Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2022
Deliberând asupra apelurilor declarate, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 41 din data de 7 aprilie 2022, pronunţată de Completul de 5 Judecători Penal 3-2018 în dosarul nr. x/2018, cu majoritate, au fost respinse ca nefondate, contestaţiile în anulare formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi condamnaţii A., B., C. şi D. împotriva deciziei penale nr. 93 din data de 5 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2017.
S-a constatat că, prin încheierea nr. 210 din data de 19 decembrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, reunit la prezenta cauză, s-a dispus admiterea cererii formulate de contestatorul condamnat D. privind suspendarea executării sentinţei penale nr. 181 din 28 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 93 din 5 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei în anulare.
Totodată, s-a constatat că, prin încheierea din data de 20 decembrie 2018, s-a dispus suspendarea executării deciziei penale nr. 93 din 5 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei în anulare, în ceea ce îi priveşte pe condamnaţii A. şi B..
Constatând că, în cauză, contestatorii A., B., C. şi D. au fost condamnaţi pentru infracţiuni a căror sancţionare intră sub incidenţa dreptului Uniunii şi având în vedere elementele de interpretare a dispoziţiilor europene aplicabile furnizate de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, Înalta Curte- Completul de 5 Judecători a lăsat neaplicată Decizia nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale, apreciind că aplicarea standardului instituit prin decizia ultim menţionată, relativ la noţiunea de instanţă constituită potrivit legii, fiind de natură a genera încălcarea dispoziţiilor articolului 325 alin. (1) TFUE, precum şi a obiectivelor de referinţă enunţate în anexa la Decizia 2006/928, în condiţiile în care viciul constatat nu este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil potrivit standardelor europene.
Astfel, în ce priveşte incidenţa dreptului Uniunii, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a reţinut că acuzaţiile aduse contestatorilor şi în raport cu care s-a pronunţat hotărârea definitivă atacată cu prezenta cale de atac extraordinară se circumscriu unor infracţiuni de corupţie la nivel înalt, infracţiuni de abuz în serviciu în legătură cu gestionarea de fonduri europene şi infracţiuni de evaziune fiscală privind TVA.
Asupra infracţiunilor de evaziune fiscală privind TVA, în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat constant că acestea intră sub incidenţa articolului 325 alin. (1) TFUE care obligă statele membre să combată frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri efective şi disuasive, întrucât resursele proprii ale Uniunii cuprind, printre altele, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Decizia 2007/436, veniturile din aplicarea unei cote uniforme a bazelor armonizate de evaluare a TVA-ului, stabilite în conformitate cu normele Uniunii, existând o legătură directă între colectarea veniturilor din TVA cu respectarea dreptului Uniunii aplicabil şi punerea la dispoziţia bugetului Uniunii a resurselor TVA corespunzătoare, de vreme ce orice lacună în colectarea celor dintâi se poate afla la originea unei reduceri a celor din urmă (hotărârea Akerberg Fransson, C-617/10, hotărârea din 5.12.2017, MAS şi MB, C-42/17, hotărârea din 5.06.2018, Kolev şi alţii, C-612/15).
Cât despre infracţiunile de corupţie şi de abuz în serviciu ce au făcut obiectul cauzei, acestea intră sub incidenţa dreptului Uniunii având în vedere elementele de interpretare furnizate de Curte în paragrafele 184-194, în sensul că expresia "orice activitate ilegală" din cuprinsul articolului 325 alin. (1) TFUE nu poate fi interpretată restrictiv şi acoperă orice act de corupţie sau orice abuz în serviciu care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii şi aceasta indiferent dacă s-a şi produs o pierdere de resurse proprii Uniunii.
Mai mult, în ce priveşte România, obligaţia de combatere a corupţiei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii este completată de angajamentele asumate la încheierea negocierilor de aderare, concretizate ulterior prin adoptarea Deciziei 2006/928 care obligă statul român să adopte norme de drept penal şi de procedură penală care să permită aplicarea unor sancţiuni penale cu caracter efectiv şi disuasiv în ce priveşte faptele de corupţie şi, în special, de corupţie la nivel înalt, independent de o eventuală atingere adusă intereselor financiare ale Uniunii.
Ca atare, nu au putut fi primite argumentele contestatorilor condamnaţi privind inaplicabilitatea deciziei Curţii pe motiv că acuzaţiile nu vizează infracţiuni ce intră sub incidenţa dreptului Uniunii.
De asemenea, au fost respinse, ca fiind nefondate, susţinerile privind inaplicabilitatea deciziei pe considerentul că prezentele contestaţii în anulare nu vizează acuzaţii în materie penală, ci exclusiv o chestiune procedurală, având în vedere faptul că, prin căile extraordinare de atac, se tinde la desfiinţarea unor soluţii de condamnare definitive, Curtea statuând expres în sensul că cerinţa de efectivitate vizează inclusiv punerea în executare a pedepselor dispuse, întrucât în lipsa unei executări efective, sancţiunile nu ar putea avea un caracter efectiv şi disuasiv (paragraf 192, teza finală).
Odată stabilită incidenţa dreptului Uniunii, Înalta Curte a reţinut că prin decizia preliminară, Curtea, reunită în Marea Cameră, a confirmat jurisprudenţa sa rezultată din hotărârea pronunţată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, potrivit căreia MCV este obligatoriu în toate elementele sale pentru România, actele adoptate înainte de aderare de instituţiile Uniunii fiind obligatorii de la data aderării sale. Aceasta este situaţia Deciziei 2006/928, care este obligatorie în toate elementele sale pentru România atât timp cât nu a fost abrogată. Obiectivele de referinţă care urmăresc să asigure respectarea statului de drept au de asemenea caracter obligatoriu, România fiind ţinută să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ţinând seama de recomandările formulate în rapoartele întocmite de Comisie.
În considerarea obligaţiei ce incumbă instanţei naţionale de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne care împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive, Înalta Curte a constatat că aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 685 din 7 noiembrie 2018 ar avea drept consecinţă desfiinţarea hotărârii definitive şi rejudecarea cauzei în apel, iar o astfel de rejudecare are, în mod inevitabil, ca efect, prelungirea duratei procedurilor penale aferente. Or, pe lângă faptul că România s-a angajat să reducă durata procedurii pentru cauzele de corupţie, Curtea de Justiţie a reamintit că, ţinând seama de obligaţiile specifice care îi incumbă României în temeiul Deciziei 2006/928, reglementarea şi practica naţională în această materie nu pot avea drept consecinţă prelungirea duratei anchetelor privind infracţiunile de corupţie sau slăbirea, în orice alt mod, a luptei împotriva corupţiei (par. 197 din decizie).
Această constatare a contrarietăţii efectelor Deciziei nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale cu dispoziţiile de drept a Uniunii, ce instituie obligaţii formulate în termeni clari şi precişi, care nu sunt însoţite de nicio condiţie, este suficientă, prin ea însăşi, pentru ca instanţa să dea efect direct obiectivelor de referinţă enunţate în anexa la Decizia 2006/928 şi să lase neaplicată hotărârea instanţei de contencios constituţional, cel puţin în privinţa infracţiunilor de corupţie, orice altă interpretare a dreptului Uniunii fiind contrară elementelor de interpretare furnizate de Curtea de Justiţie şi de natură a antrena răspunderea statului român.
Mai mult, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a constatat că aplicarea Deciziei nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale, respectiv desfiinţarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, ar face aplicabilă succesiv Decizia nr. 417/2019 a instanţei de contencios constituţional, jurisprudenţa acesteia din urmă rezultată din deciziile menţionate presupunând, în privinţa infracţiunilor de corupţie a căror judecată în fond este de competenţa instanţei supreme, necesitatea unei duble judecări a cauzei în primă instanţă şi, eventual, a unei triple judecări în apel.
În raport de argumentaţia ce precede, dând efect direct articolului 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alin. (1) TFUE, precum şi Deciziei 2006/928, în interpretarea dată de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, prin hotărârea pronunţată la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a lăsat neaplicată Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale, aplicarea standardului instituit prin decizia ultim menţionată, relativ la noţiunea de instanţă constituită potrivit legii, fiind de natură a genera un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii şi de corupţie în general, cu încălcarea dispoziţiilor menţionate, în condiţiile în care viciul constatat nu este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil potrivit standardelor europene.
Analizând contestaţiile în anulare formulate prin prisma motivului invocat, respectiv prevederile art. 426 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, cu majoritate a constatat caracterul nefondat al acestora.
Cu titlu preliminar analizei contestaţiilor în anulare, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a apreciat că este necesară prezentarea succesiunii în timp a dispoziţiilor legale reclamate ca fiind încălcate în cauză de către instanţa de apel care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv art. 32 din Legea nr. 304/2004, care reglementează compunerea Completului de 5 judecători din cadrul instanţei supreme.
Acest text de lege a suferit, în intervalul 2013 - 2018, o serie de modificări după cum urmează:
Potrivit dispoziţiilor legale incidente în anul 2013, ca interval de referinţă, art. 32 din legea precitată avea următorul conţinut:
"(1) La începutul fiecărui an, în materie penală se stabilesc două complete de 5 judecători formate numai din judecători din cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(2) În alte materii decât cea penală se stabilesc la începutul fiecărui an două complete de 5 judecători.
(3) În compunerea completelor prevăzute la alin. (2) intră, de regulă, judecători specializaţi, în funcţie de natura cauzei.
(4) Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă compunerea completelor de 5 judecători. Judecătorii care fac parte din aceste complete sunt desemnaţi de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(5) Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În lipsa acestora, completul poate fi prezidat de un preşedinte de secţie desemnat în acest scop de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(6) Cauzele care intră în competenţa completelor prevăzute la alin. (1) şi (2) vor fi repartizate aleatoriu în sistem informatizat."
Ulterior, prin Legea nr. 255/2013, alin. (1), (4) şi (5) ale art. 32 au fost modificate şi aveau următorul cuprins:
"(1) La începutul fiecărui an, în materie penală se stabilesc complete de 5 judecători formate numai din judecători din cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(4) Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă numărul şi compunerea completelor de 5 judecători, la propunerea preşedintelui secţiei penale. Judecătorii care fac parte din aceste complete sunt desemnaţi, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(5) Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atunci când acesta face parte din complet, potrivit alin. (4), de preşedintele secţiei penale sau de decanul de vârstă, după caz."
Din dispoziţiile legale precitate, în vigoare la data soluţionării cauzei în care a fost pronunţată decizia penală atacată, a rezultat că modificările textului de lege vizau numărul completurilor de 5 judecători din materie penală, care nu mai era limitat la două, implicarea preşedintelui secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în propunerea numărului şi a componenţei acestora, desemnarea judecătorilor din aceste formaţiuni de judecată prin tragere la sorţi şi stabilirea celui care prezida completul de 5 judecători în persoana preşedintelui sau vicepreşedintelui Înaltei Curţi, atunci când acesta făcea parte din complet, a preşedintelui secţiei penale, fără a se face vreo altă precizare şi, în aceeaşi modalitate, a decanului de vârstă.
Modificările intervenite nu au fost corelate şi cu alte texte din legea de organizare judiciară, care au rămas neschimbate.
Astfel, deşi se reglementa un număr nelimitat de completuri de 5 judecători în materie penală şi două completuri în alte materii, numărul total al completurilor de 5 judecători din cadrul Înaltei Curţi a rămas nemodificat, respectiv 4 (art. 19 din Legea nr. 304/2004).
Totodată, s-a reţinut că modificările aduse art. 32 nu au fost corelate cu dispoziţiile art. 33, care, de asemenea, au rămas neschimbate şi care prevedeau, în alin. (1), că:
"preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţi prezidează Secţiile Unite, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Completul de 5 judecători şi orice complet în cadrul secţiilor, când participă la judecată", iar, în alin. (3), că:
"preşedinţii de secţii pot prezida orice complet de judecată din cadrul secţiei, iar ceilalţi judecători prezidează prin rotaţie".
Or, în enumerarea formaţiunilor de judecată din cadrul instanţei supreme prezidate de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în lipsa acestuia, de unul dintre vicepreşedinţi, era menţionat expres de legiuitor şi Completul de 5 judecători, alături de Secţiile Unite, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, conţinutul prevederilor legale precitate reglementa conducerea completurilor de 5 judecători de către preşedintele, respectiv vicepreşedinţii instanţei supreme, în contradicţie evidentă cu dispoziţiile art. 32 alin. (4) care reglementau tragerea la sorţi a judecătorilor din cadrul acestor completuri.
Mai mult, conform noilor modificări, preşedintele secţiei penale avea competenţa exclusivă de a propune numărul şi componenţa completurilor de 5 judecători, în lipsa unei prevederi exprese a legiuitorului, în toate materiile, deşi în alin. (3) al art. 32 (rămas nemodificat) se instituia regula specializării judecătorilor din compunerea completurilor, în funcţie de natura cauzei.
În plus, teza a doua din alin. (5) al art. 32, referitoare la prezidarea de către preşedintele secţiei penale sau a decanului de vârstă a completurilor de 5 judecători, cu privire la care legiuitorul nu a făcut nicio menţiune aşa cum a făcut-o în cazul preşedintelui instanţei şi a vicepreşedintelui (atunci când acesta face parte din complet) contrazice prevederea din alin. (4) al aceluiaşi articol conform căruia judecătorii care fac parte din aceste completuri sunt desemnaţi prin tragere la sorţi. Interpretarea literală a art. 32 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013, îndrituia preşedintele secţiei penale sau decanul de vârstă, după caz, să conducă completurile de 5 judecători, indiferent de materie. De altfel, preşedinţii secţiilor civile erau excluşi de la conducerea completurilor de 5 judecători în materie civilă, deşi, şi în cadrul completurilor de 5 judecători trebuie respectat principiul specializării.
Înalta Curte a reţinut că aspectele relevate anterior denotă lipsa de claritate a modificărilor legislative, imprecizia termenilor folosiţi de legiuitor fiind de natură a conduce la interpretări juridice diferite.
De altfel, realitatea juridică a confirmat această concluzie. Însă, deşi desemnarea, prin tragere la sorţi, a 4 din cei 5 membri ai completurilor de judecată, a avut caracter public şi transparent, fiind cunoscută tuturor participanţilor din procesele penale, niciuna dintre părţile implicate în procedurile judiciare aflate pe rolul completurilor de 5 judecători ori apărătorii acestora sau Ministerul Public, în intervalul cuprins între 01 februarie 2014, când au intrat în vigoare modificările referite, şi până la pronunţarea, de către Curtea Constituţională, a deciziei nr. 685 din 07 noiembrie 2018, nu au invocat nelegala compunere a formaţiunilor de judecată nici cu ocazia soluţionării apelurilor şi nici ulterior rămânerii definitive a deciziilor penale, ca motiv de contestaţie în anulare, aceeaşi fiind situaţia şi în prezenta cauză.
Pe cale de consecinţă, s-a constatat că atât instanţa supremă, cât şi părţile şi Ministerul Public au dat aceeaşi interpretare dispoziţiilor legale privind compunerea completurilor de 5 judecători.
Ulterior pronunţării deciziei penale atacate, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004, s-au stabilit cu claritate regulile privind completurile de 5 judecători, atât în materie penală, cât şi în alte materii, respectiv desemnarea, prin tragere la sorţi, a tuturor membrilor acestora, precizarea expresă a persoanelor, dar şi a modalităţii concrete în care se prezidează aceste completuri.
Astfel, art. 32 din Legea nr. 304/2004 are, în prezent, următorul conţinut, ambiguităţile şi contradicţiile legislative cuprinse în reglementarea anterioară generatoare de interpretări diferite a textelor de lege fiind înlăturate prin prevederile inserate, cu claritate şi precizie, în special, în alin. (5) şi (6) ale articolului precitat:
"(5) Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de unul dintre cei 2 vicepreşedinţi sau de preşedinţii de secţie atunci când aceştia fac parte din complet, desemnaţi potrivit alin. (4) (prin tragere la sorţi).
(6) În cazul în care niciunul dintre aceştia nu a fost desemnat să facă parte din completurile de 5 judecători, completul este prezidat, prin rotaţie, de fiecare judecător, în ordinea vechimii în magistratură a acestora."
Prin Decizia nr. 685 din data de 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018), interpretarea jurisprudenţială unitară a normelor de referinţă, constantă în intervalul 01.02.2014 - 23.07.2018, a fost invalidată de instanţa de contencios constituţional, însă această împrejurare nu este de natură a afecta legalitatea compunerii instanţei care a pronunţat soluţia definitivă anterior atât modificărilor aduse Legii nr. 304/2004 prin Legea nr. 207/2018, cât şi datei publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 685/2018.
Astfel, dispoziţiile legale în vigoare la data de 5 iunie 2018, relevante cu privire la desemnarea membrilor şi conducerea completurilor de 5 judecători erau cuprinse în art. 32 alin. (4), (5) şi art. 33 din Legea nr. 304/2004, precum şi în art. 28 alin. (4) şi art. 29 din Regulamentul din 21 septembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea nr. 3 din 28 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014, potrivit cărora "Completele de 5 judecători sunt prezidate, după caz, de preşedintele, vicepreşedinţii, preşedintele secţiei penale sau decanul de vârstă"; "În scopul stabilirii completelor de 5 judecători în materie penală, preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie desemnează anual, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, câte 4 sau, după caz, câte 5 judecători (n.r) din cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru fiecare complet". Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi - act administrativ cu caracter normativ, publicat în Monitorul Oficial - prevedea, prin norme previzibile şi accesibile părţilor, care sunt judecătorii instanţei supreme care prezidează completurile de 5 judecători.
Imprecizia relevată de interpretarea gramaticală a textului art. 32 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, în forma în vigoare la acea dată (care nu includea preşedintele secţiei penale în enumerarea judecătorilor cărora, potrivit legii, le revenea atribuţia de a prezida completul de 5 judecători, atunci când făceau parte din complet "potrivit alin. (4)") era contrabalansată, astfel, de o interpretare sistematică a normei (mai ales în coroborare cu art. 33 din aceeaşi lege) şi de clarificările aduse prin legislaţia secundară, adoptată, conform art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004, în vederea organizării executării legii la nivelul instanţei supreme.
Acest context normativ primar şi secundar, în vigoare la data soluţionării definitive a prezentei cauze, a constituit baza juridică a participării, în Completul de 5 judecători şi a prezidării acestei formaţiuni de judecată, de către preşedintele, vicepreşedinţii instanţei supreme ori preşedintele secţiei penale, după caz.
În intervalul de timp premergător intrării în vigoare a Legii nr. 207/2018, pe toată durata de activitate a Legii nr. 304/2004 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 255/2013), interpretarea ansamblului normelor anterior menţionate a fost unanim reflectată în modul de alcătuire a completurilor de 5 judecători şi necontestată nici în speţa de faţă (pe durata soluţionării apelului), nici în alte cauze deduse judecăţii acestor completuri.
Dacă, în contextul considerentelor regăsite în paragraful 130 al deciziei nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale, o atare realitate juridică a fost apreciată irelevantă pentru constatarea conflictului juridic de natură constituţională, din perspectiva procesului de aplicare efectivă a legii şi a deciziei Curţii în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, ea reprezintă, prin raportare la exigenţele art. 126 alin. (1) din Constituţie, punctul de pornire în analiza realizată de instanţă.
Din această perspectivă, s-a constatat că nu se poate face abstracţie de faptul că aplicarea în timp a normelor de procedură penală - cum sunt şi cele care reglementează alcătuirea completului de judecată - este supusă regulii tempus regit actum.
Exigenţele acestui principiu fundamental operează atât în ipoteza în care intervin modificări legislative ale unor norme de procedură (caz în care art. 15 alin. (2) din Constituţie instituie o prohibiţie expresă de aplicare retroactivă a noii legi), cât şi în ipoteza în care sunt emise acte jurisdicţionale obligatorii, prin care se interpretează dispoziţii de această natură.
Indiferent de emitentul lor, actele jurisdicţionale prin care sunt supuse interpretării ori, după caz, sunt sancţionate pentru neconstituţionalitate normele de procedură produc întotdeauna efecte numai pentru viitor, caracter consacrat expres atât în cazul deciziilor de contencios constituţional (art. 147 alin. (4) Constituţie), cât şi al deciziilor obligatorii pronunţate de Înalta Curte în exercitarea atribuţiilor sale de unificare a practicii judiciare [art. 126 alin. (2), (3) Constituţie şi art. 474 alin. (2), (4) şi art. 477 alin. (3) din C. proc. pen..]. Astfel de acte de jurisdicţie nu sunt aplicabile raporturilor juridice soluţionate definitiv anterior adoptării lor, cu singura excepţie a situaţiei prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (în măsura în care sunt întrunite toate cerinţele textului de lege).
În cazul particular al contestaţiei în anulare, repunerea în discuţie a soluţiei definitive se grefează întotdeauna pe erori de procedură, circumscrise motivelor prevăzute de art. 426 din C. proc. pen., prin care se tinde la asigurarea conformităţii depline dintre hotărârea definitivă şi exigenţele de legalitate ale procesului penal. În demersul de verificare a acestei conformităţi, baza normativă a analizei instanţei o constituie, însă, legea în vigoare la data pronunţării hotărârii definitive, numai în raport de această lege urmând a se verifica dacă instanţa de apel a comis erori de drept şi dacă ele au viciat sau nu procedura ce a premers pronunţării deciziei definitive.
Având natura juridică a unei căi extraordinare de atac, de anulare şi retractare a hotărârilor definitive ce conţin erori de drept, contestaţia în anulare are întotdeauna ca temei exclusiv nulitatea unor acte de procedură efectuate anterior pronunţării hotărârii (error in procedendo). La rândul său, noţiunea de "nulitate" implică întotdeauna încălcarea prescripţiilor legale în vigoare la data efectuării actului nul sau anulabil.
Orice modificare legislativă adusă normelor de procedură ulterior pronunţării hotărârii definitive, chiar premergător comunicării acesteia ca act procedural, este irelevantă sub aspectul legalităţii deciziei şi nesusceptibilă a atrage, eo ipso, desfiinţarea sa. A admite posibilitatea ca soluţia dată printr-o hotărâre definitivă să fie repusă în discuţie ca efect exclusiv al intervenirii, ulterior pronunţării sale, a unei legi noi de procedură sau a fortiori a unei interpretări obligatorii a normei de drept procesual printr-un act de jurisdicţie, înseamnă, implicit, a recunoaşte posibilitatea aplicării retroactive a legii procesual penale în scopul anulării unei hotărâri rămase definitive sub imperiul altei legi.
Or, în dreptul intern, dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie instituie explicit principiul neretroactivităţii legii de procedură.
La rândul său, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, dezvoltată inclusiv pe tărâmul atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. e) C. proc. pen., exclude eventuala asimilare a deciziilor sale cu un temei pentru repunerea în discuţie a hotărârilor definitive.
În deciziile prin care a soluţionat conflicte juridice de natură constituţională în care a fost implicată autoritatea judecătorească, Curtea Constituţională a subliniat în mod constant că "Efectul ex nunc al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică (s.n) şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecinţă, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională" (Decizia nr. 838 din 27.05.2009, publicată în M.Of. nr. 461 din 03.07.2009, Decizia nr. 972 din 21.11.2012, publicată în M.Of. nr. 800 din 28.11.2012, Decizia nr. 460 din 13.11.2013, Publicată în M. Of. nr. 762 din 09.12.2013, toate pronunţate de Curtea Constituţională).
Totodată, prin Decizia nr. 838 din 27.05.2009, evocată supra, constatând existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, Curtea a subliniat că sesizarea sa pentru îndeplinirea atribuţiei referitoare la soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, precum şi decizia prin care se stabileşte existenţa unui conflict şi modul de soluţionare a acestuia "nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătoreşti".
A reţinut, de asemenea, că "asimilarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie cu efectuarea de către Curtea Constituţională a unui control de legalitate/constituţionalitate asupra hotărârilor judecătoreşti, transformând Curtea într-o instanţă de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispoziţiilor constituţionale privind soluţionarea conflictelor juridice şi o încălcare flagrantă a competenţei Curţii Constituţionale. (...) Aşa fiind, apare ca evident că decizia pronunţată de Curtea Constituţională în soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în exercitarea atribuţiei consacrate de art. 329 din C. proc. civ.
De altfel, Curtea a statuat şi cu alte ocazii că, potrivit competenţelor sale, care sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 146 din Constituţie şi de Legea nr. 47/1992, aceasta asigură, pe calea controlului de constituţionalitate, supremaţia Constituţiei în sistemul juridic normativ, nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătoreşti sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice".
Prin urmare, Înalta Curte- Completul de 5 Judecători a constatat că motivul invocat nu se circumscrie cazului de contestaţie în anulare privind compunerea completului de judecată, instanţa de apel fiind compusă potrivit legii în vigoare şi potrivit interpretării unanime şi necontestate date actelor normative relevante la data pronunţării.
În ce priveşte completarea motivelor contestaţiei în anulare formulată de contestatorul condamnat B. în cadrul căreia acesta invocă nerespectarea principiului continuităţii, Înalta Curte - Completul de 5 judecători a constatat că această chestiune excedează motivelor pentru care a fost admisă în principiu contestaţia în anulare şi, ca atare, instanţa nu este abilitată să analizeze această critică.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte - Completul de 5 judecători, cu majoritate, a respins, ca nefondate, contestaţiile în anulare formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi condamnaţii A., B., C. şi D. împotriva deciziei penale nr. 93 din data de 5 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2017, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. va obliga contestatorii condamnaţi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
În opinie separată, în esenţă, s-a reţinut că prin aplicarea Deciziei nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale în cererile de contestaţie în anulare şi redeschiderea procedurii finalizate prin Decizia nr. 93 din 5 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători nu se încălcă articolul 325 alin. (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenţia PIF, precum şi cu Decizia 2006/928", neexistând temeiuri pe baza cărora să se poată reţine existenţa unui risc sistemic de impunitate ca urmare a aplicării normelor naţionale referitoare la termenele de prescripţie, până la pronunţarea unei hotărâri definitive, subsecvent rejudecării.
Împotriva deciziei penale nr. 41 din data de 7 aprilie 2022, pronunţată de Completul de 5 Judecători Penal 3-2018 în dosarul nr. x/2018 persoanele condamnate B., D. şi A. au declarat apel, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2022, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 12 septembrie 2022, dată la care au avut loc şi dezbaterile, susţinerile reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate. Având nevoie de timp pentru a delibera, instanţa a amânat pronunţarea la data de 19 septembrie 2022 şi ulterioară la data de 23 septembrie 2022.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul de 5 Judecători examinând cu prioritate admisibilitatea căii de atac promovate, constată că aceasta este inadmisibilă şi va fi respinsă ca atare, pentru următoarele considerente:
Dând eficienţă principiului stabilit prin dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine, aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora, potrivit dispoziţiilor legii procesual penale prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor art. 408 din C. proc. pen., pot fi atacate cu apel sentinţele, dacă legea nu prevede altfel, iar potrivit dispoziţiilor art. 370 alin. (1) din C. proc. pen. "Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată sau prin care aceasta se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă."
Totodată, art. 432 din C. proc. pen. reglementează în alin. (4), căile de atac care pot fi exercitate împotriva hotărârii pronunţate asupra contestaţiei în anulare, stabilind că "sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă".
Potrivit prevederilor art. 432 alin. (1) din C. proc. pen. "instanţa... dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului (şi nu a contestaţiei, n.n.)" sau la rejudecarea cauzei, după desfiinţare.
Conform prevederilor menţionate anterior, în situaţia în care hotărârea atacată a rămas definitivă prin neapelare [pentru cazurile prevăzute de art. 426 alin. (1) lit. b), i) din C. proc. pen..] şi contestaţia în anulare este formulată împotriva sentinţei aparţinând primei instanţe, aceasta este susceptibilă de a fi atacată cu apel.
Pe de altă parte, în situaţia în care contestaţia în anulare este formulată împotriva hotărârii rămasă definitivă în faţa instanţei de apel, aceasta este soluţionată printr-o decizie pronunţată tot de instanţa de apel, care este definitivă. Prin respingerea contestaţiei în anulare, hotărârea atacată îşi menţine puterea executorie şi îşi produce în continuare efectele ca orice hotărâre penală definitivă.
Astfel fiind se constată că o hotărâre dată într-o cale de atac extraordinară poate fi atacată printr-o cale de atac ordinară numai dacă şi hotărârea atacată este susceptibilă de o asemenea cale de atac.
Raportând dispoziţiile legale incidente la cauza dedusă judecăţii, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reţine că a fost sesizat cu apelul formulat de condamnaţii D., B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 41 din 7 aprilie 2022 pronunţată de Completul de 5 Judecători Penal 3-2018 în dosarul nr. x/2018, hotărâre definitivă, prin care a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de condamnaţii A., B., C. şi D..
Având în vedere că, în cauză, contestaţia în anulare a fost formulată împotriva hotărârii rămasă definitivă în faţa instanţei de apel, în mod corect aceasta a fost soluţionată printr-o decizie pronunţată tot de instanţa de apel, care este definitivă.
Drept urmare, în privinţa deciziei penale nr. 41 din 7 aprilie 2022 pronunţată de Completul de 5 Judecători Penal 3-2018 în dosarul nr. x/2018, care este definitivă, legea nu prevede posibilitatea exercitării vreunei căi ordinare de atac, fiind susceptibile de reformare pe calea apelului exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
În acest sens, în practica anterioară s-a decis că recursul declarat împotriva unei decizii prin care s-a respins contestaţia în anulare întemeiată pe cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) - c) din C. proc. pen. (din 1968 - n.n.) este inadmisibil sau că, dacă decizia atacată a fost pronunţată de instanţa învestită să soluţioneze contestaţia în anulare împotriva unei decizii pronunţate în recurs, aceasta este definitivă şi nu poate fi atacată cu un nou recurs ori că decizia pronunţată de instanţa de recurs învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare împotriva propriei hotărâri date în judecarea unui recurs anterior este definitivă şi nu poate fi atacată cu apel sau cu recurs.
Totodată, prin Decizia nr. 5/2015(1519), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a stabilit că hotărârea pronunţată în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, împotriva unei sentinţe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului.
Având în vedere faptul că a fost formulată o cale de atac nerecunoscută de legea procesual penală, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în baza art. 421 pct. 1 lit. a) din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibile, apelurile declarate de persoanele condamnate B., D. şi A. împotriva deciziei penale nr. 41 din data de 7 aprilie 2022, pronunţată de Completul de 5 Judecători Penal 3-2018 în dosarul nr. x/2018.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., apelanţii vor fi obligaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţi, în cuantum de câte 220 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibile, apelurile declarate de persoanele condamnate B., D. şi A. împotriva deciziei penale nr. 41 din data de 7 aprilie 2022, pronunţată de Completul de 5 Judecători Penal 3-2018 în dosarul nr. x/2018.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă apelanţii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţi, în cuantum de câte 220 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2022.