Funcția publică. Controlul averilor. Răsturnarea prezumției caracterului licit al dobândirii averii. Sarcina probei
Cuprins pe materii: Drept administrativ. Integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice. Regimul juridic al evaluării averilor.
Index alfabetic:
- Declaraţie de avere
- Prezumţie relativă
- Sarcina probei
Legea nr. 115/1996, art. 18 alin. (1)
Curtea Constituțională a statuat, în mod constant, că prezumția dobândirii licite a averii este o prezumția legală, dar relativă, deoarece nu împiedică cercetarea modului licit sau ilicit al dobândirii acesteia.
Aceasta înseamnă că prezumția nu poate fi răsturnată de plano, dar poate fi înlăturată în cursul procedurii de cercetare a averii, în baza dovezilor administrate, potrivit dreptului comun în materie de probațiune.
Persoana cercetată are dreptul să dovedească împrejurarea că, deși nu și-a declarat averea în conformitate cu dispozițiile legale, aceasta a fost dobândită licit.
ICCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1058 din 23 februarie 2022
I. Circumstanțele cauzei
1.1. Cadrul procesual
Prin Sesizarea din 11.05.2015 a Agenției Naționale de Integritate, adresată Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Constanța, s-a solicitat începerea acțiunii de control și constatarea diferenței semnificative, potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010, între veniturile realizate și averea dobândită de către numitul A, funcționar public (comisar în cadrul Gărzii Financiare Constanța). Sesizarea a fost însoțită de Raportul de evaluare nr. 18515/G/II/06.05.2015.
Din analiza coroborată a probelor administrate în cauză, în raport cu constatările Agenției Naționale de Integritate, ținând seama și de explicațiile și lămuririle date de către persoana cercetată și de celelalte persoane audiate în cauză, precum și de concluziile rapoartelor de expertiză întocmite, Comisia de cercetare a averilor a reținut, în esență, că, în urma evaluării averii dobândite în perioada 01.01.2000 – 31.12.2011 comparativ cu veniturile realizate, de către persoana cercetată A, Agenția Națională de Integritate a identificat diferențe semnificative în sumă de 4.740.262,66 lei (echivalentul a 1.143.562,32 euro). Pentru a stabili aceste diferențe, A.N.I. a avut în vedere veniturile realizate de persoana cercetată și de soția sa în perioada fiscală 2000 – 2011, în sumă totală de 476.549 lei, precum și contractatele de credit încheiate, credite ce au fost restituite de către persoana evaluată, în rate, prin depunere în numerar. Totodată, au fost reținute cheltuieli în sumă totală de 4.979.256,20 lei pentru achiziționarea unui teren situat în orașul Năvodari, jud. Constanța, conform contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 969/11.05.2007 (138.102 lei din care 132.000 lei prețul terenului și 6.102 lei taxe notariale) și construirea unui imobil (D+P+3E) situat în orașul Năvodari, jud. Constanța, conform autorizației de construire nr. 333/30.10.2008 și procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. 92/29.06.2010 (4.841.154,2 lei - valoare impozabilă a imobilului, declarată Serviciului Taxe și Impozite Năvodari).
Prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză de ec. B (filele 62-84 vol. II) + răspuns la obiecțiuni (filele 100-105 vol. II), având ca obiectiv stabilirea veniturilor obținute de persoana cercetată și familia sa în perioada evaluată, a cheltuielilor efectuate în aceeași perioadă și a balanței de venituri și cheltuieli pentru fiecare an, au fost prezentate două variante de calcul, din care Comisia a considerat relevantă a doua variantă (venituri – 1.645.574,94 lei și cheltuieli – 1.476.949,62 lei), ajustată în raport cu constatările și aprecierile Comisiei referitoare la: împrumuturile luate de persoana cercetată de la persoanele fizice C (500.000 lei ) și D (200.000 lei), valoarea veniturilor din chirii dobândite de la societatea E S.R.L. și donația în valoare de 60.000 lei primită de la socrul persoanei cercetate F, valoarea lucrărilor de construcție efectuate după recepția finală (29.06.2010) și de amenajare a imobilului în vederea clasificării ca unitate de turism, precum și cheltuielile medii lunare ale familiei persoanei cercetate.
Comisia a considerat că împrumuturile acordate persoanei cercetate de către persoanele fizice C și D, nu pot fi avute în vedere la stabilirea veniturilor persoanei cercetate, întrucât nu rezultă că sumele menționate în înscrisurile sub semnătură privată au fost efectiv predate persoanei cercetate, intrând în patrimoniul acesteia. Mai mult, contractele de împrumut au fost încheiate pe perioade lungi (scadența în anul 2015), fără ca împrumutătorii să-și fi constituit garanții sau dobânzi pentru situația întârzierii sau imposibilității restituirii banilor.
Referitor la veniturile din chirii, obținute de persoana cercetată și soția acesteia din închirierea imobilului pensiune către societatea E S.R.L., Comisia observă că, într-adevăr, la stabilirea acestora expertul nu a luat în calcul întreaga sumă încasată cu titlu de chirie pentru anii 2010 și 2011, conform contractelor de închiriere, deciziilor de impunere și dovezilor contabile puse la dispoziție de societate (în total 214.500 lei), având în vedere doar suma asupra căreia a fost calculat impozitul, situație în care urmează ca la stabilirea veniturilor, să fie luată în calcul și diferența de chirie în valoare de 79.500 lei, nereținută de către expert.
În ceea ce privește donația în valoare de 60.000 lei primită de la socrul persoanei cercetate – F – în vederea achiziționării terenului situat în orașul Năvodari, Comisia a apreciat că acest ajutor financiar nu poate fi ignorat având în vedere declarația martorului audiat și înscrisurile depuse de persoana cercetată (adeverința nr. 2353/8.07.2015 eliberată de Primăria Comunei Stejaru, jud. Tulcea – fila 2017 vol. I din care rezultă că F figurează înscris în registrul agricol, de-a lungul timpului, cu 6 ha teren arabil și diferite efective de animale – bovine, caprine, porcine; contracte de donație), probe care dovedesc faptul că acesta a avut posibilitățile financiare care i-au permis să dăruiască copiilor sume de bani, respectiv bunuri.
Comisia a considerat că, față de probele administrate în referire la suma primită cu titlu de dar manual, apare ca lipsită de relevanță împrejurarea că aceasta nu a fost menționată în declarația de avere, o completare incorectă sau incompletă a declarației de avere având alte consecințe juridice decât aceea a imposibilității dovedirii caracterului licit al veniturilor. În aceeași măsură, lipsa unor înscrisuri preconstituite ori a unor evidențe bancare nu împiedică partea să dovedească, prin orice alte mijloace de probă, realitatea donației primite de la părinte.
În materia donației a fost instituită o excepție de la caracterul solemn al acestui contract, afirmat prin art. 813 C. civ. (1864). Este vorba de darul manual, care nu este un contract solemn, ci un contract real, fiind suficientă predarea bunului, conform art. 644 C. civ. (1864). Fiind vorba de un dar manual, între membrii familiei este evident că nu se pot opune acestora cerințele art. 1176 C. civ. (1864), privind întocmirea înscrisului sub semnătură privată, respectiv art. 1182 C. civ. (1864) privind modalitățile în care înscrisul sub semnătură privată dobândește dată certă, pentru a fi opozabil terților. În atare situație este admisibilă proba cu martori, partea aflându-se în imposibilitate morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic (art. 1198 C. civ. de la 1864). Sub imperiul legii civile vechi, în doctrină și în practica judiciară, în aceste situații au fost considerate aplicabile dispozițiile art. 1198 C. civ. (1864), privind imposibilitatea preconstituirii unei dovezi scrise pentru dovedirea contractului de donație.
Comisia a apreciat că nu pot fi avute în vedere, la stabilirea veniturilor, subvențiile primite de la APIA în anul 2011 de către soția persoanei cercetate, astfel cum s-a învederat la ultimul termen de cercetare administrativă, sume ce au fost trecute de persoana cercetată în declarația de avere.
În lipsa indicării temeiului legal în baza căruia au fost primite subvențiile, Comisia a presupus că aceste ajutoare financiare au fost acordate de APIA în temeiul OUG nr. 125/2006, în vigoare la momentul plății lor, în cadrul plăților naționale directe complementare (PNDC) în sectorul zootehnic pe anul 2010 (art. 9). Or, față de scopul recunoscut de lege acestor sume, acela de a asigura suportarea unei părți din costurile necesare pentru îngrijirea/creșterea animalelor, fiind resurse financiare nerambursabile primite de agricultori sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții, printre care și destinația lor, în mod evident aceste sume nu se pot constitui ca venit al familiei, neintrând în patrimoniul acesteia. Afectațiunea specială a subvențiilor determină încadrarea acestora, din punct de vedere contabil, ca venit și în același timp drept cheltuială aferentă, astfel că, în situația dată, aceste sume nu ar putea fi reținute ca venit fără să fie avută în vedere și cheltuiala corespunzătoare.
Referitor la cheltuieli, s-a reținut suma stabilită de către expertul contabil B, respectiv 1.476.949,62 lei, în care a fost inclusă valoarea lucrărilor executate la imobilul „Pensiune turistică” – D+P+3E, situat în orașul Năvodari, Trup Mamaia Nord, (…), jud. Constanța, proprietatea persoanei cercetate și a soției acesteia, lucrări efectuate în baza AC nr. 333/30.10.2008, până la data recepției cu proces-verbal de recepție din 29.06.2010. Această valoare a fost stabilită prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de ing. G, urmare a obiecțiunilor formulate, ca fiind suma de 1.100.502 lei inclusiv TVA, din care valoarea materialelor – 756.000 lei inclusiv TVA, iar valoarea manoperei – 247.587 lei inclusiv TVA.
La valoarea cheltuielilor s-au adăugat: valoarea materialelor achiziționate, inclusiv valoarea utilajelor și transportul aferent pentru punerea în operă a acestor materiale - 297.825 lei inclusiv TVA și valoarea manoperei consumate pentru punerea în operă a materialelor și obiectelor -122.536 lei inclusiv TVA, stabilite prin suplimentul la raportul de expertiză tehnică judiciară imobiliară întocmit de ing. G pentru lucrările de construcții și instalații pentru construcții executate la imobilul menționat mai sus după data întocmirii PVR din 29.06.2010.
De asemenea, la stabilirea cheltuielilor s-a avut în vedere valoarea estimată a dotărilor necesare clasificării imobilului ca unitate turistică de hotel de 3 stele la data de 17.03.2011 (valoarea mobilierului și echipamentelor, precum și valoarea inventarului moale), stabilită de către expertul în evaluare mobiliară H la suma totală, pentru 27 de camere, de 127.352,25 lei fără TVA. Având în vedere cota standard de TVA aplicabilă în anul 2011, respectiv 24%, valoarea dotărilor a fost majorată cu suma de 30.564,54, rezultând o valoare estimată totală (cu TVA) de 157.916,79 lei.
Potrivit concluziilor exprimate de expertul contabil I urmare a verificării evidențelor contabile ale societății în perioada 2010 – 2011, nu au fost identificate cheltuieli cu achiziția de materiale de construcții și servicii de manoperă pentru realizarea de construcții, ceea ce înseamnă că societatea nu a participat la edificarea construcției, ci doar la dotarea acesteia cu anumite bunuri necesare funcționării ca pensiune turistică.
În atare situație, Comisia a dedus din cheltuielile persoanei cercetate valoarea cheltuielilor suportate de către societatea E S.R.L. pentru amenajarea imobilului, respectiv suma de 94.176,80 lei reprezentând cheltuieli înregistrate în contabilitatea societății, precum și suma de 107.257,52 lei reprezentând contravaloarea rămasă neachitată a facturilor emise de societatea J S.R.L. către E S.R.L., facturi ce au ca obiect bunuri destinate finisării și dotării imobilului pensiune aparținând persoanei cercetate și soției acesteia.
Cu privire la cheltuielile făcute de societate pentru dotarea imobilului, Comisia a reținut că expertul contabil I a stabilit prin concluziile la supliment (fila 169 și urm. vol. III) că valoarea cheltuielilor făcute de societate cu finisarea și amenajarea imobilului, conform anexei 1, este de 268.691,25 lei (fără TVA), acestea regăsindu-se înregistrate în evidențele contabile ale societății atât în conturile de imobilizări corporale (mijloace fixe cont 213 și 214), cât și în conturile de materiale consumabile (cont 302), obiecte de inventar (cont 303) și direct în conturile de cheltuieli cu materiale consumabile (cont 602), întreținere și reparații (cont 611), servicii cu manopera (cont 628).
Or, se observă din anexa 1 la raport (filele 171-172 vol. III) că doar cheltuielile trecute în conturile 213-214 (mijloace fixe) și 303 (obiecte de inventar) reprezintă investiții și dotări ale imobilului, celelalte cheltuieli – cu materialele consumabile, întreținere și reparații, manoperă - fiind destinate activității comerciale a societății.
De asemenea, la stabilirea cheltuielilor Comisia a avut în vedere valoarea cheltuielilor medii lunare ale familiei persoanei cercetate pentru perioada 2000-2011, respectiv suma de 246.512 lei stabilită prin suplimentul la raportul de expertiză contabilă întocmit de expert K.
Față de cele reținute, s-a reținut că valoarea veniturilor justificate de persoana cercetată împreună cu soția sa, în perioada evaluată, este de 1.085.074,94 lei, în timp ce valoarea cheltuielilor este de 2.100.305,48 lei, rezultând astfel o diferență de 1.015.230 lei între modificările intervenite în avere pe durata exercitării funcției publice și veniturile realizate, situație ce se înscrie în noțiunea de diferență semnificativă prevăzută de art. 18 din Legea nr. 176/2010.
Prin Ordonanța nr. 4/27.06.2018 pronunțată de Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Constanța în dosarul nr. x/36/2015 s-a constatat caracterul nejustificat al dobândirii unei cote-părți a averii persoanei cercetate A și a soției acestuia, L, corespunzătoare sumei de 1.015.230 lei și s-a trimis cauza în procedura judiciară de control a averii Curții de Apel Constanța, Secția de contencios administrativ, conform art. 10 ind. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 modificată.
Dosarul a fost înregistrată sub nr. x/36/2015* pe rolul Curții de Apel Constanța, Secția a-II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 28.06.2018, iar în cauză instanța a dispus citarea intervenientului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
1.2. Hotărârea instanței de fond
Prin Sentința nr. 101 din 19 aprilie 2019, Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, a admis sesizarea Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Constanța, la solicitarea reclamantei Agenția Națională de Integritate, în contradictoriu cu persoana cercetată A, soția acestuia, L și cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat că persoana cercetată A a dobândit în mod nejustificat o cotă-parte din averea sa și a soției sale L, în valoare de 1.015.230 lei și, în consecință, a obligat persoana cercetată A la plata către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a sumei de 1.015.230 lei, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
Totodată, a respins cererea privind obligarea persoanei cercetate la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariile experților judiciari.
1.3. Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinței civile nr. 101 din 19 aprilie 2019 a Curții de Apel Constanța, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții A și L solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță pentru administrarea și lămurirea probatoriului, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinței atacate, a Ordonanței nr. 4/2018 emise de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Constanța, precum și anularea raportului și a sesizării emise de Agenția Națională de Integritate acesteia.
În cuprinsul recursului au invocat recurenții pârâți motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele:
a. Decăderea din dreptul de a constata caracterul nejustificat al dobândirii averii recurenților; prescripția extinctivă a răspunderii recurenților.
Legea nr. 176/2010 prevede în art. 11 alin. (1) că ”activitatea de evaluare a declarației de avere, a datelor și a informațiilor privind averea existentă, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcțiilor ori demnităților publice, precum și cea de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților se efectuează atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a 3 ani după încetarea acestora.”
Or, A.N.I. s-a sesizat pe 11.01.2011, iar Raportul de evaluare a fost emis pe 06.05.2015, adică la peste 4 ani distanță.
b. Art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. - nemotivarea sentinței recurate: lipsa motivelor pentru care au fost înlăturate probele în susținerea împrumuturilor contractate de la persoanele fizice; greșita motivare a înlăturării declarațiilor de avere; greșita motivare a respingerii celorlalte probe administrate in dosar.
c. Art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - greșita aplicare a normelor de drept material de către instanța de fond: greșita răsturnare a prezumției de dobândire licită a averii (art. 44 alin. (8) din Constituție); greșita aplicare a dispozițiilor privind data certă (art. 1182 din C. civ. de la 1865).
II. Procedura în fața instanței de recurs
Intimata-reclamantă Agenția Națională de Integritate a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.
În argumentele expuse în întâmpinare, a reiterat principalele constatări din sesizarea pe care a adresat-o Comisiei de cercetare a averilor și susținerile prezentate în fața instanța de fond.
În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.
III. Hotărârea instanței de recurs
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul pârâților este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.
III.1. Argumente de fapt și de drept relevante
În ceea ce privește invocarea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, față de aspectele dezvoltate de recurentă.
Astfel, dispozițiile legale menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.
Totodată, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene pentru Drepturile Omului, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real ”ascultate” de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (hotărârea din 28.04.2005 din Cauza Albina împotriva României, hotărârea din 15.03.2007 din Cauza Gheorghe împotriva României).
Tot în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 par. 1 din Convenție, Curtea a statuat că, în general, instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii (hotărârea din Cauza Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, hotărârea din Cauza Perez împotriva Franței).
Or, Înalta Curte constată că sentința recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat soluția de admitere a acțiunii cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea sunt în parte similare cu susținerile părții adverse sau îi nemulțumesc pe recurenți, nefiind identificate nici „motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.
De altfel, recurenții înșiși redau considerentele sentinței în legătură cu anumite aspecte punctuale, dar le critică, tinzând la substituirea acestora cu propriile lor argumente.
Ținând seama de faptul că art. 488 C. proc. civ. nu permite invocarea unor motive de netemeinice a hotărârii recurate, iar motivele invocate nu pot fi încadrate în niciunul dintre cele enumerate la pct. 1-8, Înalta Curte apreciază că nu poate realiza o analiză a criticilor legate de veniturile pretins obținute din împrumuturile contractate de la persoanele fizice, chirii, subvenții etc., ”greșita motivare” a aprecierii valorii probatorii a unor dovezi administrate necircumscriindu-se pct. 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..
În acest context, se constată că judecătorul fondului a analizat cauza sub toate aspectele relevante, iar neînsușirea de către instanța de judecată a argumentelor unei părți nu echivalează cu o motivare contradictorie, nici cu una străină de natura cauzei pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (”hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”), se reține că acesta a fost invocat prin raportare la art. 44 alin. (8) din Constituție, care consacră prezumția de dobândire licită a averii, și la art. 1182 din C. civ. de la 1865 privind data certă a înscrisurilor sub semnătură privată.
Înalta Curte reamintește, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară și devolutivă, întrucât dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conțin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ..
Așa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai doar pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanța de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.
În speță, ansamblul criticilor subsumate de recurenți motivului de casare menționat reprezintă o reluare aproape in integrum a celor invocate prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond, fără a fi prezentate aspecte concludente care să susțină ipoteza interpretării sau aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente de către instanța de fond, de natură să atragă nelegalitatea hotărârii pronunțate.
În privința prescripției, Înalta Curte constată că aceasta constituie un motiv nou de nelegalitate a procedurii derulate de Agenția Națională de Integritate, neinvocat în fața instanței de fond.
Este adevărat că, așa cum a arătat și intimata reclamantă Agenția Națională de Integritate, art. 2513 din C. civ. stabilește că „Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.”
Însă, prin Decizia nr. 1/2014, pronunțată de ICCJ în recurs în interesul legii și obligatorie pentru toate instanțele, conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., s-a statuat însă că „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât, atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.”
Pe de altă parte, nu poate fi primită apărarea recurenților în sensul intervenirii prescripției dreptului Agenției Naționale de Integritate de a acționa pentru evaluarea averii lor, prin reținerea și investigarea unor fapte mai vechi de trei ani față de momentul emiterii raportului.
Astfel, activitatea de evaluare a Agenției Naționale de Integritate este supusă termenului general de prescripție prevăzut de art. 2.523 din C. civ., sancțiune civilă care este aplicabilă cu luarea în considerare a întregului său regim juridic.
Prin urmare, termenul de prescripție prin care este sancționată eventuala pasivitate a Agenției Naționale de Integritate este susceptibil de întrerupere conform art. 2.537 din C. civ. (respectiv art. 16-17 din Decretul nr. 167/1958), întrucât întreruperea și suspendarea termenului prescripției extinctive sunt de esența acestei instituții juridice.
Or, din actele dosarului, reiese că intimata reclamantă Agenția Națională de Integritate s-a sesizat din oficiu în privința evaluării respectării de către recurentul pârât a regimului declarațiilor de avere, procedură reglementată de Legea nr. 176/2010, la data de 11.01.2011 (ulterior verificarea extinzându-se, potrivit legii, și în privința soției persoanei cercetate).
De asemenea, la data 12.04.2013 persoana cercetată a fost informată că s-au identificat diferențe semnificative în sensul legii, între veniturile și cheltuielile familiei din perioada de referință (precizată în Raportul de evaluare nr.18515/G/II/06.05.2015 ca fiind 01.01.2000 - 31.12.2011), iar la data de 06.05.2015 a fost întocmit raportul de evaluare prin care s-a dispus sesizarea Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Constanța.
Având în vedere că în toată perioada de referință recurentul pârât a exercitat funcția publică, rezultă că sesizarea din oficiu a ANI s-a realizat în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 176/2010, întrerupând cursul prescripției, iar actele procedurale ulterioare au fost realizate la intervale de timp rezonabile și justificate, fără ca un nou termen de prescripție să se împlinească.
În privința celorlalte critici formulate, instanța de control judiciar constată că prima instanță nu a dat valoarea probatorie pretinsă de recurenții pârâți contractelor de împrumut (sau declarațiilor de avere în care sunt menționate acestea), nu atât pentru argumentul lipsei datei certe, ci pentru considerentul principal al neefectivității împrumuturilor propriu-zise, a predării sumelor de bani.
Astfel, chiar reținând ca dată certă a contractelor de împrumut, opozabilă terților, abia data declarării lor la A.N.A.F. sau în declarațiile de avere, nu poate fi ignorată împrejurarea că aceste date se situează ulterior momentului la care imobilul din Năvodari exista deja, fiind aproape finalizat.
Or, nu este suficient ca într-o perioadă îndelungată de referință a controlului averii să se echilibreze per total balanța veniturilor și cheltuielilor persoanei cercetate (de regulă, ca o ”coincidență” des întâlnită în această materie, prin împrumuturi substanțiale de la rude sau prieteni apropiați acordate exact în preajma declanșării investigațiilor). Trebuie dovedit în special faptul că la momentul achizițiilor de mare valoare preexistau veniturile necesare acelor achiziții/cheltuieli.
În continuare, Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurenții pârâți, că judecătorul fondului nu a înlăturat de plano nici prezumția constituțională de dobândire licită a averii.
Astfel, potrivit art. 44 alin. (8) din Constituția României revizuită, „Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.”
Curtea Constituțională a statuat însă în mod constant (e.g., Decizia nr. 799/2011, Decizia nr. 453/2008) că prezumția dobândirii licite a averii este o prezumție legală, dar relativă, deoarece nu împiedică cercetarea modului licit sau ilicit al dobândirii acesteia.
Aceasta înseamnă că excepția nu poate fi răsturnată de plano, dar poate fi înlăturată în cursul procedurii de cercetare a averii, în baza dovezilor administrate, potrivit dreptului comun în materie de probațiune.
Persoana cercetată are dreptul să se apere și să dovedească împrejurarea că, deși nu și-a declarat averea în conformitate cu dispozițiile legale, aceasta a fost dobândită licit.
Aceasta deoarece declarațiile de avere reprezintă din punct de vedere probator înscrisuri și, deci, sunt apte să fie folosite în contra celui care le-a completat pe proprie răspundere.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că, în perioada de referință, persoana cercetată A a completat o serie de declarații de avere, însă prima declarație de avere în care apare primul pretins împrumut substanțial de 500.000 lei (de la persoana fizică C) a fost completată cu mare întârziere (abia în luna noiembrie 2010), deși termenul legal era 15 iunie 2010, iar împrumutul se pretinde că avusese loc în ianuarie 2009.
În plus, martorul C a justificat proveniența sumei de bani pretins împrumutate prin vânzarea unui imobil în anul 2008, iar Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1467/29.05.2008 relevă că acesta a acționat doar ca mandatar al proprietarilor vânzători, astfel că nu se poate reține intrarea în patrimoniul său a prețului imobilului.
Totodată, în declarația din 2011, completată după începerea investigației ANI apare un împrumut de la D, unchiul persoanei cercetate.
Deși s-a susținut că acesta deținea veniturile necesare pentru a acorda împrumutul, întrucât primise despăgubiri bănești de la A.N.R.P. în temeiul unei legi speciale, în speță nu s-a făcut nicio dovadă că suma respectivă ar fi fost scoasă din contul lui D, spre a fi predată în orice mod persoanei cercetate.
Or, potrivit legii civile, este de esența contractelor reale, cum sunt și cele de împrumut, că se consideră perfectate doar la momentul predării lucrului, iar înțelegerea părților, prealabilă predării, poate fi apreciată în lipsa remiterii bunului ca având doar valoarea unei promisiuni de a contracta.
În speță, persoana cercetată nu a făcut dovada remiterii de către împrumutători a sumelor de bani pretins împrumutate, declarațiile acestora, precum și înscrierea contractelor în declarațiile de avere nefiind suficiente pentru a proba intrarea banilor în patrimoniul persoanei cercetate.
În aceste condiții, nu se poate reține că instanța de fond ar fi procedat nelegal când a considerat că înscrisurile sub semnătură privată au fost preconstituite de către persoana cercetată cu scopul de a justifica sume de bani a căror proveniență nu putea fi dovedită altfel ca licită, neprobându-se predarea efectivă a sumelor de bani în discuție.
Judecătorul fondului a constatat deci, în mod temeinic și legal, că prezumția dobândirii licite a averii instituită prin art. 44 alin. (8) din Constituție a fost răsturnată în privința sumei de 1.015.230 lei.
Față de aceste împrejurări și de dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, potrivit cărora „Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părți nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanță pe bază de expertiză. (...).”, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente la situația de fapt rezultată din probatoriul administrat.
III.2. Soluția instanței de recurs
În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 115/1996 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte a menținut ca legală și temeinică sentința instanței de fond și a respins ca nefondat recursul declarat de recurenții pârâți A și L.