Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor reţine următoarele:

I. Prin încheierea din data de 25 mai 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019 s-a dispus respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., formulată de recurentul inculpat A..

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, secţia penală a constatat că în cauza având ca obiect cererea de recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 1351/A din data de 26.11.2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, recurentul inculpat A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., întrucât încalcă principiul egalităţii în faţa legii (art. 16 alin. (1) din Constituţie), îngrădesc accesul la justiţie (art. 21 alin. (1) din Constituţie), vatămă dreptul la un proces echitabil (art. 24 alin. (1) din Constituţie) şi lezează dreptul la apărare.

S-a reţinut că, în opinia recurentului inculpat A., cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. este reglementat numai în favoarea procurorului şi a părţii civile. Spre deosebire de procuror şi partea civilă, care au posibilitatea să critice o hotărâre a instanţei de apel, inclusiv sub aspectul soluţiilor privind încetarea procesului penal, inculpatul nu beneficiază de o situaţie echivalentă. Recurentul inculpat a mai arătat că existenţa cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen. nu acoperă decât situaţia în care instanţa de apel s-a aflat în eroare cu privire la cauza de încetare a procesului penal, fiind invocată în acest sens decizia nr. 10/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

În analiza condiţiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Înalta Curte, secţia penală a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de recurentul inculpat în faţa Înaltei Curţi şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., fără ca textele criticate să fi fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii.

S-a constatat că excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul inculpat A. nu îndeplineşte condiţiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 întrucât nu s-a formulat o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textului de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestuia, prin adăugarea în cuprinsul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. şi a situaţiei în care instanţa de apel, în mod greşit, nu a dispus încetarea procesului penal, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare.

Înalta Curte, secţia penală a mai reţinut că referitor la neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate de recurentul inculpat, Curtea Constituţională s-a pronunţat în mod constant în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., constatând că, potrivit noului C. proc. pen., recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive.

De asemenea, Înalta Curte, secţia penală a constatat că recursul în casaţie declarat pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. poate viza fie condamnarea sau renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei - dacă este declarat de procuror sau de partea civilă- fie achitarea inculpatului. În ipoteza inversă - când în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal - nu este incident motivul de recurs în casaţie stabilit de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Aşadar, s-a apreciat că situaţia invocată de autorul excepţiei poate fi, eventual, circumscrisă cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., şi anume a cazului "când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal".

Înalta Curte, secţia penală a reţinut că nu poate fi primită critica autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. ar încălca prevederile constituţionale ale art. 16 din Constituţie referitor la egalitatea în drepturi deoarece instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat că în cauză nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.

II. Împotriva încheierii din data de 25 mai 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019 a formulat recurs, în termenul legal, inculpatul A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, sub nr. x/2021.

Criticile formulate şi concluziile apărătorului desemnat din oficiu al recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public precum şi ultimul cuvânt al inculpatului A. au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

III. Examinând recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 25 mai 2021, pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei în dosarul nr. x/2019, Completul de 5 Judecători, constată este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin cererea formulată, recurentul inculpat A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.. A susţinut că aceste dispoziţii încalcă prevederile art. 16, art. 21, art. 24 şi art. 126 din Constituţia României.

În susţinerea cererii, recurentul inculpat a arătat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(6) din Legea nr. 47/1992, astfel că se impune sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

Recurentul inculpat a arătat că excepţia priveşte neconstituţionalitatea unei dispoziţii dintr-o lege care are legătură cu soluţionarea cauzei, având în vedere faptul că este vorba de excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Recurentul inculpat A. a susţinut că şi celelalte două condiţii, respectiv ridicarea excepţiei de către una dintre părţi şi aceea ca prevederile atacate să nu fi fost declarate anterior ca fiind neconstituţionale sunt îndeplinite, în contextul în care excepţia a fost invocată de către acesta, iar dispoziţiile legale criticate nu au făcut obiectul controlului de constituţionalitate.

S-a mai susţinut faptul că instanţa avea atribuţia de a examina exclusiv îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, iar nu de a hotărî asupra excepţiei ridicate în faţa acestei instanţe judecătoreşti.

În acest context, s-a arătat că instanţa nu poate respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale din prisma unor motive ce vizează temeinicia acesteia, ci cu privire doar la motive ce ţin strict de îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

Referitor la neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale invocate, recurentul inculpat A. a susţinut că, din perspectiva art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., lista cazurilor de recurs în casaţie este una limitativă, iar nu exemplificativă, aspect care, în opinia acestuia, determină neconstituţionalitatea textului legal.

S-a apreciat că instanţa supremă ar trebui să aibă posibilitatea analizării oricărei încălcări de lege, deşi lista acestora este limitată, fiind excluse alte încălcări grave ale legii, astfel cum sunt cele invocate în prezenta cauză.

Recurentul inculpat a arătat că, potrivit art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., unul dintre motivele de recurs în casaţie, aflat exclusiv la dispoziţia procurorului şi părţii civile, îl constituie cazul în care în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.

Potrivit susţinerilor recurentului inculpat, acest caz de recurs în casaţie este reglementat numai în favoarea procurorului şi a părţii civile, cu înfrângerea principiilor egalităţii în faţa legii, accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi garantării dreptului la apărare.

Dreptul la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenţie se întemeiază pe o serie de garanţii, astfel cum sunt detaliate în jurisprudenţa CEDO. Unul dintre standardele dreptului la un proces echitabil este egalitatea de arme între acuzare şi apărare.

Spre deosebire de procuror şi partea civilă, care au posibilitatea să critice o hotărâre a instanţei de apel, inclusiv sub aspectul soluţiilor privind încetarea procesului penal, inculpatul nu beneficiază de o asemenea facilitate, spre exemplu, pentru incidenţa prescripţiei răspunderii penale, a împăcării sau a lipsei plângerii prealabile.

S-a arătat că, în situaţia inversă, când instanţa de apel, în mod greşit a considerat că nu se impune reţinerea unei cauze de încetare a procesului penal, inculpatul şi celelalte părţi din proces nu au la dispoziţie nicio cale de atac.

S-a susţinut că existenţa cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. nu acoperă decât situaţia în care instanţa de apel s-a aflat în eroare cu privire la cauza de încetare a procesului penal. Cu titlul de exemplu, s-a evocat situaţia în care, dacă instanţa de apel nu a observat că la dosar se află un act autentic de retragere a plângerii prealabile sau situaţia în care instanţa de apel apreciază că solicitarea de încetare a procesului penal nu este întemeiată, partea afectată de asemenea hotărâre nu mai are nicio cale de atac. În plus, prin Decizia nr. 10/2017, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal.

Recurentul inculpat A. a susţinut că prin declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor invocate, nu s-ar adăuga la lege, întrucât este vorba de o decizie interpretativă pe care Curtea Constituţională o poate emite, instanţa de contencios constituţional putând constata că lista cazurilor de recurs în casaţie nu este una limitativă, ci este una exemplificativă, existând posibilitatea invocării şi a altor motive de recurs în casaţie.

De asemenea, Curtea Constituţională poate constata că prevederile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul excluderii inculpatului de la posibilitatea de a uza de acest caz de recurs în casaţie.

Referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători reţine că, potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, revine Curţii Constituţionale. Conform dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată cu modificările şi completările ulterioare, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum este reglementată în cuprinsul dispoziţiilor anterior menţionate, este un mecanism creat cu scopul de a garanta supremaţia Constituţiei în cadrul procedurilor judiciare, prin intermediul ei exercitându-se controlul de constituţionalitate a posteriori şi asigurându-se accesul părţilor la jurisdicţia constituţională.

Aşadar, instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate, nu realizează un control al constituţionalităţii propriu-zise a prevederilor legale contestate, ci doar apreciază asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului.

Din perspectiva aceloraşi dispoziţii legale, instanţele judecătoreşti au apreciat, în mod constant, că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători subliniază că scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiată pe o dispoziţie neconstituţională.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 în prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că excepţia a fost invocată de către recurentul inculpat A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (dosarul nr. x/2019 având ca obiect cererea de recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 1351/A din data de 26.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală) şi vizează dispoziţiile art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., iar textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Însă pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază că acesta trebuie realizat în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă.

În acest sens, prin decizia nr. 591 din data de 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 916 din 16 decembrie 2014, Curtea Constituţională a reţinut că "legătura cu soluţionarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului".

În cauză, excepţia de neconstituţionalitate invocată de către recurentul inculpat A. priveşte următoarele texte:

Art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.:

"Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;

2 - 6. «abrogate»

7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;

9 - 10. «abrogate»

11. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată;

12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Potrivit dispoziţiilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale s-a dispus:

"La articolul 438 alin. (1), punctele 2-6, 9, 10, 13 şi 14 se abrogă".

Prin urmare, în cauzele aflate în procedura recursului în casaţie, scopul verificării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile nu se poate realiza decât în situaţia în care recurentul invocă: nerespectarea, în cursul judecăţii, a dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente, împrejurarea că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, faptul că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, faptul că nu s-a constatat graţierea sau că, în mod greşit, s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată şi, totodată, situaţia în care faţă de recurent s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

De asemenea, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că în calea extraordinară de atac, recurentul inculpat A., prin criticile formulate, a vizat şi nelegalitatea soluţiei instanţei de apel, în sensul că, în mod greşit, nu s-a constatat încetarea procesului penal, deşi termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit, critici care nu se circumscriu niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Referitor la dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi reţine că acest caz de casare vizează situaţiile în care s-a dispus, în mod greşit încetarea procesului penal, or, în cauză, instanţa de apel a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

Prin urmare, pentru situaţia în care instanţa nu a dispus încetarea procesului penal, ipoteză în care inculpatul ar fi acela care ar avea interes în promovarea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, textul de lege criticat nu prevede o atare posibilitate.

Astfel, se constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în cadrul procedurii recursului în casaţie, mai exact a verificării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, fază procesuală vizată în mod direct de textele de lege criticate ce presupun restrângerea verificării corespondenţei hotărârii recurate cu normele de drept aplicabile, în limitele circumscrise textului art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători apreciază că o eventuală decizie a Curţii Constituţionale prin care s-ar stabili neconstituţionalitatea textului art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. are aptitudinea de a produce efecte asupra cursului procesului penal, în mod concret asupra soluţionării etapei admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

În acest context, se reţine că "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului.

Prin urmare, contrar raţionamentului primei instanţe, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi constată că în cauză este îndeplinită condiţia de admisibilitate a excepţiei invocate care impune ca dispoziţiile din lege criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, astfel că va admite recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii atacate, pe care o va desfiinţa şi, rejudecând, va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Opinia instanţei cu privire la constituţionalitatea textelor criticate este în sensul că aceste dispoziţii respectă exigenţele impuse de legea fundamentală, excepţia invocată de recurentul inculpat fiind neîntemeiată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători apreciază că dispoziţiile art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. nu sunt afectate din perspectiva respectării principiului egalităţii în faţa legii prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţiei, al accesului la justiţie prevăzut de art. 21 alin. (1) din Constituţie, al dreptului la un proces echitabil consacrat atât de art. 21 alin. (3) din legea fundamentală cât şi de art. 6 paragraful (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, al dreptului la apărare prevăzut de art. 24 alin. (1) din Constituţie sau din perspectiva dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie.

În intenţia de a răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a se conforma prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în privinţa asigurării celerităţii procesului penal prin desfăşurarea acestuia într-un termen rezonabil, legiuitorul român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicţie.

Aşa cum reiese din expunerea de motive la proiectul noului C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, exercitată doar în cazuri excepţionale şi numai pentru motive de nelegalitate. Recursul în casaţie urmăreşte asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii ţări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac - a cărei soluţionare este numai în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - este analizată conformitatea cu regulile de drept a hotărârilor definitive atacate, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii - iar nu chestiuni de fapt -, putând constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Potrivit art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., motivele de recurs în casaţie sunt limitate, însă referitor la limitarea sferei motivelor de recurs în casaţie, Curtea Constituţională a reţinut, în mod constant în jurisprudenţa sa, că: "aşa cum reiese şi din Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie, prevăzute la art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop au fost menţinute, ca motive ale recursului în casaţie, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituţii şi din competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie motivele care vizau aspecte procedurale şi care au fost transformate în motive ale contestaţiei în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac" (Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, paragraful 15, Decizia nr. 490 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, paragraful 25, Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 315 din 03 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 100 din 25 februarie 2020 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 382 din 12 mai 2020, paragraf 20).

De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că motivul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. este incident atunci când, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal [de exemplu, pentru că lipseşte plângerea prealabilă - art. 16 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., în condiţiile în care, pentru infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu; sau pentru că a intervenit prescripţia - art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., deşi termenul de prescripţie a răspunderii penale nu s-a împlinit].

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a mai observat că "recursul în casaţie declarat pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. poate viza fie condamnarea sau renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei - dacă este declarat de procuror sau de partea civilă -, fie achitarea inculpatului. În ipoteza inversă - când în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal - nu este incident motivul de recurs în casaţie stabilit de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.." (Decizia nr. 517 din 06 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 879 din 08 noiembrie 2017, paragraful 20).

În consecinţă, s-a reţinut că această din urmă ipoteză se circumscrie cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., şi anume cazului "când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal".

Totodată, Curtea Constituţională a statuat că "având în vedere că recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau printr-o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile. Spre deosebire de celelalte căi extraordinare de atac - şi anume contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, şi revizuirea, care urmăreşte îndreptarea erorilor de judecată - recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile"(Decizia nr. 517 din data de 06 iulie 2017 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 879 din 08 noiembrie 2017, paragraful 16).

În acest sens, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine considerentele în baza cărora Curtea Constituţională a respins, în mod constant, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen. (de exemplu, deciziile nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, nr. 490 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 255 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 20 iulie 2016, nr. 832 din 20 octombrie 2016) sau excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. (de exemplu, decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 03 mai 2017, decizia nr. 517/2017 din 06 iulie 2017 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 879 din 08 noiembrie 2017).

Prin raportare la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, se constată că instanţa de contencios constituţional a răspuns criticilor similare celor formulate în prezenta cauză şi a respins, ca neîntemeiate, excepţii de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. (în integralitatea sa sau cu referire doar la anumite cazuri de casare).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători apreciază că dispoziţiile legale criticate de către recurentul inculpat A. sunt conforme cu prevederile art. 16 din Constituţie şi se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii sau discriminări.

Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea Constituţională a statuat că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor.

Or, în situaţia în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal, nu numai procurorul şi partea civilă pot invoca motivul de casare prevăzut de textul de lege criticat - vizând o soluţie de condamnare sau de renunţare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei, ci şi inculpatul poate formula recurs în casaţie în temeiul dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în scopul obţinerii, însă, a unei soluţii de achitare. Prin urmare, tratamentul juridic diferenţiat aplicabil procurorului şi părţii civile, pe de o parte, şi inculpatului, pe de altă parte, cu privire la cazurile prevăzute de lege pentru declararea recursului în casaţie, respectiv a contestaţiei în anulare, este justificat de interesele procesuale diferite ale acestor participanţi în cauza penală şi nu conduce la o discriminare (a se vedea Decizia nr. 517 din 06 iulie 2017 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 879 din 08 noiembrie 2017).

Curtea Constituţională a statuat că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011).

De altfel, şi în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit (de exemplu, hotărârile Marckx împotriva Belgiei, Rasmussen împotriva Danemarcei, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, Gaygusuz împotriva Austriei, Larkos împotriva Ciprului, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei).

Faţă de aspectele anterior prezentate, nu se poate reţine nici existenţa unei încălcări a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Constituţie.

Totodată, nu se poate susţine că dispoziţiile criticate ca fiind neconstituţionale încalcă prevederile art. 21 din Constituţie şi cele ale art. 6 paragraful 1 teza I din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece partea interesată a putut apela la o instanţă de judecată care se bucură de jurisdicţie deplină şi, astfel, a avut posibilitatea de a se prevala de toate garanţiile procesuale specifice unui proces echitabil.

Curtea Constituţională a arătat, în jurisprudenţa sa, că accesul liber la justiţie este asigurat atunci când persoana interesată are dreptul de a se adresa cel puţin unei instanţe naţionale independente, în vederea valorificării drepturilor sau intereselor sale legitime (a se vedea Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragraful 78), iar dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor garanţii precum egalitatea armelor între acuzare şi apărare, dreptul de a formula apărările necesare şi dreptul de a beneficia de soluţionarea cauzelor în cadrul unor proceduri caracterizate prin contradictorialitate (a se vedea Decizia nr. 307 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 3 mai 2010).

În acelaşi sens, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "dreptul de acces la o instanţă" nu este un drept absolut, nici în materie penală, nici în materie civilă, fiind un drept care se pretează la limitări implicite (a se vedea cauza Deweer împotriva Belgiei, pct. 49; Kart împotriva Turciei, pct. 67). Totuşi, aceste limitări nu pot restrânge exercitarea dreptului într-o asemenea manieră sau până la un punct încât să fie afectat în însăşi esenţa sa, ci trebuie să aibă un scop legitim şi este necesar să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (a se vedea cauza Guérin împotriva Franţei, pct. 37, şi cauza Omar împotriva Franţei, pct. 34).

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază că dispoziţiile criticate nu încalcă nici prevederile art. 126 din Constituţie.

Astfel, recursul în casaţie constituie o cale extraordinară de atac, reglementată de legiuitor în temeiul prerogativelor acordate acestuia de prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (2) - potrivit căruia "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". În acest sens, Curtea Constituţională a statuat că aceste dispoziţii constituţionale conferă legiuitorului competenţa exclusivă de a stabili procedura de judecată şi îl îndrituiesc pe acesta ca, în considerarea unor situaţii deosebite, să stabilească reguli speciale de procedură, inclusiv modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, aşa cum este şi situaţia reglementării cazurilor în care poate fi promovată calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, reglementare realizată prin dispoziţiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În consecinţă, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi apreciază că textele de lege criticate de autorul excepţiei respectă exigenţele art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi (3), art. 24 alin. (1) şi art. 126 alin. (3) din Constituţia României.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători va admite recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii atacate, pe care o va desfiinţa, şi, rejudecând, va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de prezenta cauză vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A. va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 25 mai 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019.

Desfiinţează încheierea recurată şi, în rejudecare:

Admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de prezenta cauză rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A. rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 octombrie 2021.