Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 15 aprilie 2021

Asupra recursurilor de faţă:

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 18 septembrie 2018 pe rolul Tribunalului Alba, secţia a II-a civilă, de contencios admnistrativ, fiscal şi de insolvenţă, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând următoarele: obligarea pârâtei la plata sumei de 254.111,11 RON, reprezentând chirie izvorâtă din contractul de închiriere nr. x/2016, creanţă cedată reclamantei A. în temeiul contractului de cesiune de creanţă nr. x; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi de întârziere, calculate de la data scadenţei obligaţiilor de plată şi până la data achitării efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată;

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 194 şi art. 1.021 din C. proc. civ., art. 1.116, art. 1.469, art. 1.499, art. 1.516, art. 1.523, art. 1.535, art. 1.568, art. 1.609 şi art. 1812 din C. civ.

La data de 27 noiembrie 2018 pârâta B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat următoarele: să se constate ineficacitatea contractului de închiriere nr. x/2016, încheiat între C..L. şi societatea pârâtă cu privire la închirierea imobilului din Sebeş, str. x f.n., jud. Alba; să se dispună respingerea cererii reclamantei ca neîntemeiate, cu obligarea acesteia la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului. S-a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Alba, raportat la dispoziţiile art. 107 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 95 din acelaşi cod, având în vedere că sediul pârâtei este în Sibiu, competenţa de soluţionare a cauzei aparţinând Tribunalului Sibiu. În fapt, parata sustine ca creanţa în cuantum de 254.111,11 RON pe care o pretinde reclamanta a fost cesionată acesteia, cu titlu oneros, de către cedenta C..L. în temeiul contractului de cesiune de creanţă nr. x, încheiat la data de 03.04.2018. La rândul său, cedenta C..L. a devenit titulara creanţei în cuantum de 254.111,11 RON în temeiul contractului de închiriere nr. x/2016, încheiat între aceasta şi pârâta B. S.R.L. A precizat că atât reclamanta, cât şi societatea C..L. fac parte din acelaşi grup de firme al căror asociat majoritar este societatea D..

2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 19/COM/2019 din 24 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios admnistrativ, fiscal şi de insolvenţă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale. S-a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de către pârâta-reclamantă B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S-a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 254.111,11 RON, reprezentând creanţă cedată, izvorâtă din contractul de închiriere nr. x/2016, precum şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi de întârziere, care se vor calcula de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la plata efectivă. De asemenea, pârâta B. S.R.L. a fost obligată să plătească reclamantei A. suma de 6.940 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru şi onorariul de avocat.

Instanta de fond a retinut că prin cererea reconvenţională s-a solicitat să se constate ineficacitatea contractului de închiriere nr. x/2016 încheiat între C..L. şi societatea pârâtă, cu privire la închirierea imobilului din Sebeş, str. x, jud. Alba.

În opinia autorului excepţiei, cererea reconvenţională este inadmisibilă, întrucât obiectul ei îl reprezintă o acţiune în constatare. Prin acţiunile (cererile) în constatare reclamantul solicită instanţei numai să constate existenţa unui drept subiectiv al său ori inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa, deci reclamantul solicită constatarea existenţei sau inexistenţei unui raport juridic concret. Astfel, în ceea ce priveşte cererea în constatare, a invocat dispoziţiile art. 35 C. proc. civ. din cuprinsul cărora rezultă cu claritate că o cerere în constatare are un caracter subsidiar faţă de o cerere în realizare.

Cu toate acestea, instanţa constată că nu s-a indicat tipul de acţiune în realizare avut la îndemână de pârâta - reclamantă. În opinia instanţei, o astfel de acţiune nici nu există, atâta timp partea afirmă că acest contract nu a produs efecte, nefiind achitată nici chiria prevăzută în contract.

În acest context, în baza art. 248 C. proc. civ., s-a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale.

În privinţa fondului cauzei, instanţa constată că prin contractul x/20.12.2016 - fila x, C..L. a închiriat către pârâta - reclamantă B. imobilele situate în Cugir, str. x 10A, jud. Alba, respectiv în Sebeş, str. x, jud. Alba, contractul intrând în vigoare la data de 15.12.2016, până la data de 31.12.2017, cu posibilitatea de prelungire.

La data de 03.04.2018, între C..L., în calitate de cedent şi reclamanta A., în calitate de cesionar, a intervenit un contract de cesiune de creanţă - fila x, al cărui obiect este reprezentat de cesiunea cu titlu oneros a dreptului de creanţă împotriva debitorului cedat, anume pârâta - reclamantă B., în cuantum de 254.111,11 RON, reprezentând valoarea cumulată a facturilor emise de cedent, în temeiul contractului de închiriere x/2016. Creditorul cesionar a notificat debitorului cedat cesiunea intervenită, astfel cum rezultă din notificarea de la fila x, vol. 1.

La data de 20.12.2016, între C..L. şi reclamantă a intervenit un contract de vânzare - cumpărare autentificat cu privire la imobilul din Sebeş - fila x şi care făcea obiectul contractului de închiriere. Instanţa a arătat că, nefiind posibilă stabilirea ordinii încheierii contractelor de înstrăinare, respectiv de închiriere a imobilului din Sebeş, va prezuma că închirierea s-a realizat de către un locator aparent, fără ca aceasta să afecteze valabilitatea contractului, chiriaşul nefiind tulburat în folosinţa spaţiului, iar raporturile juridice dintre proprietar şi locatorul aparent fiind exterioare prezentei cauze.

Întrucât urma să achite chirie pentru folosinţa celor două imobile, pârâta a transmis cedentei C..L. oferta nr. 579/19.12.2016 - fila x, prin care propune acestea din urmă o nouă ofertă financiară pentru prestarea serviciilor de catering, respectiv:

"Urmare a solicitării dumneavoastră de a introduce plata chiriei pentru spaţiile de cantină pe care le exploatam în baza contractului de colaborare x/2016 între societăţile noastre, vă transmitem mai jos noul preţ al unui meniu 14.5 RON TVA inclusiv".

Prin urmare, cedenta C..L. şi pârâta au convenit să încheie un nou contract pentru prestarea serviciilor de catering, respectiv Contractul nr. x din 03.01.2017, pentru preţul de 13,30 RON + TVA per meniu. Anterior cele 2 spaţii erau folosite cu titlu gratuit, în baza a 2 contracte de comodat - , ambele datate 11.02.2016.

Reclamanta a dorit să asigure pentru salariaţii săi servicii de catering şi a încheiat cu pârâta B. S.R.L. Contractul de prestare a serviciilor de catering nr. x din 13.01.2016. În temeiul contractului menţionat anterior, pârâta B. S.R.L. avea obligaţia să presteze în folosul reclamantei servicii de catering, pentru preţul de 10,92 RON + TVA per meniu. Prin contractul x/20.12.2016 - fila x, reclamanta A. a închiriat pârâtei - reclamante B. 172,50 mp din spaţiul aferent halei 10, situate în Sebeş, str. x, FN, jud. Alba, contractul intrând în vigoare la data de 15.12.2016, până la data de 31.12.2017, cu posibilitatea de prelungire.

Urmare a creşterii costurilor prin obligaţia de a plăti chirie, pârâta a transmis reclamantei o nouă ofertă financiară pentru furnizarea serviciilor de catering, respectiv Oferta nr. 578/19.12.2016 - fila x, prin care îi propune următoarele:

"Urmare a solicitării dumneavoastră de a introduce plata chiriei pentru spaţiile de cantină pe care le exploatăm în baza contractului de colaborare x/2016 între societăţile noastre, vă transmitem mai jos noul preţ al unui meniu 14.5 RON (TVA inclus)."

Aşadar, ca urmare a Ofertei nr. 578/19.12.2016 şi a încheierii Contractului de închiriere 90_2016, părţile am încheiat un nou contract pentru prestarea serviciilor de catering, respectiv Contractul nr. x din 03.01.2017 pentru preţul de 13,30 RON + TVA per meniu.

În dosarul înregistrat sub nr. x/2018, având ca obiect ordonanţă de plată, au fost soluţionate cererile reciproce ale părţilor din prezenta cauză, fiind respinsă în parte cererea reconvenţională, pentru suma de 254111,11 RON, care face obiectul prezentei cauze. Nu există autoritate de lucru judecat, întrucât ordonanţa 42/COM/2018 nu a vizat dezlegarea în fond a raporturilor dintre părţi. Potrivit art. 430 C. proc. civ.:

"Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată."

Pretenţiile litigioase din prezenta cauză reprezintă suma facturilor x/01.02.2018 şi a facturii x/10.02.2018. Facturile x au aceeaşi dată de emitere, întrucât astfel cum a declarat martorul audiat în cauză - fila x, s-a omis facturarea lunară, eroarea fiind descoperită cu ocazia inventarului anual şi rectificată în această manieră.

Contractul x/2006 a produs efecte juridice între părţi, chiar şi în lipsa procesului-verbal de predare - primire, având în vedere că spaţiile la care se referă erau deja la dispoziţia pârâtei, în baza contractelor de comodat, încheiate cu creditorul cedent. Contractul de închiriere nu este un contract real, astfel că predarea - primirea spaţiului nu reprezintă o condiţie de validitate a acestuia. În fapt, spaţiile închiriate erau la dispoziţia pârâtei, în baza celor 2 contracte de comodat, aspect necontestat în cauză.

De asemenea, preexistenţa celor 2 contracte de comodat nr. x şi y/11.02.2016 nu afectează forţa obligatorie a contractului x/20.12.2016, acesta fiind ulterior celor 2 şi materializând voinţa comună a părţilor la data semnării lui. Având în vedere că vizează aceleaşi spaţii ca şi cele 2 contracte de comodat, acestea din urmă au devenit caduce.

Pârâta a afirmat că C..L. a dorit încheierea contractului de închiriere pentru cel 2 spaţii doar din motive de ordin fiscal, pentru a-şi putea amortiza şi deduce nişte cheltuieli făcute cu construcţia spaţiilor respective. Martorul audiat în cauză confirmă această ipoteză, însă având în vedere că scopul încheierii contractului nu este menţionat în cuprinsul lui, că nu ne regăsim nici în situaţia actului simulat, nu se poate dovedi cu martori peste conţinutul contractului, conform art. 309 alin. (5) C. proc. civ.

Având în vedere cele mai sus expuse, instanţa apreciază că pretenţiile reclamantei întemeiate pe contractul x/2016 sunt întemeiate, astfel că admite acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. şi obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 254.111,11 RON, reprezentând creanţă cedată, izvorâtă din contractul de închiriere x/2016, precum şi penalităţi de întârziere, în cuantum de 0,01/zi de întârziere, care se vor calcula de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la plata efectivă, conform art. 5 alin. (2) din contract.

Pentru motivele mai sus expuse, s-a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâta - reclamantă B., în contradictoriu cu reclamanta - pârâtă S.C. A.. În baza art. 453 C. proc. civ., a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 6940 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru şi onorariu de avocat.

3. Apelul

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A. şi pârâta B. S.R.L.

Apelanta-reclamantă A. a solicitat admiterea apelului, schimbarea, în parte, a sentinţei civile nr. 19/COM din 24.04.2019, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii cererii reconvenţionale formulate de pârâta B. S.R.L., cu consecinţa respingerii cererii reconvenţionale ca fiind inadmisibilă. Totodată, apelanta-reclamantă a solicitat admiterea, în integralitate, a petitului privind obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, în sensul obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului în fond, în cuantum de 11.919,76 RON (taxa judiciară de timbru în sumă de 6.384 RON şi onorariul de avocat în cuantum de 5.535,76 RON), precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea fazei procesuale a apelului.

Prin apelul formulat de către pârâta B. S.R.L. s-a solicitat admiterea acestuia, modificarea, în tot, a sentinţei apelate, iar pe fondul cauzei, să se dispună respingerea cererii reclamantei privind obligarea societăţii pârâte la plata sumei de 254.111,11 RON şi a penalităţilor de întârziere, ca neîntemeiate. De asemenea, pârâta a cerut constatarea ineficacităţii contractului de închiriere nr. x/2016 încheiat cu C..L., contract ce vizează imobilul din Sebeş, str. x f.n., jud. Alba.

Prin decizia nr. 453/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-au admis apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 19/COM/2019 din 24.04.2019 a Tribunalului Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă şi, în consecinţă: S-a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că: S-a admis excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale formulate de către pârâta-reclamantă reconvenţională B. S.R.L. şi s-a respins cererea reconvenţională, ca inadmisibilă. S-a înlăturat dispoziţia de obligare a pârâtei B. S.R.L. la plata contravalorii facturii nr. x din 10.02.2018 în sumă de 17.861,80 RON şi a penalităţilor aferente. S-a menţinut în rest sentinţa apelată. S-au compensat cheltuielile de judecată ale apelantelor, în apel.

Asupra apelului formulat de reclamanta A. instanţa de apel a reţinut următoarele:

Cererea în constatare este aceea prin care reclamantul solicită constatarea existenţei unui drept al său (cerere în constatare pozitivă) ori inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa (cerere în constatare negativă), indiferent dacă dreptul are caracter patrimonial sau nepatrimonial.

Astfel, potrivit art. 35 din C. proc. civ.: "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Prin cererea reconvenţională, reclamanta reconvenţională B. S.R.L. a solicitat instanţei să constate ineficacitatea Contractului de închiriere nr. x/2016 încheiat cu C..L., cu privire la închirierea imobilului din Sebeş, str. x fn, jud. Alba.

A precizat pârâta - reclamantă reconvenţională B. S.R.L. că suma de 254.111,11 RON, pe care pretinde reclamanta A. că i-o datorează, este o creanţă preluată de reclamantă prin cesiune, prin Contractul de cesiune de creanţă nr. x, de la societatea C..L., şi rezultă din Contractul de închiriere nr. x/2016.

A motivat reclamanta reconvenţională B. S.R.L. că pârâta reconvenţională, în calitate de locator, nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute la art. 6 lit. a) şi b) în Contractul de închiriere nr. x/2016, respectiv obligaţia de a garanta calitatea sa de proprietar al imobilelor prevăzute în contract şi obligaţia de a preda chiriaşului bunurile închiriate, precum şi toate accesoriile în baza unui proces-verbal de predare primire, în care se va menţiona starea actuală a spaţiilor, ocazie cu care se va consemna şi predarea cheilor.

A arătat B. S.R.L. că, în data de 20.12.2016, a încheiat cu C..L. Contractul de închiriere nr. 112_2016, în care aceasta se obliga, în calitate de proprietar, să închirieze spaţiul din Sebeş, str. x f.n. şi tot în aceeaşi zi, 20.12.2016, a înstrăinat imobilul prin contractul de vânzare cumpărare autentificat prin încheierea nr. 709/20.12.2016, astfel că acest contract de închiriere a devenit ineficace imediat după semnarea sa, că acest contract nu a produs efecte între părţi, aspect ce reiese nu numai din înstrăinarea imobilului din Sebeş, ci şi din faptul că nu s-a mai procedat la încheierea unui proces-verbal de predare-primire a spaţiului.

A pretins reclamanta reconvenţională că ineficacitatea contractului ar fi dată şi de nerespectarea obligaţiei de emitere a facturilor de către C..L., conform art. 5 din acelaşi contract.

La solicitarea expresă a instanţei de fond, prin precizarea depusă la data de 03.01.2019, reclamanta reconvenţională B. S.R.L. a arătat că obiectul cererii reconvenţionale îl reprezintă o acţiune în constatare.

Ineficacitatea unui act juridic presupune lipsa efectelor juridice datorită intervenţiei unor cauze posterioare încheierii valabile a actului juridic.

Însă, în speţă, reclamanta reconvenţională a motivat ineficacitatea prin aceea că pârâta reconvenţională nu şi-a îndeplinit mai multe obligaţii contractuale, caz în care ar fi trebuit să recurgă la reziliere/rezoluţiune, la o acţiune în realizare sau să tindă la executarea obligaţiilor şi nu la o acţiune în constatare.

Prin urmare, primul motiv de apel este fondat, întrucât se impunea admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii reconvenţionale formulată de pârâta-reclamantă reconvenţională B. S.R.L., cu consecinţa respingerii cererii reconvenţionale, ca inadmisibilă.

În schimb, criticile referitoare la neacordarea cheltuielile de judecată în sumă de 11.919,76 RON, în integralitate, nu sunt fondate.

În ceea ce priveşte taxa judiciară de timbru la fond, prin Ordinele de plată nr. x/28.09.2018 - E. şi nr. 56/26.10.2018 - F., s-a achitat suma totală de 6.384 RON . De asemenea, reclamanta a pretins cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat în sumă de 5535,76 RON .

În considerentele sentinţei, instanţa de fond a făcut trimitere la prevederile art. 453 din C. proc. civ., fără a motiva însă că ar fi procedat la reducerea parţială a onorariului de avocat.

Aşa fiind, apelanta reclamantă nu poate pretinde pe calea apelului modificarea cuantumului cheltuielilor de judecată, în contra dispoziţiilor art. 445 din C. proc. civ., în care se prevede că: "îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442 - 444."

Asupra apelului formulat de pârâta B. S.R.L. s-au retinut urmatoarele:

Prin contractul nr. x_2016, S.C. C..L., în calitate de proprietar, a închiriat societăţii pârâte B. S.R.L. imobilul din Cugir, str. x, jud. Alba, reprezentat de Anexa - Cantina, având suprafaţa de 923,7 mp şi imobilul situat în Sebeş, str. x, F.N., jud. Alba, reprezentat de Anexa - Cantina, având suprafaţa de 1038,6 mp. În art. 13 s-a prevăzut că s-a încheiat în data de 20.12.2016, iar în art. 2 că intră în vigoare la data de 15.12.2016, dată la care se şi predau imobilele şi că expiră la 31.12.2017. S-a stabilit preţul închirierii la 3,49 Euro + TVA/mp/lună şi s-a prevăzut că proprietarul va emite factura până în data de 10 a lunii pentru luna în curs, iar chiriaşul va efectua plata în termen de 30 de zile de la primirea facturii şi că plata se va face în RON, la cursul de schimb al BNR din data emiterii facturii, prin virament bancar (art. 3 şi art. 4 din contract).

În temeiul acestui contract, C..L. a emis la 01.02.2018 facturi reprezentând chirie în cuantum total de 254.111,11 RON.

Prin contractul de cesiune de creanţă nr. x, încheiat la data de 03.04.2018, C..L. a cesionat către A. creanţa în valoare de 254.111,11 RON, reprezentând valoarea cumulată a facturilor emise în temeiul contractului de închiriere nr. x/2016 încheiat cu debitorul cedat B. S.R.L..

Susţinerile pârâtei - apelante B. S.R.L., în sensul ineficacităţii contractului de închiriere nr. x, determinată, în principal, de înstrăinarea către A., în aceeaşi zi, când s-a încheiat contractul de închiriere, a spaţiului din Sebeş - Anexa - Cantina, prin contractul de vânzare a unor imobile, autentificat prin încheierea nr. 709/20.12.2016 a Notarului Public G., nu pot fi reţinute.

Potrivit art. 6 lit. h) din contractul nr. x/2016, părţile au convenit că, "în cazul în care imobilele sunt vândute de către proprietar sau se pune sechestru pe acestea, indiferent de motiv, proprietarul are obligaţia de a se asigura că în continuare, chiriaşul are dreptul de a închiria imobilele de faţă până la expirarea perioadei menţionată în contractul de faţă sau orice alt act intervenit ulterior între cele două părţi".

Totodată, potrivit art. 1789 din C. civ., "locatorul este obligat să întreprindă tot ceea ce este necesar pentru a asigura în mod constant locatarului folosinţa liniştită şi utilă a bunului, fiind dator să se abţină de la orice fapt care ar împiedica, diminua sau stânjeni o asemenea folosinţă".

Or, pârâta nu a pretins că i-ar fi fost perturbată folosinţa liniştită şi utilă a imobilului din Sebeş, str. x, F.N., pe durata locaţiunii, chiar şi prin apelul declarat, pârâta recunoscând că a folosit netulburată respectivul spaţiu, încă din 11.02.2016, dar pretinzând că în baza altor raporturi juridice.

Apoi, din perspectiva încheierii celor două contracte, de închiriere şi, respectiv, de vânzare cumpărare, la aceeaşi dată, de 20.12.2016, în contractul de vânzare a unor imobile, mai sus menţionat, s-a prevăzut expres că transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor ce fac obiectul contractului va avea loc la 01.01.2017 (…), preţul convenindu-se a se plăti până la 31.01.2017.

Cum, prin transferul dreptului de proprietate, dreptul de locaţiune al pârâtei B. S.R.L. nu a încetat, fiindu-i asigurată pârâtei folosinţa spaţiului închiriat, C..L. în mod corect şi-a exercitat dreptul de a pretinde chiria aferentă emiţând facturile corespunzătoare, pentru ca ulterior să cesioneze creanţa totală în favoarea proprietarului, reclamanta din cauză, A..

În acest sens sunt dispoziţiile art. 1575 alin. (1) din C. civ., în care se prevede că cesiunea de creanţă produce efecte între cedent şi cesionar, iar acesta din urmă poate pretinde tot ceea ce primeşte cedentul de la debitor, chiar dacă cesiunea nu a fost făcută opozabilă debitorului.

În speţă, însă cesiunea a fost notificată debitorului cedat, pârâta B. S.R.L..

În ceea ce priveşte neîncheierea unui proces-verbal de predare - primire, nici această apărare nu poate justifica respingerea acţiunii, pârâta recunoscând că se afla deja în folosinţa spaţiului în discuţie la momentul încheierii contractului de închiriere.

Apoi, neemiterea lunară a facturilor nu determină stingerea obligaţiilor de plată a chiriei, asumată de pârâtă prin contractul de închiriere.

Critica referitoare la chiria în valoare de 17.861 RON, aferentă lunii februarie 2018, pentru spaţiul Cantina Cugir (923,7 mp×3,49€/mp/lună=3223,71€), este însă fondată.

Contractul nr. x/2016 din 20.12.2016 a fost încheiat pe perioadă determinată, de un an, stabilindu-se că expiră la 31.12.2017.

Ca atare, termenul pentru care s-a încheiat contractul a încetat la data de 31.12.2017, în baza acestui contract nu se mai poate pretinde pârâtei plata chiriei aferente lunii februarie 2018, pentru Cantina Cugir, în sumă de 17.861,80 RON .

Aşa fiind, în considerarea celor expuse mai sus, făcând aplicarea prevederilor art. 480 alin. (2) din C. proc. civ., instanta de apel a admis apelurile declarate de reclamanta A. şi pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 19/COM/2019 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal şi de Insolvenţă în dosarul nr. x/2018 şi, în consecinţă, a schimba în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis exceptia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale formulată de pârâta - reclamantă reconvenţională B. S.R.L. şi a respins cererea reconvenţională, ca inadmisibilă. S-a înlăturat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata contravalorii facturii nr. x/10.02.2018, în sumă de 17.861,80 RON, şi a penalităţilor aferente, în rest dispoziţiile sentinţei atacate fiind menţinute.

Având în vedere soluţiile aduse asupra celor două apeluri, în temeiul art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată ale apelantelor au fost compensate.

II. RECURSURILE.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor:

1. Recursul formulat de către pârâta B. S.R.L. (R1)

Recurenta-pârâtă a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate, cu consecinţa menţinerii dispoziţiei prin care s-a înlăturat obligarea societăţii B. S.R.L. la plata contravalorii facturii nr. x din 10.02.2018 în sumă de 17.861,80 RON.

A arătat că instanţa de apel a respins, în mod nelegal, cererea reconvenţională ca inadmisibilă şi a admis, în parte, cererea apelantei-reclamante, astfel încât se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru soluţionarea litigiului în fond, apel şi recurs.

Un prim motiv de nelegalitate a hotărârii Curţii de Apel Alba Iulia este acela că aceasta nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei de interes a motivului de apel vizând inadmisibilitatea cererii reconvenţionale, excepţie invocată de pârâtă prin întâmpinarea formulată faţă de apelul reclamantei A. şi susţinută oral în faţa instanţei de apel, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 13 noiembrie 2019. A menţionat că această excepţie peremptorie a rămas nesoluţionată, instanţa trecând direct la judecarea fondului cererii de apel formulate de către apelanta-reclamantă.

În acest sens, recurenta-pârâtă a solicitat să se observe faptul că prin întâmpinarea formulată faţă de cererea de apel a reclamantei A. a invocat lipsa de interes cu privire la primul motiv de apel (cel privind inadmisibilitatea cererii reconvenţionale) şi inadmisbilitatea în ceea ce priveşte al doilea motiv de apel (cel vizând cheltuielile de judecată). Mai exact, a susţinut că instanţa de apel a motivat respingerea celui de-al doilea motiv de apel ca inadmisibil, însă a omis să cerceteze excepţia lipsei de interes invocată cu privire la primul motiv de apel.

A relevat faptul că prin sentinţa pronunţată de Tribunalul Alba reclamanta A. a obţinut exact ceea ce a solicitat, adică atât respingerea cererii reconvenţionale, cât şi obligarea societăţii pârâte la plata integrală a sumei indicate în cerere şi a penalităţilor de întârziere, situându-se în poziţia părţii care a câştigat procesul.

Întrucât interesul, una din condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, este folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin declanşarea procedurii judiciare, pârâta a invocat în faţa instanţei de apel faptul că era lipsit de folos practic motivul de apel invocat de A. referitor la împrejurarea că tribunalul a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată, şi nu ca inadmisibilă.

Or, atât respingerea cererii reconvenţionale ca inadmisibilă, cât şi respingerea acesteia ca neîntemeiată, prezentau exact acelaşi folos practic, în contextul admiterii în integralitate a cererii formulate de către reclamanta A.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel trebuia să analizeze, cu prioritate, excepţia lipsei de interes, excepţie cu caracter peremptoriu. Astfel, a apreciat că numai în situaţia în care s-ar fi respins excepţia lipsei de interes, instanţa putea să treacă la analizarea, pe fond, a motivelor de apel invocate de către apelanta-reclamantă A. referitoare la inadmisibilitatea cererii reconvenţionale.

Faţă de cele arătate, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a considerat că este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Printr-o altă critică recurenta-pârâtă a supus analizei instanţei de recurs modul în care instanţa de apel a aplicat normele de drept material atunci când a apreciat asupra excepţiei de inadmisibilitate a cererii reconvenţionale.

A arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 35 teza a II-a din C. proc. civ., reţinând că este inadmisibilă cererea în constatare şi că societatea pârâtă trebuia să ceară realizarea dreptului sau executarea obligaţiilor. Totodată, a precizat că s-a reţinut greşit faptul că solicitarea pârâtei (cererea în constatare) s-ar fi bazat pe neîndeplinirea unor obligaţii contractuale şi, prin urmare, aceasta ar fi avut posibilitatea să promoveze o altfel de cerere decât cea în constatare.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a învederat faptul că nu s-a invocat, pe calea cererii reconvenţionale, neexecutarea contractului, ci ineficacitatea contractului, care presupune lipsa efectelor juridice datorită intervenţiei unor cauze posterioare încheierii (valabile) a actului juridic.

Astfel, s-a arătat că evenimentul posterior încheierii actului juridic (a contractului de închiriere nr. x/2016) a fost înstrăinarea de către locatorul C..L. a imobilului oferit spre închiriere pârâtei din prezenta cauză, în condiţiile în care în contractul de vânzare-cumpărare a spaţiului încheiat cu noul proprietar, nu a existat nicio clauză privind dreptul locatorului C..L. (vânzătorul spaţiului) de a culege, în continuare, fructele bunului vândut (chiria în baza contractului nr. x/2016).

În realitate, instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a art. 35 din C. proc. civ., interpretând motivul invocat de către societatea pârâtă ("vânzarea spaţiului") ca pe o excepţie de neexecutare a contractului, care a condus la concluzia greşită a "inadmisibilităţii cererii reconvenţionale".

În opinia recurentei, pierderea proprietăţii asupra imobilului oferit spre închiriere de către proprietar este elementul esenţial care a făcut ineficace contractul de închiriere nr. x/2016 încheiat cu cesionarul C..L.

A mai arătat că locatorul a cunoscut împrejurarea că respectivul contract de închiriere nu mai poate produce efecte între părţi şi că nu mai are dreptul să încaseze chiria, acest aspect rezultând din modul în care s-au desfăşurat faptele în cursul anului 2017.

În fine, recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greşită a art. 1777 C. civ. (care defineşte locaţiunea ca fiind contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numită locatar, folosinţa unui bun pentru o perioadă, în schimbul unui preţ denumit chirie) şi art. 1789 C. civ.. Întrucât locaţiunea este o "vânzare a folosinţei" recurenta-pârâtă a susţinut faptul că numai persoana care are folosinţa imobilului poate să o vândă unui chiriaş contra unui preţ.

Or, în momentul în care C..L., locatorul spaţiului a vândut imobilul cu toate atributele dreptului de proprietate, fără nicio clauză derogatorie şi fără să se menţioneze expres în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu noul proprietar, că ar păstra până la 31.12.2017 dreptul de a culege fructele imobilului (chiria), acesta a pierdut prin vânzarea bunului şi folosinţa sa, pierzând, în mod evident, dreptul de a mai pretinde şi încasa chiria contra unei folosinţe pe care, din punct de vedere juridic, nu o mai putea asigura.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că nu s-a pronunţat asupra acestor aspecte şi nu a făcut nicio motivare în acest sens, mai exact, s-a raportat, în mod greşit, doar la dispoziţiile art. 1789 C. civ., motivând că, din moment ce societatea pârâtă a avut folosinţa spaţiului, fostul locator avea dreptul să încaseze chirie.

A relevat faptul că dreptul de proprietate, inclusiv dreptul de folosinţă asupra imobilului, a fost înstrăinat către o altă societate, respectiv A. (reclamanta din cauza de faţă).

Prin urmare, recurenta a menţionat că de la momentul transferului dreptului de proprietate, singurul care putea să asigure folosinţa şi avea dreptul să vândă contra unui preţ folosinţa (să închirieze) sau să o pună la dispoziţia societăţii pârâte, cu titlu gratuit (contract de comodat) era noul proprietar.

Recurenta-pârâtă a apreciat că decizia recurată validează, în contradicţie cu normele de drept material (art. 1777 şi urm. C. civ. şi art. 1673 şi urm. C. civ.), opinia greşită, potrivit căreia, fără a exista o înţelegere expresă între părţi, vânzătorul dreptului de proprietate păstrează de drept folosinţa bunului vândut şi dreptul de a culege fructele acestuia (chiria).

De asemenea, a susţinut că este greşită interpretarea pe care o face instanţa de apel atunci când afirmă că dreptul reclamantei A. (care întâmplător este noul proprietar al spaţiului) de a pretinde plata chiriei, izvorăşte din prevederile art. 1575 alin. (1) C. civ., pornind de la ideea că fostul proprietar este cel care a asigurat pârâtei folosinţa imobilului.

Raţionamentul instanţei de apel este, în opinia recurentei-pârâte, total eronat, deoarece aceasta obligă societatea pârâtă să plătească contravaloarea folosinţei pentru perioada ianuarie - decembrie 2017 fostului proprietar, cu toate că a pierdut folosinţa bunului şi, totodată, apreciază că pârâta este obligată să achite chirie noului proprietar, în temeiul art. 1575 C. civ. ("Cesionarul poate pretinde tot ceea ce primeşte cedentul de la debitor").

Or, cedentul C..L. nu putea să cesioneze către cesionarul A. un drept de creanţă pe care nu l-a avut niciodată, deoarece nu era îndreptăţit să primească nimic de la societatea pârâtă B. S.R.L.

În drept, recursul pârâtei a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 (indicat expres prin răspunsul la întâmpinare), pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

2. Recursul formulat de către reclamanta A. (R2)

Recurenta-reclamantă A. a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate, respectiv în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la cel de-al doilea petit al cererii de apel şi, rejudecând, să se dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata integrală a cheltuielilor de judecată pe care reclamanta le-a suportat pentru soluţionarea litigiului în primă instanţă (suma de 11.919,76 RON compusă din taxa judiciară de timbru în valoare de 6.384 RON şi onorariul de avocat în cuantum de 5.535,76 RON). De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

A arătat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce priveşte soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la cel de-al doilea petit al cererii de apel formulate de societatea reclamantă.

Mai exact, a susţinut că motivarea este superficială şi confuză, astfel încât nu poate fi considerată "motivare", ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, a menţionat că instanţa de apel s-a limitat să motiveze soluţia pronunţată asupra aspectului în discuţie, arătând că prima instanţă a făcut trimitere la prevederile art. 453 din C. proc. civ., fără a motiva însă că ar fi procedat la reducerea parţială a onorariului de avocat şi, pe cale de consecinţă, societatea reclamantă nu poate să pretindă pe calea apelului modificarea cuantumului cheltuielilor de judecată, cu încălcarea dispoziţiilor art. 445 C. proc. civ.

Însă, prin cererea de apel reclamanta A. a susţinut că instanţa de fond a soluţionat petitul privind plata cheltuielilor de judecată cu nesocotirea probelor existente la dosarul cauzei care atestau întinderea cheltuielilor de judecată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, nu s-au adus critici cu privire la faptul că prima instanţă nu ar fi motivat o eventuală soluţie de reducere a onorariului de avocat, astfel cum în mod greşit a reţinut Curtea de Apel Alba Iulia, ci că prima instanţă nu a analizat cu atenţie înscrisurile care făceau dovada cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă, astfel încât să determine cu precizie întinderea acestora şi, în final, să oblige pârâta la plata acestor cheltuieli de judecată.

A făcut referire la faptul că în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată Tribunalul Alba a reţinut următoarele:

"În baza art. 453 C. proc. civ. va obliga pârâta să plătească reclamantei suma de 6.940 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru şi onorariu de avocat". Or, de vreme ce prima instanţă a admis, în integralitate, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă şi a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională a pârâtei B. S.R.L., este lipsit de orice dubiu că aceasta a avut în vedere primul alineat al art. 453, iar nu cel de-al doilea alineat, care, în situaţia dată, nu îşi găsea aplicarea. Posibilitatea instanţei de judecată de a proceda la reducerea parţială a onorariului avocaţial este reglementată de dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., însă, în considerentele sentinţei, instanţa nu a făcut niciun fel de referire la aceste dispoziţii sau, cel puţin, să fi folosit vreo altă formulare care să fi dus la concluzia că s-a procedat la reducerea onorariului avocaţial.

Prin urmare, în lipsa unor astfel de precizări în cuprinsul sentinţei, s-ar putea concluziona la fel de bine că prima instanţă a avut în vedere onorariul avocaţial în integralitate, însă nu a analizat temeinic dovezile de plată a taxei judiciare de timbru.

Recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de apel avea obligaţia să expună motivele de fapt şi de drept pe baza cărora a ajuns la concluzia că prima instanţă a procedat la reducerea parţială a onorariului de avocat, precum şi motivele pentru care a considerat că sunt nefondate susţinerile reclamantei, potrivit cărora Tribunalul Alba a soluţionat cererea privind obligarea părţii adverse la suportarea cheltuielilor de judecată cu nesocotirea probelor aflate la dosarul cauzei.

Mai mult, instanţa de apel a menţionat, la modul general, că societatea reclamantă nu poate să pretindă pe calea apelului modificarea cuantumului cheltuielilor de judecată în contra dispoziţiilor art. 445 C. proc. civ., fără a indica concret, prin raportare la sentinţa primei instanţe şi la susţinerile formulate, care dintre procedurile enumerate în cuprinsul art. 445 consideră că era îndreptăţită să o exercite reclamanta.

În alţi termeni, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a expus, în mod clar şi convingător, propriul raţionament logico-juridic pentru care a considerat că erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, astfel încât reclamanta să poată exercita îndreptarea, lămurirea ori înlăturarea dispoziţiilor contradictorii sau completarea hotărârii, iar nu apelul împotriva sentinţei, prin care s-a invocat faptul că prima instanţă nu a analizat temeinic înscrisurile doveditoare ale cheltuielilor de judecată.

Totodată, recurenta-reclamantă a apreciat că dispoziţiile art. 445 C. proc. civ. nu îşi găsesc aplicarea în cauza dedusă judecăţii, astfel că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea regulilor de procedură.

S-a arătat că dispoziţiile legale cuprinse în art. 443 alin. (1) au în vedere caracterul neclar sau contradictoriu al dispozitivului hotărârii, însă această procedură nu poate fi folosită pentru înlăturarea neconcordanţei dintre considerente şi dispozitiv şi nici atunci când hotărârea cuprinde considerente contradictorii. A susţinut că viciile de motivare ale hotărârii pot fi înlăturate, în aceste cazuri, doar prin intermediul căilor de atac de reformare.

Dispoziţiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ. au în vedere ipoteza în care instanţa a omis să soluţioneze un capăt de cerere principal sau accesoriu ori o cerere conexă sau incidentală (minus petita), însă, în ipoteza în care instanţa a admis doar în parte pretenţiile deduse judecăţii prin cererea principală ori printr-o cerere accesorie, conexă sau incidentală, nu se mai poate cere completarea hotărârii în temeiul art. 444 C. proc. civ., ci trebuie exercitate căile de atac de reformare, respectiv apelul sau, după caz, recursul.

S-a învederat că prima instanţă a pronunţat hotărârea săvârşind o eroare de judecată, întrucât nu a analizat temeinic înscrisurile doveditoare depuse la dosar, din care rezulta atât natura, cât şi întinderea cheltuielilor de judecată la plata cărora trebuia să fie obligată pârâta.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că nu a solicitat instanţei de apel să dispună îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii pronunţate de către Tribunalul Alba, ci, dimpotrivă, a cerut să se constate faptul că a fost depusă în termen dovada cheltuielilor de judecată efectuate în prima etapă procesuală (respectiv taxa judiciară de timbru şi onorariul avocaţial), cu consecinţa obligării pârâtei la plata acestor cheltuieli în integralitate, corectând astfel eroarea de judecată săvârşită de tribunal.

Or, calea de atac ordinară, devolutivă, pe care legea o prevede într-o asemenea ipoteză este apelul.

În drept, recursul reclamantei a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamanta A., solicitând respingerea acestuia ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei nulităţii parţiale a recursului formulat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., respectiv în ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs invocat de către aceasta. A susţinut că pârâta a formulat o critică ce vizează "modul greşit în care instanţa a aplicat normele de drept material, atunci când a apreciat asupra excepţiei de inadmisibilitate a cererii reconvenţionale", însă o astfel de critică nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. De asemenea, recurenta-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

Recurenta-reclamantă A. nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de reclamantă, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului promovat de A., raportat la Decizia nr. 3/2020 din 20.01.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 05.03.2020. Totodată, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea excepţiei nulităţii parţiale a recursului propriu, excepţie invocată de recurenta-reclamantă A., apreciind că respectivul motiv de recurs se încadrează pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în cauză a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analizarea acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea de şedinţă din data de 11 februarie 2021, au fost respinse excepţiile nulităţii recursurilor invocate de recurenta-reclamantă A. S.R.L şi de recurenta-pârâtă B. S.R.L, au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanta S.C. A. şi de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 453/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă şi a fost acordat termen la data de 15 aprilie 2021 pentru judecata pe fond a recursurilor în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, motiv pentru care acestea vor fi respinse ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse in continuare.

1. Recursul recurentei-pârâtei a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 (indicat expres prin răspunsul la întâmpinare), pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte subliniază că recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, nu şi de netemeinicie. Aşa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scopul recursului este doar acela de examinare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurentă, are în vedere situaţia în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" si vizează nu numai ipoteza în care lipsesc considerentele hotărârii, dar şi când acestea sunt contradictorii sau nu au legătură cu cauza, deoarece şi această situaţie poate fi calificată ca nemotivare a hotărârii, motivul de recurs vizând atât lipsa motivării, cât şi motivarea inexactă sau insuficientă. Cum motivarea reprezintă un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, lipsa acesteia atrage nelegalitatea ei, scopul motivării fiind acela de a fundamenta şi explica măsurile adoptate de instanţă în cadrul dispozitivului.

Cel de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ. Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, nesocotirea principiilor publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii etc. Casarea unei hotărâri în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obţine în condiţii diferite, după cum este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, cu alte cuvinte, după cum suntem în prezenţa unei nulităţi absolute sau a uneia relative.

Recurenta susţine, în esenţă, că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei de interes a motivului de apel vizând inadmisibilitatea cererii reconvenţionale, excepţie invocată prin întâmpinarea formulată faţă de apelul reclamantei. În opinia sa, această critică se circumscrie atât disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât şi disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, prin întâmpinare, referitor la primul motiv de apel, intimata a arătat că este lipsit de interes, reclamanta câştigând procesul, în subsidiar solicitând respingerea apelului, ca neîntemeiat. Aşadar, se observă că lipsa de interes a fost invocată doar cu privire la un singur motiv de apel.

În ceea ce priveşte noţiunea de excepţie procesuală, Înalta Curte constată că aceasta este definită în art. 245 C. proc. civ., care prevede că "Excepţia procesuală este mijlocul prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă, fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedural privitoare la compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune urmărind, după caz declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii".

Definiţia legală a acestei noţiuni are ca scop delimitarea care trebuie făcută faţă de apărările pe fond, acestea din urmă punând în discuţie fondul dreptului dedus judecăţii, faţă de excepţiile procesuale care nu o fac niciodată. În esenţă, apărările pe fond reprezintă o negare a dreptului reclamantului, fiind un mijloc prin care se contestă direct existenţa sau întinderea pretenţiilor care fac obiectul litigiului pentru a se stabili că sunt neîntemeiate în parte sau în totalitate. Excepţiile procesuale, în schimb, reprezintă un obstacol în faţa cererilor deduse judecăţii care aparent au ca scop întârzierea soluţionări cererii deduse judecăţii (prin declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte), dar, în realitate, au ca scop, de cele mai multe ori, soluţionarea cu celeritate a procesului civil, prin anularea, respingerea sau perimarea cererii deduse judecăţii.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligaţia instanţei de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor. Aşa fiind, motivarea trebuie să fie coerentă, clară şi lipsită de ambiguităţi şi de contradicţii. Ea trebuie să permită urmărirea unui raţionament care a condus judecătorul la aceasta, de natură a susţine şi justifica soluţia adoptată.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că, la pronunţarea hotărârii recurate, instanţa de apel a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi apărărilor invocate de părţi, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii.

Din motivarea instanţei de apel rezultă că aceasta, în mod judicios, nu a dat încărcătura juridică a unei excepţii de procedură referitoare la calea de atac a apelului susţinerilor recurentei, câtă vreme lipsa de interes s-a raportat doar la un motiv de apel, fiind, aşadar, tratată de instanţă ca o apărare de fond.

Este adevărat că, în lipsa dispoziţiei instanţei de respingere/încuviinţare a unor excepţii invocate, nu se poate stabili, de principiu, dacă a fost respectat principiul contradictorialităţii şi dreptul părţii la apărare, ca parte componentă a dreptului la un proces echitabil, desfăşurat cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale şi a principiilor care guvernează procesul civil, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii. Nu este cazul, însă, în speţa de faţă, în care nu a fost invocată o excepţie procesuală propriu-zisă, ci doar o apărare de fond, pe care instanţa de apel nu a avut-o în vedere, de vreme ce a procedat la analizarea motivului de apel astfel cum a fost invocat.

Articolul 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului garantează părţilor dreptul la un proces echitabil care presupune, printre altele, şi obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile. O motivare corespunzătoare presupune că instanţa poate să nu răspundă tuturor susţinerilor părţilor, însă este imperativ necesar ca susţinerile esenţiale ale acestora să fie analizate şi să se indice în hotărârea judecătorească motivele pentru care instanţa le-a apreciat ca fiind întemeiate sau neîntemeiate.

În fapt, instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, însă a respins-o prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii şi nu pe fond. Nepunerea în discuţia părţilor a unei apărări de fond privind lipsa de interes a unui motiv de apel sau nemotivarea în mod expres a înlăturării respectivei apărări de fond nu poate fi reţinută ca o încălcare a dreptului la apărare, întrucât consecinţa nu a fost, în realitate, schimbarea hotărârii ci doar schimbarea motivării soluţiei, motivare care poate fi schimbată la rândul ei în calea de atac a recursului.

Se observa, de altfel, că în cauza de faţă ambele părţi au declarat apel, fiecare tinzând, pentru anumite motive, la schimbarea hotărârii atacate. Cum pârâta tinde, printre altele, la admiterea cererii sale reconvenţionale, în aceeaşi măsură şi reclamanta urmăreşte, la rândul său, prin exercitarea apelului, schimbarea hotărârii apelate în sensul dorit de ea. Interesul reclamantei, prin exercitarea căii de atac, de a demonstreze nelegalitatea sau netemeinicia soluţiei pronunţate cu privire la respectiva excepţie, apare ca evident în condiţiile în care soluţia din apelul pârâtei ar putea fi vătămătoare pentru reclamanta care a avut câştig de cauză în primă instanţă.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că nu se confirmă niciunul din motivele de casare invocate de recurenta-pârâtă, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Nici critica privind greşita aplicare a prevederilor art. 35 teza a II-a din C. proc. civ., circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Potrivit art. 35 C. proc. civ., "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege."

Aşadar, acţiunea în constatare are un caracter subsidiar fată de acţiunea în realizare, astfel că, atâta cât timp partea ar avea la dispoziţie un alt mijloc procedural pentru realizarea dreptului subiectiv civil, nu ar putea utiliza acţiunea în constatare, aceasta urmând a fi respinsă ca inadmisibilă. Legiuitorul a urmărit ca, în măsura în care este posibil, atunci când s-a încălcat un drept, să se restabilească ordinea de drept afectată prin încălcarea respectivă, finalitate ce poate fi atinsă în mod direct şi definitiv prin promovarea unei acţiuni în realizarea dreptului.

În cauza de faţă, prin cererea reconvenţională, reclamanta-reconvenţională B. S.R.L. a solicitat instanţei să constate ineficacitatea Contractului de închiriere nr. 112_2016 încheiat cu C..L., cu privire la închirierea imobilului din Sebeş, str. x fn, jud. Alba.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în mod judicios că ineficacitatea unui act juridic presupune lipsa efectelor juridice din cauza intervenţiei unor motive posterioare încheierii valabile a actului juridic. De asemenea, este corectă observaţia instanţei de apel potrivit căreia în speţă, reclamanta reconvenţională a motivat ineficacitatea prin aceea că pârâta reconvenţională nu şi-a îndeplinit mai multe obligaţii contractuale, caz în care ar fi trebuit să recurgă la reziliere/rezoluţiune, la o acţiune în realizare sau să tindă la executarea obligaţiilor şi nu la o acţiune în constatare.

Or, în măsura în care debitorul, fără justificare, nu execută una sau mai multe obligaţii contractuale, creditorului îi sunt recunoscute o serie de acţiuni în realizarea dreptului său subiectiv (să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei în natură sau prin echivalent, să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului etc). Aşa fiind, faţă de modul în care recurenta-pârâtă a înţeles să îşi motiveze cererea în constatare, în mod corect instanţa de apel a apreciat că aceasta este inadmisibilă, făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat, de asemenea, de recurenta-pârâtă, vizează ipoteza "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material". Noul C. proc. civ. este categoric şi are în vedere numai încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, cum ar fi interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme juridice deşi aceasta nu era incidentă în cauză ş.a.m.d.

Recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greşită a art. 1777 C. civ. (care defineşte locaţiunea ca fiind contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numită locatar, folosinţa unui bun pentru o perioadă, în schimbul unui preţ denumit chirie) şi a art. 1789 C. civ. (potrivit căruia "locatorul este obligat să întreprindă tot ceea ce este necesar pentru a asigura în mod constant locatarului folosinţa liniştită şi utilă a bunului, fiind dator să se abţină de la orice fapt care ar împiedica, diminua sau stânjeni o asemenea folosinţă"), critici care, însă, nu pot fi primite.

Se constată că instanţa de apel în virtutea efectului devolutiv a procedat la examinarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, în raport de normele legale incidente şi de întregul probatoriu administrat în cauză.

Noul C. civ. reglementează modul în care devine opozabil contractul de locaţiune faţă de dobânditor, în cazul înstrainarii imobilului obiect al locaţiunii, diferenţiind între bunuri imobile şi bunuri mobile date în locaţiune si prevazand pentru imobilele înscrise în cartea funciară, notarea locaţiunii în cartea funciară a imobilul dat în locaţiune, iar în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară necesitatea pentru contractul de locaţiune a datei certe anerioare datei certe a înstrăinării (art. 1811 C. civ..v), regula fiind ca instrainarea bunului este opozabila tertului dobanditor si nu are drept efect incetarea locatiunii, daca partile nu au agreat contrariul.

Asadar, in cazul în care părţile contractului de locaţiune au prevăzut în mod expres încetarea contractului de locaţiune ca urmare a înstrăinării bunului dat în locaţiune, contractul de locaţiune va înceta. Rezultă că ori de câte ori părţile nu prevăd în mod expres încetarea contractului de locaţiune ca urmare a înstrăinării bunului obiect al locaţiunii si formalităţile de opozabilitate au fost îndeplinite în mod corespunzător, contractul de locaţiune va continua să îsi producă efectele între dobânditorul bunului si locatar, art. 1.813 din noul C. civ. prevazand că dobânditorul se subrogă în toate drepturile si obligaţiile locatorului care izvorăsc din locaţiune iar locatorul iniţial rămâne răspunzător pentru prejudiciile cauzate locatarului anterior înstrăinării.

Or, la stabilirea situatiei de fapt, in urma analizarii şi interpretarii probatoriului, instanţa de apel a dat eficienta voinţei comune a părţilor din contractul de închiriere nr. x/2016, care, în art. 6 lit. h) din acest contract, au convenit că, "în cazul în care imobilele sunt vândute de către proprietar sau se pune sechestru pe acestea, indiferent de motiv, proprietarul are obligaţia de a se asigura că în continuare, chiriaşul are dreptul de a închiria imobilele de faţă până la expirarea perioadei menţionată în contractul de faţă sau orice alt act intervenit ulterior între cele două părţi". Cu alte cuvinte, s-a reţinut că, la înstrăinarea imobilului, proprietarul s-a angajat să respecte drepturile chiriaşului, aşadar s-a angajat să respecte contractul de închiriere astfel cum a fost încheiat, pe toată perioada de valabilitate a acestuia. De altfel, transferul dreptului de proprietate a operat la 01.01.2017, o dată ulterioară celei la care au fost încheiate atât contractul de închiriere, cât şi cel de vânzare-cumpărare, respectiv 20.12.2016, dar şi celei la care a început sa îşi producă efectele contractul de închiriere (15.12.2016, conform art. 2 din acest contract).

Instanţa de apel s-a raportat în mod corect la dispoziţiile art. 1777 C. civ. şi art. 1789 C. civ. Astfel, s-a reţinut că pârâta nu a pretins că i-ar fi fost perturbată folosinţa liniştită şi utilă a imobilului din Sebeş, str. x, F.N., pe durata locaţiunii, chiar şi prin apelul declarat, pârâta recunoscând că a folosit netulburată respectivul spaţiu, încă din 11.02.2016, dar pretinzând că în baza altor raporturi juridice. Cum, prin transferul dreptului de proprietate, dreptul de locaţiune al pârâtei B. S.R.L. nu a încetat, fiindu-i asigurată pârâtei folosinţa spaţiului închiriat, C..L. în mod corect şi-a exercitat dreptul de a pretinde chiria aferentă emiţând facturile corespunzătoare, pentru ca ulterior să cesioneze creanţa totală în favoarea proprietarului, reclamanta din cauză, A..

S-a reţinut din probatoriu ca noul proprietar a acceptat că folosinţa spaţiului să fie asigurată prin intermediul contractului de închiriere, chiria fiind încasată de locator în baza acestui contract. Sumele încasate astfel au fost ulterior transmise proprietarului spaţiului, prin intermediul cesiunii de creanţă, dispoziţiile art. 1575 alin. (1) din C. civ. referitoare la cesiunea de creanţă fiind aplicate în mod corect de instanţa de apel.

La momentul încheierii Contractului de închiriere nr. x/2016, recurenta-pârâtă a consimţit că în cazul unei eventuale vânzări a imobilelor de către proprietar, contractul nu va înceta (nu va deveni ineficace, cum pretinde recurenta) ci, dimpotrivă, locatarul va avea în continuare obligaţia să îi asigure folosinţa imobilelor, obligaţie ce a fost îndeplinită de către societatea C..L.

După ce recurenta reclamanta A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din Sebeş, Str. x F.N., jud. Alba (respectiv la data de 01.01.2017), aceasta nu s-a opus şi nici nu a tulburat folosinţa imobilului de către recurenta-pârâtă B. S.R.L. si nici nu s-a opus ca societatea C..L. să emită facturile de chirie în temeiul Contractului de închiriere nr. x/2016. Aşadar, C..L. a executat întocmai obligaţiile pe care şi le-a asumat faţă de recurenta-pârâtă B. S.R.L., astfel că aceasta este ţinută să achite chiria datorată în temeiul contractului de închiriere nr. x.

Vânzarea imobilului de către C..L. imobilul către recurenta reclamanta nu a avut niciun efect asupra Contractului de închiriere nr. x/2016 de vreme ce C..L. a executat obligaţiile cei reveneau, recurentei-pârâte fiindu-i asigurată folosinţa liniştită şi utilă a imobilului pe toată durata contractuală. De altfel, recurenta-pârâtă recunoaşte că a folosit imobilul până la data de 28.02.2018 şi a prestat activitate comercială în acel spaţiu.

Singura persoană care ar fi putut emite obiecţii cu privire la raportul juridic contractual dintre C..L. şi pârâta B. S.R.L. era recurenta reclamanta, în calitatea sa de nou proprietar al spaţiului închiriat. Dar, aceasta nu s-a opus ca societatea-cedentă C..L. să asigure în continuare recurentei-pârâte B. S.R.L. folosinţa spaţiului închiriat. Dimpotrivă, nu a adus nicio atingere raportului obligaţional stabilit între societatea-cedentă C.,L. şi recurenta-pârâtă, aspect confirmat chiar de recurenta-parata.

Aşadar, de vreme ce Contractul de închiriere nr. x/2016 a rămas în continuare în fiinţă, iar locatorul C..L. a executat toate obligaţiile contractuale chiar şi după vânzarea imobilului, societatea-cedentă C..L. avea împotriva recurentei-pârâte un drept de creanţă reprezentat de contravaloarea chiriei aferente spaţiului închiriat. Acest drept de creanţa a fost cedat recurentei-reclamante în temeiul Contractului de cesiune de creanţă 31/2018, încheiat între recurenta reclamanta, în calitate de cesionar şi societatea C..L. în calitate de cedent.

Din analiza punctuala a motivelor invocate a rezultat faptul ca, in realitate, aceste critici vizează reaprecierea probelor administrate şi, în consecinţă, stabilirea unei alte situaţii de fapt, esenţial diferită de cea reţinută de către instanţa de apel. Or, aprecierea probelor şi stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instanţelor devolutive, aceste aspecte, de netemeinicie, neputând face obiectul căii de atac a recursului.

Astfel, nu poate fi reţinută incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Criticile nu vor fi însuşite de către Înalta Curte, având în vedere că instanţa de apel nu a soluţionat pricina în contextul încălcării vreunei prevederi legale sau al greşitei aplicări a acesteia. Dimpotrivă, instanţa de apel a dat eficienţă deplină voinţei suverane şi comune a părţilor, astfel cum a fost exprimată în actele încheiate între ele.

Aşa cum a rezultat din probe, după înstrăinarea imobilului, părţile contractului de vânzare-cumpărare au avut reprezentarea faptului că folosinţa acestui imobil este asigurată în continuare prin intermediul contractului de închiriere, prin voinţa lor comună şi suverană, independenţa de voinţa chiriaşului, a cărui obligaţie principală o reprezenta achitarea chiriei conform clauzelor contractului de închiriere aflat în fiinţă, în condiţiile în care îi era asigurată folosinţa imobilului, instanţa de apel înlăturând, astfel, şi susţinerile recurentei privind ineficacitatea contractului de închiriere.

Înalta Curte reţine că ineficacitatea actelor juridice civile subsumează toate acele situaţii juridice în care, din diferite motive, acestea nu îşi produc efectele (total sau parţial, definitiv sau temporar). Această situaţie poate reprezenta şi rezultatul voinţei părţilor, aşa cum se invocă de către recurentă în prezenta cauză, dar poate fi datorată şi unui fapt independent de această voinţă.

Examinând voinţa reală a părţilor, prin toate mijloacele premise de legiuitor în cadrul căii devolutive a apelului, instanţa de apel a concluzionat că un asemenea rezultat nu a fost urmărit de părţi, ci, dimpotrivă, acestea au înţeles să menţină contractul de închiriere, în condiţiile în care acesta a fost încheiat şi pe întreaga sa durată de valabilitate, interpretarea dată de instanţă voinţei suverane a părţilor neputând face obiectul controlului de nelegalitate specific recursului, în lipsa dovedirii încălcării vreunei norme de drept material, pentru a putea fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2. Recursul recurentei reclamante a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ.

A arătat recurenta că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce priveşte soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la cel de-al doilea petit al cererii de apel formulate de societatea reclamantă. Mai exact, a susţinut că motivarea este superficială şi confuză, astfel încât nu poate fi considerată "motivare", ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

A mai arătat că prin apel nu s-au adus critici cu privire la faptul că prima instanţă nu ar fi motivat o eventuală soluţie de reducere a onorariului de avocat, astfel cum în mod greşit a reţinut Curtea de Apel Alba Iulia, ci că prima instanţă nu a analizat cu atenţie înscrisurile care făceau dovada cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă, astfel încât să determine cu precizie întinderea acestora şi, în final, să oblige pârâta la plata acestor cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă a apreciat că dispoziţiile art. 445 C. proc. civ. nu îşi găsesc aplicarea în cauza dedusă judecăţii, astfel că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea regulilor de procedură. S-a învederat că prima instanţă a pronunţat hotărârea săvârşind o eroare de judecată, întrucât nu a analizat temeinic înscrisurile doveditoare depuse la dosar, din care rezulta atât natura, cât şi întinderea cheltuielilor de judecată la plata cărora trebuia să fie obligată pârâta.

Înalta Curte reţine că prima instanţă a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. şi a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâta - reclamantă B., în contradictoriu cu reclamanta - pârâtă S.C. A.. Totodată, în baza art. 453 C. proc. civ., a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 6940 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru şi onorariu de avocat.

Sub aspectul criticilor aduse modului în care prima instanţă a soluţionat cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată, respectiv neacordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 11.919,76 RON, în integralitate, instanţa de apel a reţinut că aceste critici nu sunt fondate.

Astfel, s-a constatat că, în ceea ce priveşte taxa judiciară de timbru la fond, prin Ordinele de plată nr. x/28.09.2018 - E. şi nr. 56/26.10.2018 - F., s-a achitat suma totală de 6.384 RON . De asemenea, reclamanta a pretins cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat în sumă de 5535,76 RON .

Potrivit dispozitivului sentinţei atacate, pârâta B. S.R.L. a fost obligată să plătească reclamantei A. suma de 6940 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru şi onorariu de avocat. În considerentele sentinţei, instanţa de fond a făcut trimitere la prevederile art. 453 din C. proc. civ., instanţa de apel reţinând că prima instanţă nu a motivat în sensul că ar fi procedat la reducerea parţială a onorariului de avocat.

Aşa fiind, instanţa de apel a constatat ca apelanta reclamantă nu poate pretinde pe calea apelului modificarea cuantumului cheltuielilor de judecată, în contra dispoziţiilor art. 445 din C. proc. civ., în care se prevede că: "îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442 - 444".

Se reţine, aşadar, că instanţa de fond a acordat cheltuielile de judecată în conformitate cu dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., care în alin. (1) prevede ca "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată are ca temei culpa procesuală a părţii care a provocat aceste cheltuieli. Cum în speţă acţiunea a fost admisă integral, chiar în lipsa unei menţiuni în considerentele sentinţei, este evident că instanţa nu se putea raporta decât la textul mai sus menţionat.

Nemulţumirea recurentei reclamante a pornit de la faptul că, deşi a depus la dosar înscrisuri doveditoare, instanţa de fond i-a acordat cheltuielile într-un cuantum mult mai mic decât cel solicitat, fără nicio explicaţie.

Acestor critici instanţa de apel le-a răspuns, arătând, în esenţă, că, în lipsa vreunei menţiuni în hotărârea instanţei de fond referitoare la o eventuală reducere a acestor cheltuieli, asemenea critici nu pot face obiectul apelului, partea având o altă cale prevăzută de lege pentru verificarea şi îndreptarea unor eventuale erori vizând cuantumul cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte constată că nu există nicio contradicţie în expunerea argumentelor instanţei de apel, aceasta procedând la examinarea şi interpretarea probatoriului şi, pe cale de consecinţă, la stabilirea situaţiei de fapt. Că recurenta este nemulţumită de rezultatul acestei analize nu este un motiv suficient care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici critica întemeiata pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, nu poate fi primită.

Recurenta-reclamanta nu indică în mod concret normele de procedură ce ar fi fost încălcate de instanţa de apel, susţinând doar că dispoziţiile art. 445 C. proc. civ., la care instanţa de apel a făcut trimitere, nu sunt aplicabile în speţă.

Trebuie remarcat în acest context că instanţa de apel, făcând trimitere la dispoziţiile art. 445 C. proc. civ., a indicat calea pe care partea o are la dispoziţie pentru remedierea neregularităţilor invocate din considerentele sentinţei atacate şi dispozitivul acesteia. Ceea ce critică, în realitate, recurenta-reclamanta este dezlegarea instanţei de apel în sensul că un asemenea remediu nu poate fi obţinut pe cale apelului.

Recurenta însăşi precizează că prin cererea de apel a adus critici în sensul că instanţa de fond a soluţionat în mod eronat petitul privind plata cheltuielilor de judecată, cu nesocotirea probelor existente la dosarul cauzei care atestau întinderea cheltuielilor şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ. În opinia sa, prima instanţă a săvârşit o eroare de judecată, constând în neanalizarea înscrisurilor doveditoare privind cheltuielile de judecată şi, implicit, neacordarea acestora în integralitate, calea de atac prevăzută de lege într-o asemenea ipoteză fiind apelul.

Înalta Curte constată, însă, că instanţa de apel a răspuns tuturor criticilor formulate prin apel. Astfel, au fost analizate şi expuse înscrisurile prin care reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de judecată, din care a rezultat că valoarea acestora nu corespunde cu cea reţinută de prima instanţă în sentinţă. Totodată, instanţa de apel a observat că în sentinţă a fost indicat ca temei de drept al acordării cheltuielilor de judecată art. 453 C. proc. civ., fără ca instanţa să facă vreo referire la dispoziţiile art. 451 C. proc. civ., instanţa de apel reţinând, astfel, că diferenţa de cuantum nu a fost consecinţa reducerii în vreun fel a acestor cheltuieli. În raport de aceste reţineri, instanţa de apel a concluzionat că o asemenea situaţie nu este remediabilă pe calea apelului, legiuitorul punând la dispoziţia părţilor alte remedii, în art. 445 C. proc. civ. statuându-se că îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444.

Or, această dezlegare dată de instanţa de apel nu constituie o încălcare a dispoziţiilor legale, în sensul pretins de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi invocat de recurentă.

Cel de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ. Nulitatea reprezintă principala sancţiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.

Recurenta reclamanta este, însă, nemulţumită de raţionamentul logico-juridic expus de instanţa de apel, nefiind în măsură să demonstreze încălcarea vreunei norme de procedură, fie ea imperativă sau dispozitivă, care să atragă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Stabilirea situaţiei de fapt, prin analizarea probelor aflate la dosar, a condus instanţa de apel la concluzia că solicitările recurentei nu pot fi soluţionate în cadrul apelului, pentru asemenea situaţii legiuitorul prevăzând un remediu diferit şi prioritar. S-a reţinut, în esenţă, faptul că critica adusă sentinţei în apel vizează strict cuantumul acordat de instanţă cu titlu de cheltuieli de judecată, cuantum care nu corespunde celui rezultat din probele administrate, în condiţiile în care s-a făcut aplicarea expresă a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. şi nu s-a procedat la reducerea în niciun mod prevăzut de lege a cheltuielilor de judecată, Această împrejurare nu poate fi, aşadar, echivalată unei erori de judecată, contrar celor susţinute de recurentă, fiind exclusă, astfel, posibilitatea controlului de nelegalitate şi netemeinicie presupus de calea de atac a apelului.

Prin urmare, faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenta şi-a structurat argumentaţia, încercând, practic, în recurs să repună în discuţie chestiunile de fapt tranşate de instanţa de apel, nu constituie un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Faţă de cele expuse mai sus, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele invocate de recurente, Înalta Curte constată ca recursurile nu sunt fondate, urmând a le respinge ca atare, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. A. şi pârâta S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar C.I.I. H. împotriva deciziei nr. 453/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 aprilie 2021.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj