Opere muzicale. Spot publicitar difuzat în recepţia unei clinici medicale. Înţelesul sintagmei „comunicare publică”. Lipsa caracterului lucrativ al comunicării
Cuprins pe materii: Dreptul proprietăţii intelectuale. Drepturi de autor şi drepturi conexe
Index alfabetic: opere muzicale
- comunicare publică
- clinică medicală
- avantaj economic
- spot publicitar
Legea nr. 8/1996, art. 13 lit. f), art. 20
Aşa cum reiese din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, caracterul lucrativ priveşte realizarea comunicării publice a fonogramelor/videogramelor ca o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obţine un anumit profit, în măsura în care oferirea acestui serviciu influenţează standardul stabilimentului şi, prin urmare, preţul solicitat. În acest caz, publicul care face obiectul comunicării este, pe de o parte, vizat de utilizator şi, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu „captat” în mod accidental (Hotărârea din 15 martie 2012, Società Consortile Fonografici c. Marco del Corso, cauza C-135/10, Hotărârea din 07 decembrie 2006, SGAE, C-306/05, Hotărârea din 04 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08).
Astfel, prezenţa pacienţilor într-o clinică este subsumată scopului achiziţionării unui serviciu medical - primirea unui diagnostic/rezultat medical/tratament la un raport calitate/preţ cât mai avantajos, independent de difuzarea operelor muzicale în scop ambiental în recepţie (spaţiu de aşteptare), care nu influenţează standardul serviciilor medicale sau preţul acestora, ci crează un ambient plăcut pentru aşteptare celor prezenţi, deci o intenţie indiferentă din punct de vedere al scopului economic, profitabil. Ca atare, nu se poate prezuma o creştere a clientelei şi o sporire a atractivităţii clinicii pârâte în ochii pacienţilor, procurând în acest fel un avantaj concurențial datorită comunicării fonogramelor, în sensul art. 13 lit. f) şi art. 20 din Legea nr. 8/1996, fără o dovadă efectivă a utilizării purtătoare de remuneraţii.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2377 din 6 decembrie 2022
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii deduse judecății:
Prin cererea înregistrată la data de 3.12.2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, reclamanta UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor în contradictoriu cu pârâta A. S.R..L, a solicitat să se pronunţe o hotărâre prin care să fie obligată pârâta la:
- plata sumei de 743.466,00 lei la care se adaugă TVA, egală cu valoarea triplului remuneraţiilor (drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spaţiu, perioada şi modalităţile menţionate la capătul 1.1, corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în:
1. Clinicile şi centrele medicale „A”, conform Anexei ataşate prezentei cereri de chemare în judecată, pentru perioada noiembrie 2017 - noiembrie 2020
În subsidiar capătului 1 al cererii de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtei la plata:
a) sumei de 247.822,00 lei, la care se adaugă TVA, reprezentând valoarea remuneraţiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spaţiile, perioadele şi modalităţile menţionate la capătul 1, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale;
b) sumei de 626.865,56 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate pana la data de 11.11.2020 pentru întârzierea plaţii remuneraţiilor specificate la litera a) a capătului subsidiar capătului 1 al prezentei cereri de chemare in judecata;
c) la plata penalităţilor de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 11.11.2020 şi până la data plăţii efective a sumei de 247.822,00 lei.
2. plata cheltuielilor de judecată.
I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Bucureşti:
Prin sentinţa civilă nr. 240 din 17.02.2021, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel București:
Prin decizia civilă nr. 200A din 10.02.2022, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamanta împotriva sentinţei civile nr. 240/2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 200A/2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta.
II.1. Motivele de recurs:
Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, invocând incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În motivarea căii de atac, cu referire la istoricul litigiului dedus judecăţii, în ceea ce priveşte nelegalitatea hotărârii atacate, a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 13 lit. f) art. 15 (actual 20) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, art. 44 alin. (1) din Constituţia României, art. 11 bis din Convenţia de la Berna, ratificată de România prin Legea nr. 77/1998, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul protocol adiţional la aceasta, art. 413 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cele ale Hotărârii arbitrale publicate prin Decizia ORDA nr. 266/2011, şi art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).
Din această perspectivă, a susţinut că instanţa de apel a aplicat direct şi cu prioritate alin. (1) al art. 3 din Directiva 2001/29, în detrimentul legii naţionale, dând prin analogie o interpretare proprie noţiunii de comunicare publică prevăzută de acest text al Directivei, prin invocarea unor similitudini cu speţa din cauza C-135/10, care priveşte noţiunea de comunicare publică prevăzută de alin. (2) al art. 8 din Directiva 92/100.
Astfel, a apreciat că hotărârea este nelegală, întrucât dispoziţiile Directivei nu pot fi invocate pe orizontală, în litigiile dintre persoanele de drept privat, acestea din urmă putând invoca directiva numai pe verticală împotriva statului şi numai dacă dispoziţiile unei directive sunt clare, precise şi necondiţionate şi doar în cazul lipsei transpunerii sau în cazul unei transpuneri incorecte.
A precizat că invocabilitatea directă a directivei pe verticală se întemeiază pe imposibilitatea statelor de a opune persoanelor de drept privat propria neîndeplinire a obligaţiilor care le revin în temeiul acestei directive, iar absenţa invocabilităţii directe a directivei pe orizontală se explică prin faptul că aceasta generează obligaţii doar în sarcina statelor, neputând să genereze prin ea însăşi obligaţii pentru o persoană de drept privat.
În acest sens, a invocat jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza 8/81) potrivit căreia, chiar şi în cazul invocării directivei pe verticală, este necesar ca dispoziţiile din directiva invocate să apară ca fiind, din punctul de vedere al conţinutului lor, necondiţionale şi suficient de precise, caz în care persoanele de drept privat sunt îndreptăţite să le invoce împotriva statului, fie atunci când acesta nu transpune în termen directiva în dreptul naţional, fie atunci când acesta nu o transpune corect.
Distinct de imposibilitatea invocărilor lor pe orizontală, a susţinut că nici dispoziţiile alin. (1) al art. 3 din Directiva 2001/29 nu pot fi reţinute ca fiind unele necondiţionate şi suficient de precise, din care ar rezulta sensul dat acestora de instanţa de apel cât timp a recurs la interpretarea proprie bazată pe analogie şi pe similitudini, contrar celei date de legea naţională care transpune directiva.
Cu trimitere la paragraful 74 din considerentele hotărârii din cauza C-135-2010, a arătat că instanţa de apel a considerat în mod nelegal că noţiunea de comunicare publică din dispoziţiile alin. (1) al art. 3 din Directiva 2001/29 este echivalentă celei din dispoziţiile alin. (2) al art. 8 din Directiva 92/100.
Cu toate acestea, instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că nu pot fi primite apărările UCMR-ADA pentru că cele două directive menţionate ar reglementa într-o maniera cvasiidentică dreptul de autoriza şi de a interzice, atât în cazul dreptului de autor, cât şi în cazul drepturilor conexe de producător de fonograme şi de artist interpret, însă nu poate fi legală o hotărâre pe care instanţa naţională o întemeiază pe o aproximare a dispoziţiilor unei directive.
În contradicţie cu cele reţinute în hotărârea recurată, alin. (2) al art. 8 din Directiva 92/100 nu recunoaşte şi nu reglementează un drept conex de a autoriza şi de a interzice care să revină producătorilor şi artiştilor interpreţi, ci doar o compensare, o remunerare echitabilă, care să compenseze lipsa acestui drept în situaţia reglementată de acea dispoziţie; această distincţie este făcută în mod expres şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, distincţie pe care instanţa de apel a încălcat-o.
Diferenţierea majoră este arată în mod expres de Curte în paragraful 75 al hotărârii sale atunci când reţine că autorii dispun, în temeiul art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29, de un drept cu caracter preventiv, care le permite să se interpună între eventualii utilizatori ai operelor lor şi comunicarea publică pe care aceşti utilizatori ar putea urmări să o efectueze, în scopul de a o interzice, în schimb, artiştii interpreţi sau executanţii şi producătorii de fonograme beneficiază, în temeiul art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, de un drept cu caracter compensator care nu poate fi exercitat înainte ca o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme să fi fost deja utilizată pentru o comunicare publică de către un utilizator.
A invocat faptul că instanţa naţională nu are competenţa de a interpreta normele cuprinse în directivele europene, ci poate doar să le aplice pe verticală atunci când normele acesteia sunt necondiţionate şi suficient de precise.
Or, în speţă, operează o veritabilă interpretare pe care instanţa de apel a dat-o alin. (1) al art. 3 din Directiva 2001/29 şi nu a unei simple aplicări a acestei norme, în condiţiile în care pentru aplicarea acesteia instanţele au apelat la analogie şi similitudini, context în care a invocat şi încălcarea art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), care conferă Curţii de Justiţie a Uniunii Europene competenta exclusivă de a se pronunţa, cu titlu preliminar, cu privire interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
În mod nelegal, instanţa a reţinut că o utilizare a operelor muzicale precum cea în litigiu nu ar reprezenta un act de comunicare publică pentru că i-ar lipsi caracterul lucrativ, concluzie care ar decurge din similitudinea cu speţa din cauza C-135/10.
Potrivit art. 15 (actual 20) din Legea nr. 8/1996, se consideră comunicare publică orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia.
Aşadar, noţiunea de comunicare publică trebuie interpretată prin antiteza cu cea de familie şi de cunoştinţe ale acesteia, aşa ca cum rezultă din art 35 [actual 37) din aceeaşi lege, făcând trimitere şi la definiţia noţiunii de comunicare publică din glosarul OMPI, însă în speţă în cele peste 100 de spaţii în care pârâta prestează servicii recepţie precum şi în fiecare dintre acestea prezenţa concomitentă sau succesivă a unui număr foarte mare de persoane, care exced cercului normal al aceleaşi familii, nu pot fi considerate un astfel de grup privat.
Sub aspectul caracterului lucrativ, instanţa de apel nu a analizat şi deosebirile dintre această speţă şi cea din cauza C-135/10, limitându-se în a reţine ca singură similitudine noţiunea generică de cabinet medical, care nu este suficientă pentru a ajunge la o concluzie similară.
A învederat ca primă deosebire existenţa dreptului autorilor de a autoriza şi de a se opune actului de comunicare publică, drept care nu există în cazul producătorilor de fonograme prevăzut de alin. (3) al art. 8 din Directiva 92/100, incidentă în speţa din cauza C-135/10.
O a doua deosebire constă în faptul că în acea speţă difuzarea fonogramelor se realiză în cabinetul individual al medicului stomatolog în timp ce în cauză muzica este comunicată public într-un spaţiu în care se prestează servicii pentru mai multe cabinete de analize medicale.
O a treia deosebire constă în faptul că în cauza C-135/10 difuzarea fonogramelor era realizată într-un singur spaţiu, în cabinetul stomatologic, pe când în speţa de faţă muzica este comunicată public într-o reţea de peste 100 de spaţii de recepţie, fiecare prestând servicii pentru mai multe cabinete de analize medicale; în speţă, a invocat comunicarea publică în spaţiile în care se prestează servicii de recepţie şi nu în interiorul cabinetelor în care sunt realizate analizele medicale.
O a patra deosebire constă în aceea că în timp ce difuzarea fonogramelor în speţa din cauza C-135/10 privea un număr restrâns de persoane, în cazul de faţă comunicarea publică priveşte un număr nedeterminat de potenţiali destinatari, atât cei care au acces în paralel la aceeaşi operă, cât cei care au acces în mod succesiv la operă în cele peste 100 de spaţii în care sunt presate serviciile de recepţie.
Aşadar, spre deosebire de speţa din cauza C-135/10, în prezenta cauză nu există o situaţie similară în ceea ce priveşte potenţiali destinatari, numărul de persoane care au acces la prestările de servicii, cercul persoanelor care au acces la opere în mod concomitent sau succesiv nefiind unul foarte limitat, aşa cum a fost cazul cabinetului stomatologic.
În cauză, este vorba de o reţea de spaţii în care sunt prestate servicii de recepţie, iar în concurenţa dintre reţele de centre de analize medicale prestarea serviciilor de recepţie, printre care şi cele referitoare la ambianţa din zona de recepţie şi de aşteptare, pot fi de natură să îl facă pe prestator să se aştepte în mod rezonabil la o creştere a calităţii generale a serviciilor sale, cu impact asupra clientelei.
Nu în ultimul rând, hotărârea arbitrală invocată în apel se bucură de puterea lucrului judecat în sensul că şi în cabinetele medicale pot avea loc acte de comunicare publică a operelor muzicale astfel ca simpla similitudine cu speţa din cauza C 135/10 constând în caracterul medical al cabinetului nu poate exclude existenţa unui act de comunicare publică a operelor muzicale.
II.2. Apărările formulate în cauză:
Intimata-pârâtă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei inadmisibilităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate, ca temeinică şi legală, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C.proc.civ.
În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, pe care apărătorul intimatei-pârâte a calificat-o în şedinţă publică ca fiind cea a nulităţii căii de atac, a arătat că incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. nu a fost în niciun fel argumentată de recurentă, respectiv nu au fost indicate prevederile legale de ordine publică ce ar fi fost nesocotite la pronunţarea deciziei atacate.
Astfel, referirea la dispoziţiile art. 13 lit. f) şi art. 15 (actual 20) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe sau la dispoziţiile art. 44 din Constituţie, precum şi la celelalte texte de lege enumerate în motivele de recurs este pur formală, atâta vreme cât recurenta nu a arătat în mod concret în ce a constat pretinsa încalcare a acestor norme, aceasta urmărind să repună în discuţie raţionamentul ce a fundamentat respingerea apelului sau susţinerile din acţiunea introductivă şi din apel. Practic, criticile recurentei nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, ci chestiuni de fapt, abordare ce excede cadrului unei cereri de recurs.
Pe fondul recursului, sub un prim aspect, a precizat că este nefondată susţinerea similară criticilor din apel la adresa hotărârii primei instanţe relativ la motivarea străină de natura cauzei, indicând că instanţa de apel se raportează la fonograme, iar nu la opere muzicale protejate, în condiţiile în care instanţa de apel a expus raţionamentului juridic pe care soluţia se fundamentează la prestaţii artistice din domeniul audiovizual, apreciind ca fiind esenţială în cauză incompatibilitatea dintre specificul activităţii clinicii (efectuarea de analize medicale de laborator) şi procurarea unui avantaj economic, respectiv sporirea clientelei prin difuzarea de opere muzicale protejate.
A arătat că raportarea la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene are în vedere analiza făcută de instanţa europeană în cauza C-135/10 - Società Consortile Fonografici (SCF) cu privire la sensul noţiunii de comunicare publică, indiferent de obiectul comunicării - opere muzicale protejate sau fonograme ce implică o apreciere individualizată pentru care trebuie să se ţină cont de mai multe criterii complementare, neautonome şi interdependente.
Printre aceste criterii se numără, în primul rând, rolul indispensabil al utilizatorului, care efectuează un act de comunicare atunci când intervine, pe deplin conştient de consecinţele comportamentului sau, pentru a oferi clienţilor sar accesul la o opera protejată, comportament care nu a fost dovedit în speţa de faţă.
În al doilea rând, Curtea a menţionat anumite elemente inerente noţiunii de public, adică „publicul” trebuie să fie constituit dintr-un număr nedeterminat de potenţiali destinatari şi dintr-un număr destul de important de persoane.
Un alt criteriu relevant este caracterul lucrativ al unei comunicări publice, adică publicul care face obiectul comunicării este vizat de utilizator şi, în plus, receptiv la comunicarea acestuia, iar nu captat în mod accidental, astfel că o astfel de difuzare nu conferă organismului de gestiune colectivă dreptul de a percepe o remuneraţie.
Aceste criterii de individualizare a noţiunii de comunicare publica sunt în egală măsură valabile în speţa de faţă, cum corect a decelat instanţa de apel.
Prin urmare, nu pot fi considerate pertinente susţinerile apelantei referitoare la considerente străine de natura cauzei.
La fel de lipsite de substanţă sunt şi susţinerile recurentei grefate pe greşita aplicare a legii, respectiv a art. 44 din Constituţia României sau a art. 13 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
Invocarea acestor texte de lege nu dispensează recurenta de sarcina probei difuzării în spaţiile deţinute de intimată a unor opere muzicale ce fac parte din repertoriul protejat al acesteia, or, o asemenea dovadă nu s-a făcut la fondul cauzei şi nici în apel.
II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Printr-o primă critică dedusă judecăţii recursului ce reclamă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a reproşat instanţei de apel aplicarea cu prioritate a art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/09 în detrimentul legii naţionale, dând prin analogie o interpretare proprie noţiunii de comunicare, contrară celei date de legea naţională care transpune directiva, prin invocarea unor similitudini cu speţa din cauza C-135/10, care priveşte noţiunea de comunicare publică prevăzută de art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100.
Or, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cerinţa legală pentru aplicare directă a Directivei impune ca dispoziţiile din directiva evocată să apară ca fiind, din punctul de vedere al conţinutului lor, necondiţionate şi suficient de precise, caz în care persoanele de drept privat sunt îndreptăţite să le invoce împotriva statului, fie atunci când acesta nu transpune în termen directiva în dreptul naţional, fie atunci când acesta nu o transpune corect.
Contrar considerentelor pe care se fundamentează hotărârea pronunţată în cauza C-135/10 (paragraful 74), instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că noţiunea de comunicare publică din dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/09 este echivalentă celei din dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, în sensul în care ar reglementa într-o manieră cvasiidentică dreptul de a autoriza şi de a interzice atât în cazul dreptului de autor, cât şi în cazul drepturilor conexe de producător de fonograme şi de artist interpret, însă diferenţierea majoră este arată în mod expres în paragraful 75 al hotărârii menţionate atunci când reţine că autorii dispun, în temeiul art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/09, de un drept preventiv care le permite să se interpună între eventualii utilizatori ai operelor lor şi comunicarea public pe care aceşti utilizatori ar putea urmări să o efectueze, în scopul de a o interzice. În schimb, artiştii interpreţi sau executanţi şi producării de fonograme beneficiază, în temeiul art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, de un drept cu caracter compensator care nu poate fi exercitat înainte ca o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme să fi fost deja utilizată pentru o comunicare publică de către un untilizator.
Aşadar, potrivit recurentei-reclamante, instanţa naţională nu are competenţa de a interpreta normele cuprinse în directivele europene, ci doar să le aplice pe verticală atunci când acestea sunt necondiţionate şi suficient de precise, împrejurare ce relevă încălcarea art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), care conferă Curţii de Justiţie a Uniunii Europene competenţa exclusivă de a se pronunţa, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
Critica astfel formulată este nefondată.
Obligaţia ce revine instanţei naţionale de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul Uniunii Europene a fost consacrată prin Hotărârea din Cauza C-14/83, Von Colson and Kamann v. Land Nordrhein-Westfalen pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi menţionată constant în jurisprudenţa Curţii, care a evidenţiat sub acest aspect îndatorirea statelor membre, care rezultă dintr‑o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, precum și de a lua toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea acestei obligații, care se impun tuturor autorităților statelor membre, inclusiv autorităților jurisdicționale, în cadrul competențelor acestora. Rezultă de aici că, prin aplicarea dreptului național și în special a dispozițiilor unei legi naționale special adoptate în vederea aplicării unei directive, instanța națională este obligată să interpreteze dreptul său național în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta.
Această obligație de interpretare conformă a dreptului național este inerentă sistemului Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene, în măsura în care permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul competențelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiile cu care sunt sesizate (a se vedea Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer și alții, C‑397/01-C‑403/01, parag. 114, Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, parag. 197 și 198, precum și Hotărârea din 19 ianuarie 2010, Kücükdeveci, C‑555/07, parag. 48).
Aşadar, interpretarea dată normelor din dreptul Uniunii Europene este obligatorie pentru instanţele naţionale în litigii care presupun aplicarea directă a acelor norme ori, după caz, aplicarea dispoziţiilor din legea naţională ce transpun un act din Dreptul Uniunii Europene, în situaţiile în care se impune armonizarea normelor dintr-o anumită materie la nivelul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene.
Din această perspectivă, în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în respectarea principiului aplicării prioritare a dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) din Constituţia României, instanţa de apel a apreciat în mod autonom, din perspectiva criteriilor legale (art. 20 din Legea nr. 8/1996, modificată), dacă situaţia de fapt dedusă judecăţii se circumscrie noţiunii de „comunicare publică” ceea ce relevă îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei instanţei naţionale de asigurare a efectului deplin al dreptului Uniunii Europene prin interpretarea legii naţionale şi, în special, a dispoziţiilor legale ce transpun o directivă, în lumina textului şi a finalităţii directivei.
Din jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privind noţiunea de „comunicare publică” rezultă că revine instanţei naţionale aprecierea globală a situaţiei concrete şi a compatibilităţii acesteia cu dezlegările de drept regăsite în jurisprudenţa Curţii, ţinându-se seama de mai multe criterii complementare, neautonome și interdependente, care trebuie aplicate atât în mod individual, cât și în interacțiune unele cu celelalte.
Aşadar, faptul că hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se raportează la contexte diferite în care s-a produs analiza noţiunii de „comunicare publică”, nu împiedică instanţa naţională să aplice criteriile stabilite în jurisprudenţa europeană, prin dezlegările de principiu date în interpretarea directivei. Dimpotrivă, atare operaţiune relevă obligaţia instanţei naţionale de a interpreta legea naţională prin prisma directivei.
Este real că instanţa de apel a făcut referire la hotărârea Curţii pronunţată în cauza C-135/10, Società Consortile Fonografici c. Marco del Corso, însă în considerentele acesteia se reiterează criterii jurisprudenţiale anterioare de stabilire a calităţii de „utilizator” a persoanei fizice sau a persoanei juridice care realizează un act de comunicare a unei fonograme, a noţiunii de „public”, precum şi a „caracterului lucrativ” al unei comunicări publice, pe baza cărora, s-a conchis în sensul că pârâta nu datorează remuneraţiile echitabile solicitate de către reclamantă.
În ceea ce priveşte caracterul lucrativ al comunicării, prin raportare la cauza C-135/10, recurenta-reclamantă a legat îndeplinirea acestui criteriu de lipsa analizei în considerentele deciziei recurate a aspectelor ce vizează inexistenţa dreptului producătorilor de fonograme de a autoriza şi de a se opune actului de comunicare publică, potrivit alin. (3) al art. 8 din Directiva 92/100; muzica este comunicată public într-un spaţiu în care se prestează servicii de recepţie pentru mai multe cabinete de analize medicale; comunicarea publică priveşte un număr nedeterminat de potenţiali destinatari, atât cei care au acces în paralel la aceeaşi operă, cât cei care au acces în mod succesiv la operă în cele peste 100 de spaţii în care sunt prestate serviciile de recepţie, iar în concurenţa dintre reţele de centre de analize medicale prestarea serviciilor de recepţie, printre care şi cele referitoare la ambianţa din zona de recepţie şi de aşteptare, pot fi de natură să îl facă pe prestator să se aştepte în mod rezonabil la o creştere a calităţii generale a serviciilor sale, cu impact asupra clientelei.
Înalta Curte mai observă că, potrivit motivelor de apel, partea a reiterat relevanţa criteriului lucrativ doar în cazul drepturilor conexe, nu şi în cazul dreptului de autor, unde Directiva şi legea naţională recunosc titularului dreptul exclusiv de a autoriza ori interzice comunicarea, iar nu un drept la remunerare echitabilă, ca în cazul drepturilor conexe.
Critica astfel formulată este argumentată, pe de o parte, prin referiri la elemente ale situaţiei de fapt din prezentul litigiu, iar nu în coordonatele concrete pe care instanţa le-a constatat pe baza analizei probelor, iar, pe de altă parte, la aspecte ale situaţiei de fapt la care s-a raportat analiza din menţionata hotărâre a instanţei europene.
O atare expunere nu evidenţiază vreun motiv de nelegalitate a deciziei recurate, ci exprimă numai dezacordul recurentei-reclamante faţă de evaluarea criteriului lucrativ al unei comunicării publice comparativă pe care instanţa de apel a realizat-o între situaţia care a constituit reperul analizei realizate de instanţa europeană - aceea a difuzării de fonograme în prezenţa pacienţilor săi de către un medic stomatolog ca muzică de ambient - şi situaţia stabilită în speţă - aceea a unei comunicări publice realizată sub forma unui spot publicitar în recepţii (spaţiile de aşteptare) aparţinând intimatei-pârâte - şi de concluzia pe care a dedus-o din această evaluare.
În conformitate cu art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996, „Utilizarea unei opere dă naştere la drepturi patrimoniale, distincte şi exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice: (…) comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public”.
Prin „comunicare publică” în sensul legii, se înţelege, printre altele, potrivit definiţiei din art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, „orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia (…)”.
Prin acţiunea introductivă, reclamanta UCMR-ADA-Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, în calitate de organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor în domeniul muzical, a susţinut că pârâta A. S.R.L. comunică public opere muzicale în scop ambiental în spaţiile pe care le deţine prevalându-se de autorizaţia/licenţa neexclusivă emisă de Uniunea Producătorilor de Fonograme din România.
Prin apărarea formulată încă de la judecata în primă instanţă, pârâta a susținut lipsa îndreptățirii reclamantei de a colecta remunerația, în numele și pe seama autorilor, în virtutea unei pretinse gestiuni colective obligatorii, arătând că în centrele de recoltare şi laboratoarele pe care le deţine nu sunt instalate sisteme de sonorizare, singura comunicare publică fiind cea a unui spot publicitar creat în scop de Marketing ce cuprinde două piese muzicale, Conception de Mocha Music şi Coţofana hoaţă de G. Rossini, maniera afirmată de pârâtă nefiind combătută de reclamantă prin administrarea altor dovezi în etapele procesuale anterioare, deşi îi incumbă sarcina probei faptului generator al pretenţiilor sale (comunicarea publică efectivă de opere muzicale), potrivit art. 249 C.proc.civ., după cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.
Aşa cum reiese din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, caracterul lucrativ priveşte realizarea comunicării publice a fonogramelor/videogramelor ca o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obţine un anumit profit din aceasta, în măsura în care oferirea acestui serviciu influenţează standardul stabilimentului şi, prin urmare, preţul solicitat; furnizată în scopul - şi susceptibilă să se repercuteze asupra - frecventării localului şi, în final, asupra rezultatelor sale economice. Din aceasta se subînţelege că publicul care face obiectul comunicării este, pe de o parte, vizat de utilizator şi, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu „captat” în mod accidental (a se vedea Hotărârea din 15 martie 2012, Società Consortile Fonografici c. Marco del Corso, cauza C-135/10, paragr. 90-91, Hotărârea din 07 decembrie 2006, SGAE, C-306/05, paragr. 44, Hotărârea din 04 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08, paragr. 205).
Instanţa comunitară a stabilit în cauza C-135/10 că se impune o apreciere individualizată a noţiunii de comunicare publică, această sarcină revenind instanţei naţionale pentru a se putea aprecia dacă un utilizator efectuează un act de comunicare publică în sensul art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100. Astfel, conform abordării individualizate, trebuie să se aprecieze situaţia unui utilizator precis din perspectiva persoanelor cărora le comunică fonograma protejată şi având în vedere natura dreptului vizat de art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, care este un drept de natură economică.
Or, instanţa de apel, într-o apreciere globală a situaţiei pârâtei analizând fiecare criteriu în mod individual şi toate în corelaţie, în interacţiune, în acord deplin cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, corect a reţinut că prezenţa pacienţilor în clinică este subsumată scopului achiziţionării unui serviciu medical - primirea unui diagnostic/rezultat medical/tratament la un raport calitate/preţ cât mai avantajos, independent de difuzarea operelor muzicale în scop ambiental în recepţiile (spaţiile de aşteptare) aparţinând clinicii, care nu influenţează standardul serviciilor medicale sau preţul acestora, ci crează un ambient plăcut pentru aşteptare celor prezenţi, deci o intenţie indiferentă din punct de vedere al scopului economic, profitabil. Instanţa nu poate să prezume o creştere a clientelei şi o sporire a atractivităţii intimatei-pârâte în ochii pacienţilor, procurând în acest fel un avantaj concurențial datorită comunicării fonogramelor, în sensul art. 13 lit. f) şi art. 20 din Legea nr. 8/1996, fără o dovadă efectivă a utilizării purtătoare de remuneraţii.
După cum a reţinut instanţa comunitară, un întreprinzător care difuzează fonograme în prezenţa clienţilor săi ca muzică de ambient nu poate să se aştepte în mod rezonabil la o creştere a clientelei doar ca urmare a acestei difuzări şi nici să crească preţul prestărilor de servicii oferite. Clienţii beneficiază în mod fortuit şi independent de dorinţele lor, de accesul la anumite fonograme, în funcţie de momentul sosirii la stabiliment şi de durata aşteptării, încât nu se poate prezuma că o clientelă normală care achită serviciile oferite de pârâtă este receptivă la difuzarea în cauză. Prin urmare, o astfel de difuzare nu este susceptibilă, în sine, să aibă repercusiuni asupra profiturilor pârâtei.
Câtă vreme nu s-a reținut în sarcina pârâtei îndeplinirea actelor de comunicare publică, în mod evident, instanța de recurs nu poate realiza evaluarea/calificarea unei asemenea conduite din perspectiva trăsăturii pe care recurenta-reclamantă o evocă, aceea a caracterului lucrativ.
Aceeaşi observaţie este valabilă şi în privinţa criticii relative la puterea de lucru judecat a hotărârii arbitrale invocată în apel bazată pe existenţa similitudinii cu speţa din cauza C-135/10.
Aşadar, alegaţiile recurentei-reclamante referitoare la impactul muzicii ambientale asupra clienţilor clinicii nu relevă vreun viciu de nelegalitate a constatărilor făcute de instanţa de apel în privinţa conduitei intimatei-pârâte (anume aceea de a nu fi subiectul unei activităţi de comunicare publică a fonogramelor pentru care recurenta-reclamantă a pretins plata remuneraţiilor ce sunt specifice drepturilor de autor) aşa încât ele nu pot determina reformarea deciziei recurate.
În fine, referirea la dispoziţiile art. 44 din Constituţia României, art. 11 bis din Convenţia de la Berna, ratificată de România prin Legea nr. 77/1998, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul protocol adiţional la aceasta enumerate în motivele de recurs, paragraful 8, rămâne pur formală, atâta vreme cât recurenta-reclamantă nu a arătat în concret în ce a constat pretinsa încălcare a acestor norme de către instanţa de apel din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta UCMR-ADA-Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor împotriva deciziei civile nr. 200A din 10.02.2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.