Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra contestaţiilor de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 21 martie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2019, s-au dispus, printre altele, următoarele:

În majoritate, în baza art. 2502 din C. proc. pen., au fost menţinute măsurile asigurătorii dispuse asupra bunurilor aparţinând inculpaţilor A., B. şi C., astfel cum au fost menţinute prin Sentinţa penală nr. 399 din 29 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2014.

În cauză a fost formulată opinie separată în sensul ridicării măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanţele emise în Dosarul nr. x/2013 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, cu privire la bunurile aparţinând inculpaţilor D., E., F., G., H., I. şi J., precum şi a măsurii asigurătorii instituite în Dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei.

Pentru a dispune astfel, Completul de 5 Judecători al instanţei supreme a reţinut următoarele:

Prin ordonanţele din datele de 26 noiembrie 2014 şi 28 noiembrie 2014 emise în Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, s-a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000, art. 249, art. 251 şi art. 252 din C. proc. pen., instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile aparţinând inculpaţilor A., H., G., E., D., J., B., C., I. şi, respectiv, F., până la concurenţa sumei de 263.327.559 RON, echivalentul a 61.714.021,6 euro, reţinându-se, în esenţă, că, din materialul probator administrat în cauză, rezultă indicii temeinice cu privire la comiterea de către aceştia a infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen. (în forma autoratului sau, după caz, a complicităţii), şi că luarea măsurilor asigurătorii este necesară şi obligatorie în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune.

Având în vedere aceleaşi temeiuri de fapt şi de drept, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, a dispus, prin ordonanţele din 27 noiembrie 2014 emise în Dosarul nr. x/2013, instituirea popririi, până la concurenţa sumei de 263.327.559 RON, echivalentul a 61.714.021,6 euro, asupra sumelor de bani prezente şi viitoare aflate în conturile deschise la anumite unităţi bancare pe numele aceloraşi inculpaţi.

Totodată, s-a reţinut că prin ordonanţa din 16 februarie 2015 a aceleiaşi unităţi de parchet, emisă în Dosarul nr. x/2014, s-a dispus, în temeiul art. 20 din Legea nr. 78/2000, art. 249, art. 251 şi art. 252 din C. proc. pen., instituirea sechestrului asigurător asupra terenului în suprafaţă de 4425 m.p. situat în Snagov, jud. Ilfov, proprietatea numitei K., reţinându-se, în esenţă, că probaţiunea administrată atestă comiterea infracţiunilor de luare de mită şi dare de mită, prevăzute de art. 289 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 7 lit. b) din acelaşi act normativ, şi respectiv de art. 290 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (în forma autoratului sau, după caz, a complicităţii), şi că luarea măsurilor asigurătorii este necesară şi obligatorie în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 399 din 29 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, s-a dispus, cu privire la măsurile asigurătorii, următoarele:

- ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin ordonanţele din 26 noiembrie 2014, 27 noiembrie 2014 şi 28 noiembrie 2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, cu privire la bunurile aparţinând inculpaţilor D., E., F., G., H., I. şi J., ca urmare a achitării acestora, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a din C. proc. pen. (cu excepţia inculpatului I. pentru care s-au reţinut doar dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.), pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen., şi a respingerii, ca nefondată, a acţiunii civile promovată împotriva lor de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice (rechizitoriul nr. x/2013);

- menţinerea măsurilor asigurătorii instituite prin ordonanţele din 26 noiembrie 2014 şi 27 noiembrie 2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, asupra bunurilor aparţinând inculpaţilor A., B. şi C., până la concurenţa sumei stabilite cu titlu de despăgubiri, ca urmare a condamnării acestora la pedepse cu închisoarea pentru comiterea, în forma autoratului şi, respectiv, a complicităţii a infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen., art. 309 din C. pen. şi art. 5 din C. pen., şi a admiterii, în parte, a acţiunii civile exercitată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu consecinţa obligării lor, în solidar, la plata sumei de 218.353.075 RON, cu titlu de despăgubiri civile, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie, de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la achitarea integrală a sumei, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei stabilită cu titlu de despăgubiri, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a acestei sume (rechizitoriul nr. x/2013);

- ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa din 16 februarie 2015 emisă în Dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, asupra terenului în suprafaţă de 4425 m.p. situat în Snagov, jud. Ilfov, proprietatea numitei K., ca urmare a achitării inculpaţilor J. şi L., în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a din C. proc. pen., pentru comiterea infracţiunii de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 din C. pen. (1969) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (ca urmare a schimbării încadrării juridice din infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000), şi, respectiv, de complicitate la infracţiunea de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 26 raportat la art. 256 alin. (1) din C. pen. (1969) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (ca urmare a schimbării încadrării juridice din complicitate la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000) - rechizitoriul nr. x/2014.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, procedând la analizarea cererilor de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii, formulate inculpaţii C., A., H., I., B., D., F., J., E. şi G., prin apărători, a considerat că acestea sunt neîntemeiate, reţinând următoarele:

Prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor cuprinse în Regulamentul (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021, intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021, Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare) a fost modificată şi completată, printre altele, fiind introdus în materia măsurilor asigurătorii art. 2502 din C. proc. pen.

S-a reţinut că potrivit acestui text de lege, "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător."

Aşadar, obligaţia verificării din oficiu de către organul judiciar pe rolul căruia se află cauza a subzistenţei temeiurilor ce au stat la baza luării/menţinerii măsurilor asigurătorii s-a născut începând cu data de 28 februarie 2021, iar, în lipsa unor norme tranzitorii care să prevadă momentul de la care încep să curgă termenele de 6 luni şi, respectiv, de 1 an prevăzute de art. 2502 din C. proc. pen., în care o asemenea analiză se realizează, acestea trebuie calculate de la data intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021, o atare interpretare fiind singura ce corespunde dispoziţiilor art. 13 din C. proc. pen., ce reglementează aplicarea legii procesuale penale în timp.

Prin urmare, Completul de 5 Judecători al instanţei supreme a subliniat faptul că, în speţă, la momentul introducerii art. 2502 din C. proc. pen. în fondul activ al legislaţiei, judecata în Dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, era suspendată (până la soluţionarea cauzelor preliminare conexate înregistrate pe rolul C.J.U.E. sub nr. C-811/19 şi C-840/19), măsură procesuală ce fusese dispusă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 11 raportat la art. 2 alin. (2) din C. proc. civ., prin încheierea din 22 iunie 2020, astfel încât, procesul aflându-se în nelucrare ca urmare a opririi temporare a cursului judecăţii, nu mai era posibilă efectuarea niciunui act de procedură, cu excepţia celor reglementate expres de art. 367 alin. (8) din C. proc. pen.

Ca atare, dată fiind această situaţie particulară generată de suspendarea judecăţii, s-a constatat că, în cauză, termenul de 1 an instituit de art. 2502 din C. proc. pen. pentru verificarea măsurilor asigurătorii nu a început să curgă de la intrarea în vigoare a Legii nr. 6/2021 (28 februarie 2021), ci din momentul încetării cauzei de suspendare, cu consecinţa reluării procesului prin repunerea dosarului pe rol, astfel încât nu se poate considera împlinit la data de 21 martie 2022, aşa cum, în mod neîntemeiat, a susţinut apărarea inculpaţilor.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători a subliniat faptul că, spre deosebire de măsurile preventive, în cazul cărora art. 241 din C. proc. pen. stabileşte, în mod expres, situaţiile în care acestea încetează de drept, o asemenea reglementare nu se regăseşte în codificarea procesual penală şi în privinţa măsurilor asigurătorii, dar şi că soluţia juridică a aplicării prin analogie a textului de lege menţionat şi în ipoteza celor din urmă măsuri, avansată de apărare, nu poate fi acceptată, din moment ce, pe de o parte, pentru cele două categorii de măsuri legiuitorul a instituit condiţii diferite de luare şi menţinere, cu consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea încetării lor (printre altele, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe perioada căruia puteau fi luate şi menţinute şi nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal), iar, pe de altă parte, textul în discuţie (art. 241 din C. proc. pen.) nu conţine o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidenţă este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind, astfel, de strictă interpretare şi aplicare.

Mai mult decât atât, s-a constatat că, deşi enumeră soluţiile pe care organul judiciar le poate pronunţa cu ocazia examinării subzistenţei temeiurilor care au justificat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, art. 2502 din C. proc. pen. nu face referire şi la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menţinerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Ca atare, instanţa supremă a constatat că noile dispoziţii introduse prin Legea nr. 6/2021 nu reglementează consecinţele pe care le-ar antrena o conduită contrară conţinutului lor, situaţie în care termenele de 6 luni şi de 1 an instituite pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala depăşire a acestora nefiind de natură să atragă încetarea de drept a respectivelor măsuri, atâta timp cât o asemenea sancţiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive şi nu poate fi aplicată prin analogie şi în cazul măsurilor asigurătorii.

Contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători a apreciat că nu poate fi considerată ca reprezentând un argument pertinent pentru a justifica constatarea încetării de drept a măsurilor asigurătorii nici minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel din 3 - 4 iunie 2021, de vreme ce, pe de o parte, aceasta nu reprezintă rezultatul parcurgerii vreunuia dintre mecanismele de unificare a practicii judiciare, pentru a avea caracter obligatoriu, iar, pe de altă parte, în conţinutul său se consemnează, printre altele, că "Pentru ipoteza măsurilor asigurătorii menţinute prin sentinţă (n.n. situaţie ce se regăseşte şi în cauză), s-a apreciat că nu este necesară verificarea la primul termen de judecată".

Verificând subzistenţa temeiurilor care au determinat menţinerea măsurilor asigurătorii (sechestru asigurător şi poprire) prin Sentinţa penală nr. 399 din 29 iunie 2018 a instanţei supreme, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, cu privire la bunurile imobile şi sumele de bani aparţinând inculpaţilor A., B. şi C., instanţa de apel a reţinut următoarele:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă, în opinie majoritară, a menţionat că, în actuala etapă procesuală, nu pot forma obiectul controlului de temeinicie prin prisma dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen., măsurile asigurătorii asupra bunurilor inculpaţilor D., E., F., G., H., I. şi J. (rechizitoriul nr. x/2013), precum şi asupra terenului în suprafaţă de 4425 m.p. situat în Snagov, jud. Ilfov, proprietatea numitei K. (rechizitoriul nr. x/2014), instituite de procuror, dar ridicate prin hotărârea penală apelată, ci doar măsurile asigurătorii menţinute de prima instanţă în privinţa bunurilor aparţinând inculpaţilor A., B. şi C.

În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 2502 din C. proc. pen., din a căror interpretare rezultă că verificarea în această procedură se limitează exclusiv la măsurile asigurătorii luate sau menţinute în cauză, argumentele avute în vedere în acest sens fiind atât de ordin semantic, cât şi de ordin juridic, în condiţiile în care legiuitorul stabileşte că obiectul controlului constă în examinarea subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, aşadar a unor măsuri procesuale aflate în fiinţă la data verificării. În consecinţă, măsurile asigurătorii ridicate ca efect al unei soluţii dispuse asupra fondului acţiunii penale nu pot face obiect distinct de analiză în această procedură, ele urmând a fi evaluate, eventual, odată cu însăşi hotărârea prin care s-a dispus o atare măsură.

De asemenea, s-a apreciat că verificarea măsurilor asigurătorii se face inclusiv prin raportare la hotărârea dispusă de către instanţa de fond, care reprezintă temeiul menţinerii, luării sau ridicării acestor măsuri, astfel încât instanţa de apel nu mai poate face o analiză a măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanţele emise în Dosarul nr. x/2013 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, cu privire la bunurile inculpaţilor D., E., F., G., H., I. şi J., precum şi a măsurii asigurătorii instituite în Dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei întrucât acestea nu mai sunt în fiinţă la acest moment procesual, fiind ridicate prin sentinţa apelată.

Evaluând, în acest cadru, măsurile asigurătorii menţinute prin Sentinţa penală nr. 399 din 29 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, asupra bunurilor aparţinând inculpaţilor A., B. şi C., instanţa de apel, a reţinut că, potrivit prevederilor art. 2502 din C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, organele judiciare (procurorul, judecătorul de cameră preliminară, instanţa de judecată) trebuie să procedeze la verificarea periodică, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, a subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, putând dispune, după caz, menţinerea, restrângerea, extinderea ori ridicarea măsurii instituite anterior.

Totodată, s-a reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 249 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune (alin. (1). Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora (alin. (5).

În acest context, s-a constatat că, în general, luarea măsurilor asigurătorii este lăsată la aprecierea organului judiciar, dar există şi situaţii în care s-a prevăzut, cu titlu de excepţie, caracterul obligatoriu al dispunerii acestora, având în vedere natura faptelor comise ori consecinţele lor asupra unor categorii vulnerabile de subiecţi pasivi, sens în care sunt şi prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, care reglementează obligativitatea luării unor asemenea măsuri în cazul săvârşirii unei infracţiuni din cele prevăzute în Capitolul III al aceluiaşi act normativ.

Indiferent, însă, de caracterul lor obligatoriu sau facultativ, legiuitorul a stabilit că măsurile asigurătorii sunt eminamente temporare, provizorii, motiv pentru care, prin noile dispoziţii procesual penale, a reglementat verificarea periodică a subzistenţei temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea sau menţinerea acestora, putându-se dispune, după caz, în raport cu particularităţile fiecărei speţe, menţinerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea respectivelor măsuri. Prin urmare, s-a reţinut că, în cadrul acestui examen, instanţa trebuie să se raporteze atât la prevederile legale care vizează condiţiile în care poate fi dispusă măsura, cât şi la jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei (Decizia nr. 19 din 16 octombrie 2017 pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 953 din 4 decembrie 2017), dar şi la principiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecţia proprietăţii.

Sub acest din urmă aspect, Completul de 5 Judecători al instanţei supreme a făcut referire la jurisprudenţa europeană în materia drepturilor omului, conform căreia orice ingerinţă în drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale trebuie să fie prevăzută de lege, pentru a exclude caracterul arbitrar, să fie justificată de un interes public sau general legitim şi, nu în ultimul rând, să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cele privind protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, a reţinut că referitor la proporţionalitatea dintre ingerinţa statului în dreptul recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi interesul urmărit prin instituirea unei măsuri asigurătorii/de confiscare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că aceasta trebuie analizată, în funcţie de circumstanţele cauzei şi natura ingerinţei în discuţie, prin raportare la mai mulţi factori relevanţi, precum durata măsurii şi valoarea bunurilor supuse acesteia (cauza OOO Avrora Maloetazhnoe Stroitelstvo împotriva Rusiei, hotărârea din 07 aprilie 2020, paragr. 69; cauza Credit Europe Leasing IFN SA împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 87), necesitatea menţinerii măsurii, având în vedere desfăşurarea procedurii penale şi consecinţele acesteia asupra părţii interesate (cauza Lachikhina împotriva Rusiei, hotărârea din 10 octombrie 2017, paragr. 59), comportamentul reclamantului şi al autorităţilor statului care intervin, prin raportare şi la complexitatea cauzei (cauza Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 09 octombrie 2008, paragr. 75), disponibilitatea unei căi de atac efective, inclusiv accesul la instanţe, prin care un reclamant poate contesta măsura asigurătorie/confiscarea (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010, paragr. 49; cauza Credit Europe Leasing IFN SA împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 83 şi 87).

Prin urmare, s-a constatat că unul dintre criteriile ce trebuie evaluate în procedura prevăzută de art. 2502 din C. proc. pen. îl reprezintă proporţionalitatea dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii şi restrângerea dreptului de proprietate al unei persoane acuzate, aspect ce trebuie analizat indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii măsurii, ca decurgând din lege ori ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, având în vedere caracterul real al respectivelor măsuri procesuale, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului sau, după caz, inculpatului, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale, de vreme ce proprietarul pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.

În acelaşi sens, instanţa supremă a făcut trimitere şi la considerentele Deciziei nr. 19 din 16 octombrie 2017 pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 953 din 4 decembrie 2017, potrivit cărora "Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii)."

Ca atare, procedând, prin prisma criteriilor anterior arătate, la verificarea temeiurilor care au determinat menţinerea, prin sentinţa penală apelată, a măsurilor asigurătorii cu privire la bunurile aparţinând inculpaţilor A., B. şi C., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători a reţinut că, în privinţa acestora au fost dispuse, în vederea garantării reparării pagubei, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 şi art. 249 din C. proc. pen., sechestrul asigurător asupra unor bunuri imobile (ordonanţele din 26 noiembrie 2014) şi poprirea asupra sumelor de bani prezente şi viitoare aflate în conturile deschise pe numele lor la diverse unităţi bancare (ordonanţele nr. 393/P/2013 din 27 noiembrie 2014).

Totodată, s-a reţinut că pentru a menţine aceste măsuri asigurătorii, până la concurenţa sumei stabilite cu titlu de despăgubiri, instanţa de fond a avut în vedere, pe de o parte, dispoziţia de condamnare a celor trei inculpaţi pentru comiterea, în forma autoratului (A. şi B.) sau a complicităţii (C.), a infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen. (rechizitoriul nr. x/2013), iar, pe de altă parte, soluţia de admitere parţială a acţiunii civile promovată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu consecinţa obligării acestora la acoperirea prejudiciului material cauzat.

Deşi de la data instituirii măsurilor asigurătorii asupra bunurilor imobile şi sumelor de bani aparţinând inculpaţilor A., B. şi C. au trecut peste 7 ani, durată ce pare a fi una excesivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, raportându-se şi la celelalte criterii de analiză, a constatat că subzistă temeiurile care au determinat luarea şi menţinerea acestora, fiind, în continuare necesare pentru atingerea scopului prevăzut de art. 249 din C. proc. pen., şi anume pentru a se asigura recuperarea eventualului prejudiciu.

Astfel, au fost avute în vedere, pe de o parte, natura acuzaţiilor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii, respectiv infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen. (în forma autoratului şi, respectiv, a complicităţii), ce este susceptibilă de producerea unei pagube materiale, iar, pe de altă parte, faptul că, prin hotărârea atacată, s-a dispus condamnarea acestora pentru săvârşirea respectivei infracţiuni şi a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, inculpaţii fiind obligaţi la plata unei sume într-un cuantum foarte ridicat, cu titlu de despăgubiri civile (218.353.075 RON, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie, de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la achitarea integrală a sumei), precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă acesteia, calculată de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la achitarea integrală a debitului, soluţie care, deşi nu este definitivă, nu poate fi ignorată în analiza efectuată prin prisma dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen., în condiţiile în care a fost pronunţată în urma administrării unui probatoriu complex şi a stat la baza menţinerii de către prima instanţă a măsurilor asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale asupra bunurilor aparţinând celor trei acuzaţi, în limitele valorice stabilite prin hotărâre.

Având în vedere aspectele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, a constatat că, raportat la cuantumul prejudiciului stabilit prin hotărârea apelată, la complexitatea ridicată a cauzei, ce a determinat administrarea unui amplu probatoriu în fond, dar şi la stadiul procedurii judiciare în calea ordinară de atac, nefiind încă începută cercetarea judecătorească, în condiţiile în care, din cei aproximativ 2 ani şi 3 luni de când dosarul a fost înregistrat pe rolul instanţei de apel, judecata a fost suspendată o perioadă semnificativă de timp (22 iunie 2020 - 4 ianuarie 2022) fără a exista vreo culpă a organului judiciar (nefiind, astfel, depăşită o durată rezonabilă), se poate aprecia în mod întemeiat că, la momentul procesual actual, în privinţa măsurilor asigurătorii menţinute prin sentinţa penală apelată se păstrează un just echilibru între interesul general legitim al statului, constând în acoperirea unei eventuale pagube, şi interesul personal al acuzaţilor de a-şi exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor ce au fost indisponibilizate (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010; cauza Iordachescu împotriva României, cererea nr. x/09, hotărârea din 23 mai 2017).

Prin urmare, constatând că nu s-au modificat temeiurile care au stat la baza acestora, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 2502 din C. proc. pen., a dispus menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse asupra bunurilor aparţinând inculpaţilor A., B. şi C., astfel cum acestea au fost menţinute prin Sentinţa penală nr. 399 din 29 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2014.

Împotriva încheierii din data de 21 martie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2019, în termen legal, au formulat contestaţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpaţii A., B., C., H., D., I. şi F., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2022, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 18 aprilie 2022, când cauza a fost amânată la data de 23 mai 2022 faţă de lipsa de apărare a contestatoarei intimate inculpate F. şi a intimaţilor inculpaţi M., N. şi J., pentru care asistenţa juridică este obligatorie în condiţiile art. 90 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

La termenul din data de 23 mai 2022, în raport cu împrejurarea că pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală se afla Dosarul nr. x/2022 având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, cu privire la următoarea problemă de drept:

"Interpretarea art. 2502 din C. proc. pen., respectiv: care este natura juridică a termenului de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecăţii, în cadrul căruia este necesară verificarea periodică a subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii?", cu termen de judecată la data de 9 iunie 2022, instanţa a apreciat că nu este necesară suspendarea judecării, ci doar amânarea cauzei pentru a se dispune o soluţie cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, sens în care cauza a fost amânată la data de 20 iunie 2022, termen la care au avut loc şi dezbaterile.

Prin contestaţia formulată, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a învederat că, în mod greşit, instanţa de apel, în opinie majoritară, a considerat că măsurile asigurătorii ridicate ca urmare a soluţiilor de achitare dispuse în cauză nu pot reprezenta obiectul controlului în procedura reglementata de art. 2502 din C. proc. pen.

În susţinerea acestei critici, reprezentantul Ministerului Public a învederat că o hotărâre nedefinitivă nu poate produce efecte cu privire la aceste măsuri asigurătorii, întrucât hotărârea nu este executorie în conformitate cu prevederile art. 397 alin. (4) din C. proc. pen., astfel că măsurile asigurătorii subzistă, nefiind dispusă o ridicare în fapt a acestora.

De asemenea, reprezentantul Ministerului Public a considerat că se impune menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanţele din 26.11.2014, 27.11.2014 şi 28.11.2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, cu privire la bunurile aparţinând inculpaţilor D., E., F., G., H., I. şi J. şi menţinerea sechestrului asigurator instituit prin ordonanţa din data de 16.02.2015 emisă în dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, asupra terenului în suprafaţă de 4425 mp situat în Snagov, jud. Ilfov, proprietatea numitei K., întrucât inculpaţii sunt cercetaţi sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni de abuz în serviciu cauzatoare de prejudiciu, săvârşită în forma autoratului şi a complicităţii, şi a unei infracţiuni de corupţie, respectiv de luare de mită, comisă în aceeaşi formă a coautoratului şi a complicităţii, pentru care a fost necesară instituirea măsurii asigurătorii asupra terenului ce face obiectul acestei infracţiuni în vederea confiscării.

Prin contestaţiile formulate, contestatorii inculpaţi au criticat încheierea atacată atât sub aspectul nelegalităţii cât şi sub aspectul netemeiniciei.

Astfel, sub aspectul nelegalităţii, încheierea atacată a fost criticată de contestatorii inculpaţi A., B. şi C. şi de contestatorii intimaţi inculpaţi H., D., I. şi F. şi a vizat mai multe aspecte, respectiv stabilirea greşită a momentului de la care a început să curgă termenul de un an prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen., greşita apreciere asupra naturii acestui termen, precum şi greşita apreciere asupra lipsei unor dispoziţii legale care să reglementeze încetarea de drept a măsurilor asigurătorii.

Referitor la momentul de la care a început să curgă termenul de un an, contestatorii inculpaţi au apreciat că acesta coincide data intrării în vigoare a legii, contrar susţinerii instanţei de apel care a apreciat că acesta corespunde cu data repunerii pe rol a cauzei.

În ceea ce priveşte natura termenelor prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen., contestatorii inculpaţi au considerat că sunt termene substanţiale şi sunt identice cu termenele consacrate la măsurile preventive.

În raport cu aceste susţineri, contestatorii inculpaţi au solicitat să se constate că măsurile asigurătorii au încetat de drept ca urmare a faptului că acestea au fost puse în discuţia părţilor după expirarea termenului de un an prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen.

Referitor la critica privind lipsa unor dispoziţii legale care să reglementeze încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, contestatorii inculpaţi au precizat că este aplicabil raţionamentul a pari, potrivit căruia când două sau mai multe norme reglementează acelaşi domeniu de aplicare, respectiv drepturi fundamentale, şi dacă una dintre norme este incompletă, aceasta se completează cu dispoziţiile din cealaltă normă care este completă. Astfel, deşi nu sunt prevăzute sancţiuni în cazul nerespectării termenelor prevăzute de dispoziţiile 2502 din C. proc. pen., prin raţionamentul a pari se aplică dispoziţiile art. 241 din Codul de procedură, dispoziţii care prevăd instituţia încetării de drept a măsurii preventive.

De asemenea, contestatorii intimaţi inculpaţi H., D., I. şi F. au criticat şi faptul că instanţa de apel a considerat că măsurile asigurătorii ridicate ca urmare a soluţiilor de achitare dispuse în cauză nu pot reprezenta obiectul controlului în procedura reglementata de art. 2502 din C. proc. pen., învederând că o astfel de abordare lipseşte de substanţă conţinutul dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen.

Sub aspectul netemeiniciei, încheierea atacată a fost criticată de contestatorii inculpaţi A. şi B., C. şi a vizat greşita apreciere din partea instanţei de apel asupra proporţionalităţii dintre scopul urmărit la instituirea măsurilor asigurătorii şi restrângerea drepturilor persoanelor acuzate.

În susţinerea criticii de netemeinicie, contestatorii condamnaţi au invocat depăşirea unei durate rezonabile în care au subzistat măsurile asigurătorii şi greşita stabilire a prejudiciului stabilit în cauză prin raportul de expertiză judiciară întocmit în faţa instanţei de fond.

Examinând contestaţiile formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători apreciază că acestea sunt fondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Referitor la critica formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de contestatorii intimaţi inculpaţi privind neverificarea de către instanţa de apel măsurilor asigurătorii ridicate prin Sentinţa penală nr. 399 din 29 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători o apreciază că acestea trebuiau să facă obiectul analizei instanţei de apel în condiţiile art. 2502 din C. proc. pen.

Astfel, conform art. 397 alin. (4) din C. proc. pen., soluţia primei instanţe de ridicare a măsurilor asigurătorii nu este executorie, având acest caracter doar dispoziţiile din hotărâre privind luarea măsurilor asigurătorii. Aşadar, apelul formulat de parchet şi care îi vizează pe inculpaţii faţă de care s-au pronunţat soluţii de achitare are, potrivit dispoziţiilor art. 416 din C. proc. pen., efect suspensiv de executare inclusiv în privinţa dispoziţiei de ridicare a măsurilor asigurătorii, situaţie în care acestea continuă să fie în fiinţă până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Analiza textului de lege din perspectiva principiilor care guvernează calea ordinară de atac a apelului conduce la concluzia că se impune o verificare a tuturor măsurilor care sunt în fiinţă la acest moment procesual, o interpretare contrară fiind de natură să creeze o evidentă situaţie de inegalitate, discriminatorie, între inculpaţi, în funcţie de soluţia pronunţată de prima instanţă, ceea ce nu corespunde voinţei legiuitorului. Astfel, numai cei faţă de care s-a dispus condamnarea şi admiterea acţiunii civile ar avea dreptul de a obţine, în apel, restrângerea sau ridicarea măsurii dispuse (soluţie executorie la rămânerea definitivă a încheierii), iar nu şi cei faţă de care s-a dispus o soluţie de achitare şi s-a respins acţiunea civilă, în privinţa cărora măsurile asigurătorii au fost ridicate de prima instanţă, aceştia din urmă fiind obligaţi să aştepte soluţionarea definitivă a cauzei.

În ceea ce priveşte critica formulată de contestatorii inculpaţi A., B. şi C. şi de contestatorii intimaţi inculpaţi H., D., I. şi F. referitoare la natura termenului de un an prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen., momentul de la care începe să curgă acest termen precum, şi greşita apreciere asupra lipsei unor dispoziţii legale care să reglementeze încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători o apreciază ca fiind neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 2502 din C. proc. pen., "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător."

Aşadar, obligaţia verificării din oficiu de către organul judiciar pe rolul căruia se află cauza a subzistenţei temeiurilor ce au stat la baza luării/menţinerii măsurilor asigurătorii s-a născut începând cu data de 28 februarie 2021, data intrării în vigoare a acestor dispoziţii legale. În lipsa unor norme tranzitorii care să prevadă momentul de la care încep să curgă termenele de 6 luni şi, respectiv, de 1 an prevăzute de art. 2502 din C. proc. pen., acestea trebuie calculate de la data intrării în vigoare a dispoziţiilor legale.

Cu toate acestea, având în vedere că la momentul introducerii art. 2502 în C. proc. pen., judecata în Dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, era suspendată prin încheierea din 22 iunie 2020 (până la soluţionarea cauzelor preliminare conexate înregistrate pe rolul C.J.U.E. sub nr. C-811/19 şi C-840/19), nu era posibilă efectuarea niciunui act de procedură, cu excepţia celor reglementate expres de art. 367 alin. (8) din C. proc. pen.

În raport cu această situaţie particulară, generată de suspendarea judecăţii, în cauză, termenul de 1 an instituit de art. 2502 din C. proc. pen. pentru verificarea măsurilor asigurătorii a început să curgă din momentul încetării cauzei de suspendare, cu consecinţa reluării procesului prin repunerea dosarului pe rol.

În ceea ce priveşte natura termenelor prevăzute de art. 2502 din C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că măsurile asigurătorii sunt măsuri de constrângere cu caracter real, care constau în indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ale suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau ale altor persoane prevăzute de lege şi care au ca efect evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Măsurile asigurătorii sunt o consecinţă a comiterii infracţiunii, presupun un proces penal deja declanşat şi constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile.

Prin art. 2502 din C. proc. pen. s-a introdus obligaţia organelor judiciare de a verifica, din oficiu, subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în camera preliminară ori în cursul judecăţii.

Scopul urmărit de legiuitor a fost acela de a crea o obligaţie pozitivă a organelor judiciare de a analiza periodic, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii, precum şi necesitatea menţinerii acestora, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii măsurilor raportat la ingerinţa acestora în dreptul de proprietate, verificarea fiind justificată şi de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.

Prin urmare, rolul termenelor de 6 luni, respectiv un an, stabilite în cuprinsul art. 2502 din C. proc. pen., este acela de a garanta exercitarea obligaţiei organelor judiciare de a verifica subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii.

În lipsa acestor verificări ori dacă ele se realizează cu depăşirea termenelor stabilite de legiuitor, sunt încălcate standardele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind examenul proporţionalităţii şi necesităţii măsurii.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că termenele prevăzute de art. 2502 din C. proc. pen. sunt termene de recomandare, astfel încât depăşirea acestora nu atrage nicio sancţiune.

Ca atare, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că pentru măsurile asigurătorii nu se prevede instituţia încetării de drept, spre deosebire de măsurile preventive, în cazul cărora art. 241 din C. proc. pen. prevede, în mod expres, situaţiile în care acestea încetează de drept.

Completarea dispoziţiilor care reglementează măsurile asigurătorii cu dispoziţiile de la măsurile preventive (241 din C. proc. pen.) nu este posibilă deoarece pentru cele două categorii de măsuri legiuitorul a instituit condiţii diferite de luare şi menţinere, cu consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea încetării lor, iar, pe de altă parte, art. 241 din C. proc. pen. nu conţine o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidenţă este definită cu claritate în cuprinsul său, fiind, astfel, de strictă interpretare şi aplicare. Mai mult, se observă că, deşi enumeră soluţiile pe care organul judiciar le poate pronunţa cu ocazia examinării subzistenţei temeiurilor care au justificat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, art. 2502 din C. proc. pen. nu face referire şi la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menţinerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Ca atare, noile dispoziţii introduse prin Legea nr. 6/2021 nu reglementează consecinţele pe care le-ar antrena o conduită contrară conţinutului lor, situaţie în care termenele de 6 luni şi de 1 an instituite pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala depăşire a acestora nefiind de natură să atragă încetarea de drept a respectivelor măsuri, atâta timp cât, aşa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancţiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive şi nu poate normele care reglementează măsurile asigurătorii.

Referitor la criticile privind:

- temeinicia încheierii atacate, privind menţinerea măsurile asigurătorii dispuse faţă de bunurile aparţinând contestatorilor inculpaţi A., B. şi C., instituite prin ordonanţele din 26.11.2014 şi 27.11.2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei şi

- necesitatea menţinerii măsurilor asigurătorii instituite prin ordonanţele din 26.11.2014, 27.11.2014 şi 28.11.2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, cu privire la bunurile aparţinând contestatorilor intimaţi inculpaţi D., E., F., G., H., I. şi J., precum şi a sechestrul asigurator instituit prin ordonanţa din data de 16.02.2015 emisă în dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei asupra terenului în suprafaţă de 4425 m.p. situat în Snagov, judeţul Ilfov, proprietatea numitei K., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că analiza efectuată prin prisma dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen. trebuie să se raporteze la criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia protecţiei proprietăţii şi a dreptului la un proces echitabil, din perspectiva duratei procedurii, respectiv prin evaluarea complexităţii cauzei, în ansamblul său, a comportamentului acuzaţilor şi a celui al autorităţilor judiciare implicate, dar şi a multitudinii şi valorii importante a bunurilor ce au format obiectul indisponibilizării şi a intervalului mare de timp în care acestea s-au aflat sub puterea sechestrului.

Deşi prezenta cauză este una complexă, aspect ce rezultă din specificul activităţii infracţionale investigate şi numărul mare de inculpaţi ce au fost trimişi în judecată (fiind reunite două dosare), justificând administrarea unui amplu probatoriu, totuşi, din perspectiva ingerinţei statului în dreptul de proprietate, durata de peste 7 ani în care inculpaţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J., precum şi persoana ce figurează ca proprietar al terenului în suprafaţă de 4425 m.p. situat în Snagov, jud. Ilfov, au fost lipsiţi de posibilitatea de a dispune de bunurile imobile şi, după caz, de sumele de bani asupra cărora s-au instituit măsuri asigurătorii nu mai răspunde, la acest moment, criteriului proporţionalităţii măsurilor cu scopul urmărit prin luarea lor.

Astfel, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători are în vedere multitudinea bunurilor indisponibilizate prin ordonanţele procurorului emise în Dosarul nr. x/2013, comportamentul procesual corect adoptat de inculpaţi pe parcursul întregii proceduri judiciare, inclusiv în raport cu dispoziţia de indisponibilizare a unei părţi importante din proprietăţile pe care le deţineau, dar şi faptul că, prin hotărârea atacată, faţă de o parte dintre inculpaţi, s-a dispus achitarea.

Deşi măsurile asigurătorii aplicate în procesul penal asupra bunurilor acuzaţilor presupun, în principiu, restricţii temporare ale exercitării dreptului de dispoziţie asupra acestora şi nu implică un transfer de proprietate, atâta timp cât, în prezenta cauză, cercetarea judecătorească în apel nu a debutat încă, se poate considera rezonabil că păstrarea, în continuare, a măsurilor asigurătorii instituite asupra bunurilor inculpaţilor, dar şi în privinţa terenului indicat, este de natură a afecta justul echilibru între interesul general al societăţii (constând în acoperirea prezumptivei pagube produsă prin infracţiuni) şi interesul inculpaţilor, care ar fi obligaţi să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă în ipoteza prelungirii măsurilor pe o perioadă nedeterminată, ceea ce ar echivala cu însăşi încălcarea dreptului lor de proprietate asupra bunurilor (cauza Credit Europe Leasing IFN SA împotriva României, cererea nr. x/11, hotărârea din 21 iulie 2020; cauza Cernea împotriva României, cererea nr. x/12, hotărârea din 18 decembrie 2018; cauza Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe, cererea nr. x/04, hotărârea din 09 octombrie 2008).

Prin urmare, având în vedere că, la acest moment procesual, faţă de durata îndelungată a măsurilor asigurătorii, raportat la comportamentul autorităţilor şi cel al părţilor, nu mai este respectată cerinţa proporţionalităţii acestor măsuri cu scopul în vederea realizării căruia au fost instituite, condiţii în care nu mai subzistă temeiurile care au determinat luarea lor în privinţa inculpaţilor, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că s-ar impune ridicarea măsurilor asigurătorii instituite asupra bunurilor aparţinând inculpaţilor A., B. şi C. şi menţinute prin Sentinţa penală nr. 399 din 29 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2014.

De asemenea, în ceea ce priveşte dispoziţia de ridicare a sechestrului asigurător din cuprinsul Sentinţei penale nr. 399 din 29 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţate în Dosarul nr. x/2014, instituit asupra bunurilor aparţinând inculpaţilor D., E., F., G., H., I. şi J., precum şi asupra terenului în suprafaţă de 4425 m.p. situat în Snagov, jud. Ilfov, proprietatea numitei K., instanţa de control judiciar apreciază că se impune menţinerea acestei dispoziţii în raport cu durata îndelungată a măsurilor asigurătorii, comportamentul autorităţilor şi cel al părţilor, precum şi cu soluţia de achitare dispusă de instanţa de fond, soluţie bazată pe un vast probatoriu administrat în cauză.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători va admite contestaţiile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpaţii A., B., C., H., D., I. şi F. împotriva încheierii din data de 21 martie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2019, privind şi pe intimaţii inculpaţi G., M., L., E., N. şi J. şi, rejudecând:

Va ridica măsurile asigurătorii instituite prin ordonanţele nr. 393/P/2013 din 26 noiembrie 2014 şi 27 noiembrie 2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei asupra bunurilor aparţinând inculpaţilor A., B. şi C. şi menţinute prin Sentinţa penală nr. 399 din 29 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2014.

Va menţine dispoziţia de ridicare a sechestrului asigurător din cuprinsul Sentinţei penale nr. 399 din 29 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţate în Dosarul nr. x/2014, instituit prin ordonanţa din 16 februarie 2015 emisă în Dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, asupra terenului în suprafaţă de 4425 m.p. situat în Snagov, jud. Ilfov, proprietatea numitei K., precum şi dispoziţia de ridicare a măsurilor asigurătorii instituite prin ordonanţele nr. 393/P/2013 din 26 noiembrie 2014, 27 noiembrie 2014 şi 28 noiembrie 2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, cu privire la bunurile aparţinând inculpaţilor D., E., F., G., H., I. şi J.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiilor formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpaţii A., B., C., H., D., I. şi F., vor rămâne în sarcina statului, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru contestatoarea inculpată F. şi pentru intimata inculpată J., în cuantum de câte 313 RON, precum şi onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi M. şi N. până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de câte 80 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţiile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpaţii A., B., C., H., D., I. şi F. împotriva încheierii din data de 21 martie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2019, privind şi pe intimaţii inculpaţi G., M., L., E., N. şi J. şi, rejudecând:

Ridică măsurile asigurătorii instituite prin ordonanţele nr. 393/P/2013 din 26 noiembrie 2014 şi 27 noiembrie 2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei asupra bunurilor aparţinând inculpaţilor A., B. şi C. şi menţinute prin Sentinţa penală nr. 399 din 29 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2014.

Menţine dispoziţia de ridicare a sechestrului asigurător din cuprinsul Sentinţei penale nr. 399 din 29 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţate în Dosarul nr. x/2014, instituit prin ordonanţa din 16 februarie 2015 emisă în Dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, asupra terenului în suprafaţă de 4425 m.p. situat în Snagov, jud. Ilfov, proprietatea numitei K., precum şi dispoziţia de ridicare a măsurilor asigurătorii instituite prin ordonanţele nr. 393/P/2013 din 26 noiembrie 2014, 27 noiembrie 2014 şi 28 noiembrie 2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, cu privire la bunurile aparţinând inculpaţilor D., E., F., G., H., I. şi J.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiilor formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpaţii A., B., C., H., D., I. şi F., rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru contestatoarea inculpată F. şi pentru intimata inculpată J., în cuantum de câte 313 RON, precum şi onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi M. şi N. până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de câte 80 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iunie 2022.

GGC - ED