Şedinţa publică din data de 4 mai 2022
Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea de chemare judecată înregistrată la 19 martie 2021 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, sub număr de dosar x/2021, aşa cum a fost precizată la 14 septembrie 2021, reclamanta SUCURSALA REGIONALĂ CF TIMIŞOARA a CNCF "CFR" S.A. a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1415,50 RON reprezentând valoarea tichetelor de masă şi a zilelor de concediu de odihnă încasate necuvenit.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 266 şi următoarele din Codul Muncii.
Pârâtul A. nu a formulat întâmpinare.
La termenul din 15 septembrie 2021, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Timiş.
Prin sentinţa civilă nr. 1464/PI din 15 septembrie 2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Pentru a hotărî astfel, pornind de la cadrul legal prevăzut de art. 269 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003, instanţa a reţinut că acţiunea a fost promovată de CNCF "CFR" S.A. prin Sucursala Timişoara, calitatea de reclamantă fiind deţinută de unitatea cu personalitate juridică CNCF "CFR" S.A., care, în considerarea capacităţii civile recunoscute de lege, este şi parte în raportul juridic de muncă ce a stat la baza prezentului conflict.
Împrejurarea că în cererea de chemare în judecată este menţionată Sucursala Timişoara - unitate fără personalitate juridică, ca împuternicit al reclamantei CNCF "CFR" SA Bucureşti, s-a apreciat ca nefiind de natură să producă efecte juridice în ceea ce priveşte competenţa teritorială, chiar dacă raportul juridic dedus judecăţii s-a derulat la această unitate, atâta vreme cât acţionează în calitate de mandatar al reclamantei.
Tribunalul Timiş a precizat că în procesul civil, lipsa personalităţii juridice prezintă relevanţă în determinarea competenţei teritoriale doar în situaţia reglementată de dispoziţiile art. 109 C. proc. civ., respectiv în ipoteza în care o astfel de entitate (lipsită de personalitate) stă în proces în calitate de pârâtă, împrejurare ce nu se regăseşte în prezenta cauză ce are ca obiect soluţionarea unui litigiu de muncă, cu norme specifice de competenţă.
Indicarea sediului procedural la adresa unităţii fără personalitate juridică, în condiţiile art. 158 C. proc. civ., vizează exclusiv comunicarea actelor de procedură la mandatar, fără a constitui criteriu de stabilire a competenţei teritoriale.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub acelaşi număr de dosar.
Prin sentinţa civilă nr. 8349 din 6 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Bucureşti a reţinut că litigiul de faţă are caracterul unui conflict individual de muncă, în această materie fiind relevante pentru stabilirea competenţei dispoziţiile art. 269 Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.
S-a arătat, în esenţă, că potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, iar, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de Codul muncii, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Din interpretarea literală a celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 din Codul muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.
În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă.
Se observă că textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.
Din interpretarea literală, rezultă că textul art. 216 din Legea nr. 62/2011 îngăduie aplicarea dispoziţiilor C. proc. civ. numai pentru situaţia în care este vorba despre normele care reglementează procedura de soluţionare a conflictelor.
În speţă, pentru faptul că norma cu caracter special prevăzute de art. 210 din legea nr. 62/2011 nu reglementează şi ipoteza în care reclamant este angajatorul (sau fostul angajator) cum este cazul în speţă, rezultă că rămâne aplicabilă în cauză prevederea de la art. 269 alin. (2) din Codul Muncii.
De asemenea, faţă de prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, normă specială în raport cu dreptul comun, prevederile C. proc. civ., s-a arătat că nu se aplică în cauză dispoziţiile art. 107 C. proc. civ.
Având în vedere aspectele reţinute, s-a arătat că, în cauză, competenţa teritorială a instanţei de judecată nu este alternativă, aceasta urmând a fi stabilită exclusiv în funcţie de sediul reclamantei.
Deoarece după criteriul de stabilire a competenţei teritoriale (sediul reclamantei) nu reiese că Sucursala avea vreo legătură cu mun. Bucureşti la momentul înregistrării prezentei cauze, prin sentinţa civilă nr. 8343 din 6 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamanta CNCF CFR S.A. - SUCURSALA REGIONALĂ CF TIMIŞOARA, în favoarea Tribunalului Timiş. Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 8 aprilie 2022, sub acelaşi număr de dosar.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Timiş competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:
Prin acţiunea promovată, reclamanta SUCURSALA REGIONALĂ CF TIMIŞOARA a CNCF "CFR" S.A. a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1415,50 RON reprezentând valoarea tichetelor de masă şi a zilelor de concediu de odihnă încasate necuvenit.
Înalta Curte reţine că litigiul de faţă, având ca obiect cererea formulată de reclamanta C.N.C.F. "C.F.R." S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârâtă, A., are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.
Pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, sunt relevante dispoziţiile art. 269 Codul Muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.
Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii:
"cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".
De asemenea, potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de Codul Muncii, "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".
Din interpretarea celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul Muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.
În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, reglementează competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă, cu precizarea că textul art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 nu reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.
În speţă, însă, trebuie determinată norma de competenţă teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, respectiv, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii.
Cu toate acestea, în ceea ce priveşte conflictul de competenţă ivit între Tribunalul Timiş şi Tribunalul Bucureşti, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 227 alin. (2) din C. civ.:
"în funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru".
În aceste condiţii, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii cu cele ale art. 227 alin. (2) C. civ., rezultă că noţiunea de "sediu" utilizată în cuprinsul art. 269 alin. (2) Codul muncii nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, textul legal neputând fi interpretat restrictiv, în lipsa unei menţiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.
De asemenea, dispoziţiile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ. prevăd următoarele:
"Cu toate acestea, pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau entităţile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii".
Prin dispoziţiile legale anterior citate, legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, raţiunea legiuitorului fiind legată de drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, aşa cum este cazul în speţă.
În aceste condiţii, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., rezultă că noţiunea de "sediu" la care fac referire dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosinţă şi de exerciţiu.
Aplicând regula de interpretare a normelor juridice, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, rezultă că "sediul" reclamantului la care se referă art. 269 alin. (2) din Codul muncii vizează atât sediul principal, cât şi sediul secundar.
Cererea de chemare în judecată a fost formulată de C.N.C.F. "C.F.R." S.A. prin Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, în contradictoriu cu pârâtul A., fost angajat al C.N.C.F. "C.F.R." S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, care, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Timiş, şi-a exercitat atribuţiile aferente contractului de muncă în cadrul Sucursalei Regionale de Căi Ferate Timişoara.
Dat fiind că raporturile juridice de muncă ce atrag competenţa exclusivă au fost încheiate şi derulate cu SNTFC CFR CĂLĂTORI S.A. - Sucursala Regională De Transport Feroviar De Călători Timişoara, care are sediul în municipiul Timişoara, iar în cererea de chemare în judecată a fost indicat drept sediu al reclamantei cel din municipiul Timişoara, rezultă că în funcţie de acest sediu se va determina instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză.
Având în vedere că municipiul Timişoara, se află în circumscripţia teritorială a Tribunalului Timiş, rezultă că această instanţă este competentă să soluţioneze litigiul de muncă ivit între părţi.
Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2022.