acord cu instanţa disciplinară, se reţine că fapta a fost săvârşită cu intenţie directă, care rezultă din conduita pârâtei care, în cunoştinţă de cauză, cu toate că fusese desemnată prin hotărâre a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti să înlocuiască judecătorul titular al Completului C7F exclusiv la termenul de judecată din 22.01.2022 - când acesta din urmă era în imposibilitate de a face parte din complet, a amânat judecata o săptămână pentru administrarea probatoriului deja încuviinţat de doamna judecător D., dispunând totodată şi suplimentarea acestui probatoriu, deşi completul C7F nu avea configurată şedinţă de judecată la 29.01.2016, iar titularul de complet urma să fie în instanţă începând cu 01.02.2016.

Toate demersurile pârâtei, concretizate în modalitatea de gestionare a cauzei, expuse pe larg în cadrul hotărârii atacate, dovedesc intenţia clară a recurentei-pârâte de a crea o aparenţă de legalitate în vederea justificării săvârşirii faptei de a încălca normele de repartizare aleatorie.

Latura subiectivă, ca element constitutiv al abaterii disciplinare, reprezintă atitudinea psihică a persoanei, în speţă a unui magistrat, care a săvârşit o faptă ilicită, faţă de respectiva faptă şi de urmările acesteia.

Pentru a se decela atitudinea autorului faptei ilicite, trebuie să se examineze fundamentul de ordin intelectiv şi volitiv al acţiunii acestuia, realizându-se apoi legătura cu fapta sa şi cu urmările produse. Practic, trebuie stabilită o legătură între un element de ordin subiectiv şi unul de ordin obiectiv, care, însumate, conturează conduita persoanei în cauză.

Acesta este şi motivul pentru care, în hotărârea atacată, în analiza existenţei vinovăţiei magistratului, instanţa disciplinară a avut în vedere atât elemente obiective, cât şi subiective, particularităţile abaterii cercetate determinând o strânsă interdependenţă între acestea.

Referitor la elementul intelectiv, acesta priveşte reprezentarea în conştiinţa persoanei a consecinţelor sociale ale faptei sale şi prevederea (sau cel puţin posibilitatea prevederii) urmărilor faptei ilicite săvârşite. Acest factor presupune capacitatea concretă a autorului faptei de a înţelege semnificaţia conduitei sale şi de a evalua corect consecinţele acesteia.

Elementul volitiv vizează deliberarea şi decizia asupra propriei conduite şi motivele care pot determina o persoană să săvârşească o faptă ilicită, răspunderea disciplinară fiind angajată dacă autorul a ales o conduită care este incriminată ca abatere disciplinară.

Raportând aceste consideraţii teoretice la particularităţile speţei, se constată justeţea concluziei referitoare la latura subiectivă, reţinută în hotărârea atacată, având în vedere existenţa cumulativă a factorului intelectiv şi a celui volitiv, ce conturează vinovăţia ca element subiectiv în producerea faptei.

Modalitatea în care a fost preluat dosarul x/2015, de către recurenta C., exclude buna-credinţă a acesteia.

În primul rând, trebuie reiterat faptul că, în raport de situaţia din dosarul nr. x/2015 la data de 22.01.2016, principiul nemijlocirii nu doar că nu justifica nesocotirea primei repartizări, dar, dimpotrivă, impunea respectarea acesteia în condiţiile în care judecătorul D. începuse cercetarea judecătorească şi audiase inculpaţii pe care, ulterior, recurenta s-a aflat în situaţia de a îi reaudia tocmai pentru respectarea principiului nemijlocirii.

Oricum, şi în cazul în care judecătorul desemnat aleatoriu nu ar fi dispus nicio măsură în dosar, tot nu ar fi existat temei pentru ca judecătorul desemnat de Colegiul de conducere al instanţei să îl înlocuiască la un singur termen de judecată să păstreze dosarul şi pentru termenele ulterioare. Problema respectării principiului nemijlocirii trebuia rezolvată tot de judecătorul desemnat iniţial, acesta având posibilitatea readministrării, în acest scop, a probelor necesare. Interpretarea avansată de recurentă este una personală, care nu s-a reflectat în practica altor judecători, explicaţiile furnizate fiind, din acest motiv, neconvingătoare. Situaţia în care s-a regăsit recurenta nu se confundă cu situaţia în care un judecător căruia i-a fost repartizat aleatoriu un dosar continuă să îl judece dacă a început cercetarea judecătorească chiar şi în cazul în care nu mai face parte, în mod regulat, din completul iniţial.

În al doilea rând, se reţine faptul că încheierea redactată cu ocazia primei amânări a cauzei, de pe data de 22.01.2016 pe data de 29.01.2016, nu conţine nicio referire la motivele modificării, pe viitor, a componenţei completului de judecată şi nicio trimitere la jurisprudenţa CEDO. Recurenta afirmă că a comunicat, în sală, părţilor că va păstra dosarul spre soluţionare dacă audiază martorii, însă Înalta Curte constată că trebuie să se facă distincţie între simple observaţii orale ale instanţei şi o motivare concretă a încheierii. Măsura modificării compunerii completului de judecată este una de o importanţă deosebită, fiind greu de crezut că, dacă ar fi fost de bună-credinţă, recurenta nu ar fi cuprins, în motivarea încheierii, argumente explicite prin care să susţină necesitatea unei măsuri prin care se înfrângea principiul repartizării aleatorii.

De altfel, se observă faptul că, iniţial, recurenta a încercat să soluţioneze dosarul într-un termen exagerat de scurt, înainte de întoarcerea în instanţă a doamnei judecător D., în acest scop fiind acordat termen de o săptămână. Ulterior, întrucât soluţionarea dosarului în termenul acordat s-a dovedit imposibilă, recurenta a procedat la repunerea pe rol şi la continuarea judecăţii. Şi cu privire la acest termen nerealist, explicaţiile recurentei furnizate în faza administrativ jurisdicţională, în sensul că, în acest mod, lucrările dosarului îi erau mai proaspete, sunt neconvingătoare.

Concluzia nu poate fi decât aceea că recurenta şi-a dorit să soluţioneze respectiva pricină chiar dacă ştia că nu a fost desemnată în mod legal. Or, chiar dacă motivul era unul pur profesional, legat de natura infracţiunilor ce făceau obiectul dosarului, recurenta manifestând interes pentru materia infracţiunilor de spălare de bani, acest interes nu se putea manifesta decât într-un cadru legal, în caz contrar credibilitatea actului de justiţie fiind compromisă.

Cât priveşte faptul că nu reclamanta a procedat la modificarea înregistrărilor din Sistemul Ecris, Înalta Curte constată că acest aspect este lipsit de relevanţă atât pentru latura obiectivă, cât şi pentru latura subiectivă a abaterii disciplinare. Modificarea în sistem a survenit ca urmare a acordării, la data de 22.01.2016, a unui termen de o săptămână. Decizia acordării acestui termen a revenit recurentei, iar persoana care a făcut modificarea în sistemul Ecris a avut doar o atribuţie administrativă de înregistrare a acestui termen decis de judecător, neavând competenţa să cenzureze măsura instanţei de judecată.

Sunt nerelevante, de asemenea, discuţiile pe care recurenta pretinde că le-ar fi avut, într-un cadru informal, cu judecătorul desemnat aleatoriu sau cu conducerea secţiei sau a instanţei. Normele legale erau clare şi excludeau o interpretare în sensul că judecătorul desemnat să înlocuiască la un termen un coleg care nu se afla în instanţă avea posibilitatea ca, prin propria decizie, să îşi atribuie respectivul dosar sub motiv că a administrat o parte din probe. Aceasta cu atât mai mult cu cât o parte din probe fuseseră administrate deja de judecătorul desemnat aleatoriu (ceea ce a condus la necesitatea readministrării lor) şi, oricum, dosarul nu se finaliza la data la care s-a dispus de către Colegiul de conducere înlocuirea titularului de complet, ci cercetarea judecătorească a continuat mai multe termene. Concluzia nu poate fi decât cea reţinută de Consiliul Superior al Magistraturii în sensul că, prin această modalitate informală de a aborda problema, recurenta a urmărit să dea o aparenţă de legalitate actelor sale fiind, însă, conştientă de faptul că, nici normele legale, nici practica existentă în cadrul instanţelor penale nu susţin demersul său.

Din acest motiv, nu se poate reţine nici informarea, de către recurentă, a preşedintelui de secţie, cu privire la situaţia dosarului, întrucât aceasta s-a făcut într-un context informal, la un moment la care doamna judecător D. nu se întorsese în instanţă, creându-se falsa impresie că este vorba de posibilitatea recurentei de a soluţiona dosarul la termenul la care a fost desemnată în mod regulamentar. Nu există dovezi din care să rezulte că preşedintele instanţei avea cunoştinţă de păstrarea dosarului de către recurenta C. şi după luna ianuarie 2016. Oricum, o neglijenţă a preşedintelui de secţie sau tratarea cu uşurinţă de către acesta a informaţiilor furnizate de recurenta C. nu este suficientă pentru a justifica măsurile dispuse de recurentă în dosarul nr. x/2015 şi nici de a o exonera de răspundere pentru fapta proprie.

În fine, referitor la faptul că părţile nu au avut obiecţii cu privire la păstrarea dosarului de către recurentă, Înalta Curte constată că, în dosarul nr. x/2015, recurenta a procedat la solicitarea unor informaţii de la Biroul Notarului Public A., persoana care a formulat reclamaţia la Inspecţia Judiciară în prezenta procedură disciplinară şi care, în dosarul nr. x/2015, nu avea calitate de inculpat. Ulterior, prin sentinţa pronunţată în respectivul dosar, recurenta a dispus confiscarea unor sume de bani de la A. şi instituirea unui sechestru asupra bunurilor acestuia. În aceste condiţii, persoana reclamantă A. nu putea formula nicio obiecţie cu privire la compunerea completului de judecată anterior momentului la care a luat cunoştinţă de sentinţa penală pronunţată în dosarul nr. x/2015, neavând nicio calitate în respectivul dosar.

Critica prin care s-a susţinut că instanţa disciplinară nu a analizat probe aflate la dosar, din care ar fi reieşit că pârâta nu ar fi săvârşit abaterea, ci a reţinut abaterea disciplinară în sarcina pârâtei în lumina dezlegărilor date de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul Deciziei nr. 255/A din 5 iulie 2017 pronunţate în dosarul nr. x/2015, este, de asemenea, nefondată.

Este evident că motivele reţinute de o instanţă de control judiciar, ca temei de desfiinţare a unei hotărâri pronunţate de un judecător, nu pot reprezenta, prin ele însele, temei pentru sancţionarea disciplinară a acelui judecător. Încălcarea normelor de drept material sau procedural reţinută de o instanţă de control judiciar trebuie să fie de o anumită gravitate, iar, în cadrul cercetării disciplinare, trebuie să se stabilească, ca în cazul de faţă, reaua-credinţă a judecătorului, respectiv încălcarea cu ştiinţă a legii, urmărindu-se sau acceptându-se urmările produse.

Înalta Curte reţine că instanţa disciplinară a realizat o analiză exhaustivă a tuturor probelor administrate, atât în cursul cercetării disciplinare, cât şi în cel al judecăţii în faţa secţiei pentru judecători în materie disciplinară, făcând trimitere la acestea în cuprinsul hotărârii atacate şi a verificat punctual apărările formulate de pârâtă, pe care le-a respins motivat, aşa cum rezultă din analiza considerentelor hotărârii recurate.

Nici în privinţa urmării specifice, susţinerile autoarei acestui recurs nu au relevanţa atribuită şi nu pot conduce la admiterea căii de atac exercitate.

Din interpretarea literală, logică şi teleologică a dispoziţiilor textului incriminator invocat, rezultă că urmarea specifică, imediată nu condiţionează existenţa abaterii disciplinare şi constă în afectarea imaginii justiţiei, ca sistem şi serviciu public, conducând la deteriorarea încrederii şi a respectului opiniei publice faţă de funcţia de magistrat.

Cât priveşte împrejurările de fapt invocate în apărare, care nu sunt de natură să înfrângă caracterul obligatoriu al dispoziţiilor privind repartizarea aleatorie a cauzelor, acestea au fost avute în vedere de instanţa disciplinară, care, în mod just, raportat la circumstanţele speţei şi la valoarea socială ocrotită, a apreciat că nu sunt de natură a înlătura răspunderea disciplinară a judecătorului.

Înalta Curte reţine, aşadar, că faptele reproşate recurentei-judecător intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, după cum în mod just a fost stabilit de către instanţa disciplinară, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existenţa faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăţiei, a urmărilor prejudiciabile şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul produs, ceea ce susţine legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menţionat.

· Criticile recurentei cu privire la împlinirea termenului de prescripţie al derulării acţiunii disciplinare - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare "acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârşită."

Înalta Curte constată că, din probatoriul administrat în cauză, rezultă indubitabil că fapta reţinută ca abatere disciplinară a avut loc în perioada 22 ianuarie 2016 - 11 mai 2016, având caracter continuu, astfel încât exercitarea acţiunii disciplinare de către Inspecţia Judiciară, la 21 martie 2017 (data înregistrării acţiunii disciplinare pe rolul secţiei pentru judecători), s-a făcut cu respectarea termenului de doi ani de la săvârşirea abaterii, prevăzut de textul legal mai sus citat, precum şi în termenul de 30 de zile de la data finalizării cercetării disciplinare - 17 martie 2017.

Aserţiunea recurentei C., în sensul că termenul de doi ani ar avea în vedere inclusiv finalizarea acţiunii disciplinare, deci şi soluţionarea acesteia, atât în fond, cât şi în recurs, este lipsită de fundament şi urmează a fi înlăturată.

Justeţea raţionamentului instanţei de disciplină este fundamentată în primul rând sub aspect terminologic, textul de lege reglementând în mod explicit "exercitarea" acţiunii disciplinare, iar nu "finalizarea" acesteia. În examinarea acestei chestiuni, relevant, prin concordanţa sa, este şi conţinutul noţiunii de prescripţie extinctivă, aceasta fiind definită ca "acel mod de înlăturare a răspunderii civile, constând în stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege".

Interpretarea normei menţionate, în contextul celorlalte reglementări din economia aceleiaşi legi, este, de asemenea, de natură a infirma susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că legea nu conţine prevederi în materie sau că s-ar încălca principiul potrivit căruia termenele de prescripţie vizează răspunderea juridică în ansamblu, iar nu etapele în baza cărora respectiva răspundere se stabileşte.

Prin Decizia nr. 71 din 11 mai 1999, invocată de recurenta-pârâtă în cadrul acestui motiv de recurs, Curtea Constituţională a României a reţinut, în esenţă, că termenele de prescripţie a răspunderii disciplinare "constituie, pe de o parte, o măsură de protecţie a angajaţilor faţă de aplicarea arbitrară a unui regim sancţionator, iar pe de altă parte, ele asigură stabilitatea raporturilor juridice de muncă".

În egală măsură, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că termenele de prescripţie servesc mai multor scopuri importante, şi anume să asigure securitatea şi finalitatea juridică, să protejeze potenţialii pârâţi de plângerile tardive care pot fi dificil de contestat şi să prevină orice nedreptate care poate rezulta în cazul în care instanţele ar fi obligate să se pronunţe cu privire la evenimente care au avut loc în trecutul îndepărtat, pe baza unor probe care este posibil să fi devenit nesigure şi incomplete din cauza trecerii timpului (a se vedea Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996, pct. 51, Culegere 1996 IV). Termenele de prescripţie constituie o trăsătură comună a sistemelor juridice interne ale statelor contractante în ceea ce priveşte infracţiunile penale, disciplinare sau de altă natură (Cauza Oleksandr Volkov contra Ucrainei, cererea nr. x, par. 137).

Or, în cazul judecătorilor şi procurorilor, prin Legea nr. 317/2004 şi prin normele secundare în materie, a fost instituită o procedură disciplinară ce asigură garanţii suplimentare ale respectării drepturilor magistratului vizat, prin reglementarea separată a unei proceduri prealabile de cercetare disciplinară, efectuate de Inspecţia Judiciară, care nu poate aplica ea însăşi o sancţiune, ci învesteşte în acest sens, printr-o acţiune disciplinară, secţia corespunzătoare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. După derularea unei proceduri administrativ - jurisdicţionale caracterizate de contradictorialitate, secţia învestită pronunţă o hotărâre prin care, dacă este cazul, admite acţiunea şi aplică o sancţiune disciplinară. Sancţiunea disciplinară astfel aplicată nu are caracter definitiv, pentru că hotărârea este supusă căii de atac a recursului, ce are efect suspensiv de executare, conform art. 51 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

Prin urmare, procedura disciplinară aplicabilă în cazul magistraţilor cuprinde mai multe etape care în mod rezonabil nu pot fi încadrate într-un termen fix de doi ani de la săvârşirea faptei, raportul juridic în cadrul căruia se antrenează răspunderea disciplinară epuizându-se după soluţionarea recursului potrivit regulilor cuprinse în C. proc. civ.. De aceea, nu poate fi acceptată interpretarea propusă de recurenta-pârâtă, în sensul că termenul prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 ar viza prescripţia aplicării sancţiunii disciplinare, iar nu a dreptului la acţiune disciplinară.

Având în vedere statutul special al judecătorilor şi procurorilor, reglementat în mod distinct, printr-o lege care conţine prevederi exprese în materie, nu se poate reţine aplicabilitatea, în completare sau prin analogie, a dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în art. 252 din Codul muncii sau în art. 77 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, invocate, de asemenea, de recurenta-pârâtă.

Potrivit art. 252 din Codul muncii,

"(1) Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

(2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:

a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;

b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat;

c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;

d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică;

e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată;

f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.

(3) Decizia de sancţionare se comunică salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii şi produce efecte de la data comunicării.

(4) Comunicarea se predă personal salariatului, cu semnătură de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată de acesta.

(5) Decizia de sancţionare poate fi contestată de salariat la instanţele judecătoreşti competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării."

În ceea ce priveşte regimul disciplinar aplicabil funcţionarilor publici, art. 77 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 prevede că "sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare". Conform art. 80 din aceeaşi lege, "funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare".

Este lesne de observat că în ambele situaţii, spre deosebire de modul în care este antrenată răspunderea disciplinară a magistraţilor, sancţiunea disciplinară este aplicată printr-un act juridic unilateral al angajatorului însuşi sau al unui organism instituit la nivelul acestuia, care îşi produce efectele de la data comunicării către destinatar, legea neprevăzând un efect suspensiv de drept al contestaţiei adresate instanţei competente. Această diferenţă de regim juridic imprimă o incompatibilitate a reglementărilor care exclude posibilitatea aplicării lor în speţă.

Problema de drept a inaplicabilităţii prevederilor generale ale Codului Muncii în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor a fost dezlegată, în coordonate asemănătoare, şi în Decizia nr. 269 din 23 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, prin care a fost respins recursul împotriva încheierii din 13 ianuarie 2016 şi Hotărârii nr. 20J din 31 octombrie 2016 pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/2015, precum şi în Decizia nr. 336 din 13 decembrie 2017 a aceleiaşi instanţe, prin care au fost admise recursurile declarate de către aceleaşi recurente din prezenta cauză împotriva Hotărârii nr. 1/J din 8 februarie 2017, pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/2016.

Nici argumentul jurisprudenţial rezultat din Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Oleksandr Volkov contra Ucrainei (cererea nr. 21722-11) nu are semnificaţia acordată de recurenta-pârâtă, atât reglementările naţionale, cât şi circumstanţele de fapt fiind diferite.

În hotărârea respectivă, instanţa de contencios european a constatat că dreptul intern ucrainean "nu prevede niciun termen de prescripţie în privinţa procedurilor pentru revocarea din funcţie a unui judecător pentru încălcarea jurământului" şi nu a apreciat că ar fi necesar să se indice care ar trebui să fie durata termenului de prescripţie, dar a considerat că o abordare atât de limitată a măsurilor disciplinare aplicabile judecătorilor pune în pericol grav securitatea raporturilor juridice (par. 139).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a ajuns la această concluzie în contextul în care faptele examinate de Consiliul Superior al Magistraturii în anul 2010 datau din perioada 2003 - 2006, partea fiind pusă într-o poziţie dificilă, întrucât trebuia să îşi construiască apărarea cu privire la unele evenimente petrecute într-un trecut îndepărtat (par. 138). Situaţia nu este similară celei din prezentul litigiu, dat fiind faptul că acţiunea disciplinară a fost formulată în termenul de doi ani prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, intervalul de timp scurs de la data săvârşirii faptei (ianuarie - august 2016) şi întregul context al circumstanţelor cauzei nefiind de natură să limiteze posibilităţile de asigurare a unei apărări efective a recurentei - pârâte.

În consecinţă, modalitatea de calcul a termenului de prescripţie, stabilită de către secţia pentru judecători, ca instanţă de disciplină, prin raportare la dispoziţiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 şi la momentul finalizării faptei, este legală, răspunderea disciplinară a judecătorului C. pentru fapta ce constituie obiectul acţiunii disciplinare exercitate în cauză de către Inspecţia Judiciară nefiind prescrisă.

De altfel, trebuie subliniat faptul că durata procedurilor disciplinare a fost influenţată de incidente procedurale (suspendarea din faza administrativ-jurisdicţională şi sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din faza judiciară) precum şi de numeroase cereri cu efect dilatoriu depuse de recurentă la termen sau trimise prin fax sau e-mail chiar în timpul şedinţei de judecată cu scopul de a surprinde partea adversă şi de a tergiversa, în acest mod, soluţionarea cauzei.

· Criticile privind individualizarea sancţiunii - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că sancţionarea disciplinară a magistraţilor are un dublu scop, pe de o parte, de a determina îndreptarea magistratului care a comis o faptă disciplinară şi, pe de altă parte, de a constitui un mijloc de prevenţie, atât pentru magistratul sancţionat, cât şi pentru corpul magistraţilor.

Aşa cum s-a arătat în cele de mai sus, Înalta Curte a constatat că faptele reproşate recurentei-judecător intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, după cum în mod just a fost reţinut de către instanţa de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existenţa faptei, a conduitei ilicite, a vinovăţiei, a urmărilor prejudiciabile şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul produs, ceea ce susţine legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menţionat.

Totodată, instanţa supremă reţine că sancţiunea aplicată de instanţa disciplinară a fost corect individualizată raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, gravitatea deosebită a faptei şi consecinţele acesteia, urmarea imediată a faptei prevăzute de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004 rezidând în deteriorarea încrederii şi a respectului opiniei publice faţă de funcţia de magistrat, cu consecinţa afectării imaginii justiţiei, ca sistem şi serviciu public.

Din întregul material probator administrat în cauză, rezultă cu certitudine faptul că magistratul C. a încălcat, cu bună ştiinţă, normele legale ce reglementează repartizarea aleatorie a cauzelor, preconstituindu-şi, totodată, justificări pentru fapta săvârşită, astfel încât să dea o aparenţă de legalitate demersurilor sale, aspect ce conferă o gravitate deosebit de mare faptei.

Având în vedere împrejurările săvârşirii faptei, gravitatea concretă a acesteia, precum şi consecinţele generate, instanţa disciplinară a realizat, în mod corect, individualizarea sancţiunii, reţinând că au fost evidenţiate consecinţe semnificative ale faptei imputate, fiind examinate, totodată, circumstanţele reale şi personale ale pârâtei-judecător.

Severitatea sancţiunii este justificată, în primul rând, de gravitatea consecinţelor faptei săvârşite de recurentă. Atribuindu-şi dosarul în maniera neprocedurală descrisă mai sus, recurenta a adus atingere nu doar credibilităţii hotărârii pronunţate în dosarul soluţionat (în care persoana reclamantă A. a avut motive temeinice să se îndoiască de lipsa de părtinire a unui judecător care, din dorinţa de a judeca un anumit dosar, a fost dispus să treacă peste regulile de repartizare aleatorie), dar a afectat încrederea publicului în activitatea de ansamblu a instanţelor de judecată făcând, de asemenea, să cadă o umbră de îndoială asupra întregii activităţi a recurentei.

În al doilea rând, sancţiunea excluderii din magistratură este justificată şi de existenţa unei alte sancţiuni, de mutare disciplinară la Curtea de Apel Târgu Mureş, aşa cum rezultă din Decizia nr. 336 din 13 decembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători. Este adevărat că nu este vorba de o sancţiune pentru o abatere identică, însă, pe de altă parte, Înalta Curte constată că şi în cadrul precedentei proceduri disciplinare s-a reţinut tot o faptă de natură a pune la îndoială, la nivel de percepţie a publicului, a independenţei şi obiectivităţii judecătorului, reţinându-se că recurenta a încălcat regimul incompatibilităţilor prin prestarea unei activităţi remunerate către o instituţie publică ce avea calitatea de parte într-un dosar soluţionat de recurenta C.

Pentru toate considerentele expuse în cele de mai sus, Înalta Curte constată că reindividualizarea sancţiunii, solicitată de către recurenta-pârâtă, în subsidiar, nu se justifică, instanţa disciplinară reţinând, în mod corect, faptul că recurenta nu mai corespunde exigenţelor impuse de exercitarea corespunzătoare a funcţiei de judecător.

Pentru toate considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., vor fi respinse, ca nefondate, recursurile declarate de C. şi de Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România" împotriva încheierii din 28 martie 2018 pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/2017, precum şi recursul declarat de C. împotriva Hotărârii nr. 9J din 2 aprilie 2018 şi a încheierii din 28 martie 2018 pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul aceluiaşi dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C. şi recursul declarat de Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România" împotriva încheierii din 28 martie 2018 pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/2017, ca nefondate.

Respinge recursul declarat de C. împotriva Hotărârii nr. 9J din 2 aprilie 2018 şi a încheierii din 28 martie 2018 pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 aprilie 2022.

Procesat de GGC - LM