Asupra recursului de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 29 iunie 2022, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a respins, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din vechiul C. pen., respectiv cele ale art. 297 din C. pen. (Legea nr. 286/2009) şi a Legii nr. 13/2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, precum şi ale Tratatului care face corp comun cu acesta, în ceea ce priveşte art. 2, art. 4 şi art. 19 alin. (1) parag. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi art. 325 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, formulate de recurenta condamnată A.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că prin cererile înregistrate în data de 10 mai 2022, recurenta condamnată A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din vechiul C. pen., respectiv cele ale art. 297 din C. pen. (Legea nr. 286/2009) şi a Legii nr. 13/2008 privind ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de Instituire a Comunităţii Europene, precum şi ale Tratatului care face corp comun cu acesta, în ceea ce priveşte art. 2, art. 4, art. 19 alin. (1) parag. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi art. 325 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din vechiul C. pen., respectiv cele ale art. 297 din C. pen. (Legea nr. 286/2009), recurenta condamnată a precizat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, respectiv excepţia a fost invocată de o parte, vizează dispoziţii legale în vigoare sau, deşi nu mai sunt în vigoare, produc efecte în continuare, are legătură cu cauza, întrucât a fost condamnată în baza acestor dispoziţii, iar dispoziţiile legale criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară.
De asemenea, a precizat că, dispoziţiile art. 248 din vechiul C. pen., respectiv cele ale art. 297 din C. pen. (Legea nr. 286/2009) contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) - (5), art. 20, art. 23 alin. (12), art. 124 alin. (1) şi (2), art. 142 alin. (1) şi art. 147 din Constituţia României.
În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a infracţiunii de abuz în serviciu, recurenta condamnată A. a invocat două argumente, respectiv lipsa unor prevederi exprese în lege a atribuţiilor de serviciu a căror încălcare poate atrage răspunderea penală şi neclaritatea şi neprivizibilitatea normei de incriminare.
În ceea ce priveşte primul argument, recurenta condamnată a arătat că, în prezent, dispoziţiile cuprinse în lege sau în ordonanţele de guvern (simple sau de urgenţă) sunt de ordin general sau generice, fără a preciza care sunt acele atribuţii a căror încălcare atrage răspunderea penală.
În ceea ce priveşte al doilea argument, aceasta a arătat că, potrivit art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, legea de incriminare trebuie să fie clară şi previzibilă. Or, în condiţiile în care nu se face o distincţie clară (prin instituirea unui prag valoric) pentru a se departaja situaţiile în care intervine răspunderea penală de cele în care intervine o răspundere extrapenală, se poate considera că legea de incriminare nu este clară şi previzibilă.
Deşi Curtea Constituţională, prin Deciziile nr. 405/2016 şi nr. 392/2017, a declarat parţial neconstituţionale dispoziţiile art. art. 248 din vechiul C. pen., respectiv cele ale art. 297 din C. pen. (Legea nr. 286/2009), Parlamentul României a stat în stare de pasivitate iar instanţele au aplicat această normă neclară şi neprevizibilă, încălcând dispoziţiilor art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, în opinia recurentei condamnate A., prin sesizarea Curţii Constituţionale se poate forţa Parlamentul să iasă din pasivitatea şi să reglementeze infracţiunea de abuz în serviciu printr-o normă clară şi previzibilă.
În sprijinul acestor susţineri, recurenta condamnată a făcut referire la Decizia nr. 500/2012 pronunţată de Curtea Constituţională a României care, după respingerile succesive ale excepţiilor invocate, s-a pronunţat în sensul reconsiderării acestei poziţii, menţionând ca premise practica instanţelor judecătoreşti de încălcare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, a făcut referire şi la Decizia nr. 176/2012, publicată la data de 5 mai 2022, prin care s-a declarat neconstituţional în integralitate un text de incriminare din Codul vamal, prin faptul că nu reglementa un prag valoric sau temporal, cât priveşte faptele asimilate contrabandei, apreciind a fi în nesocotirea principiului ultima ratio, în materie penală, aducând atingere principiului constituţional al statului de drept, consacrat în dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţia României.
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 13/2008 privind ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de Instituire a Comunităţii Europene, precum şi ale Tratatului care face corp comun cu acesta, în ceea ce priveşte art. 2, art. 4, art. 19 alin. (1) parag. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi art. 325 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, recurenta condamnată a precizat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, respectiv excepţia a fost invocată de o parte, vizează dispoziţii legale în vigoare care au legătură cu cauza, întrucât hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi-a întemeiat soluţia pe aceste dispoziţii, iar tratatul nu a fost supus controlului de constituţionalitate anterior adoptării şi nici ulterior acestui moment nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară.
Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (3) din Constituţia României şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, tratatele internaţionale asupra cărora Curtea Constituţională a României s-a pronunţat anterior în procedura reglementată de dispoziţiile art. 147 lit. b) din Constituţia României, în drept declarând a fi constituţională, nu pot face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.
Or, în condiţiile în care Legea nr. 13/2008, prin care a fost ratificat Tratatul de la Lisabona, nu a fost supusă procedurii prevăzute de art. 147 lit. b) din Constituţia României, aceasta poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.
Având în vedere incidenţa hotărârilor pronunţate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi raportat la situaţia în care se află, recurenta a apreciat că este imperios necesar ca această lege să fie supusă controlului de constituţionalitate.
Astfel, recurenta condamnată a învederat că prin hotărârea din 21 decembrie 2021, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a invocat ca temei art. 2 TFUE şi art. 19 alin. (1) parag. 2 TFUE (articole introduse prin Tratatul de la Lisabona). De asemenea, în cuprinsul hotărârii din 21.12.2021, Curtea de la Luxembourg a pus sub semnul întrebării obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale a României, acordând permisiunea instanţelor naţionale, pe de o parte, să aprecieze dacă Curtea Constituţională a României este o instanţă independentă faţă de puterile legislativă şi executivă prin raportare la dreptul intern, iar, pe de altă parte, ca instanţele naţionale să lase neaplicată o decizie a CCR dacă apreciază că aceasta este contrară art. 19 alin. (1) parag. 2 TFUE, art. 325 alin. (1) TFUE sau Deciziei 2006/928.
Examinând admisibilitatea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din vechiul C. pen., respectiv cele ale art. 297 din C. pen. (Legea nr. 286/2009) şi a Legii nr. 13/2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, precum şi ale Tratatului care face corp comun cu acesta, în ceea ce priveşte art. 2, art. 4 şi art. 19 alin. (1) par. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi art. 325 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, instanţa a apreciat că nu îndeplinesc condiţiile de admisibilitate.
Instanţa a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale."
Astfel, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din vechiul C. pen., respectiv cele ale art. 297 din C. pen. (Legea nr. 286/2009), din perspectiva neclarităţii atribuţiilor încălcate, instanţa supremă a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia invocată întrucât, deşi excepţia a fost ridicată în faţa instanţei de judecată învestită cu soluţionarea cauzei în calea de atac a recursului în casaţie, de către o persoană având calitatea de recurent, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate Curtea Constituţională a României s-a pronunţat deja, acestea fiind declarate neconstituţionale.
În acest sens instanţa a reţinut că, prin considerentele Deciziilor nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 517 din 8 iulie 2016 şi nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 504 din 30 iunie 2017, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".
Totodată, în raport cu împrejurarea că asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 248 din vechiul C. pen., respectiv cele ale art. 297 din C. pen. (Legea nr. 286/2009), din perspectiva criticilor privind atribuţiile încălcate, Curtea Constituţională s-a pronunţat deja, instanţa a constatat inadmisibilitatea sesizării.
S-a menţionat că, în acest sens, Curtea Constituţională a pronunţat mai multe decizii, respectiv Decizia nr. 1349 din 13 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 893 din 16 decembrie 2011, Decizia nr. 1250 din 22 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 17 din 10 ianuarie 2012, Decizia nr. 1537 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 81 din 1 februarie 2012.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din vechiul C. pen., respectiv cele ale art. 297 din C. pen. (Legea nr. 286/2009), din perspectiva lipsei unui prag valoric, instanţa a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea nr. 47/1992, apreciind că obiecţiunile formulate nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normei legale cu legea fundamentală a României, ci se urmăreşte să se obţină o decizie care să modifice şi să completeze dispoziţiile art. 248 din vechiul C. pen., respectiv cele ale art. 297 din C. pen. (Legea nr. 286/2009).
Cum modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă, instanţa a considerat că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de recurentă în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, astfel încât instanţa a apreciat ca fiind inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din vechiul C. pen., respectiv cele ale art. 297 din C. pen. (Legea nr. 286/2009).
În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 13/2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, precum şi ale Tratatului care face corp comun cu acesta, în ceea ce priveşte art. 2, art. 4 şi art. 19 alin. (1) par. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi art. 325 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, s-a constatat că nu îndeplineşte cumulativ condiţiile de admisibilitate.
Astfel, instanţa a reţinut că, deşi sunt îndeplinite trei dintre condiţiile de admisibilitate, respectiv excepţia a fost invocată de recurenta A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, are în vedere neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare, iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, excepţia nu are legătură cu soluţionarea cauzei, adică admiterea acesteia şi declararea ca neconstituţională nu ar produce un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Prin cererea formulată, recurenta a criticat Legea nr. 13/2008 prin care a fost ratificat Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de Instituire a Comunităţii Europene, precum şi ale Tratatului care face corp comun cu acesta, în ceea ce priveşte art. 2, art. 4, art. 19 alin. (1) par. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi art. 325 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, apreciind că aceasta este neconstituţională deoarece a creat posibilitatea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să-şi întemeieze soluţia din hotărârea pronunţată în data de 21 decembrie 2021 pe dispoziţiile art. 2 TFUE şi art. 19 alin. (1) parag. 2 TFUE (articole introduse prin Tratatul de la Lisabona).
Ca atare, s-a constatat că nemulţumirea recurentei vizează soluţia dispusă de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea din 21 decembrie 2021 şi incidenţa acesteia asupra obligativităţii deciziilor Curţii Constituţionale a României.
Or, în condiţiile în care cauza are ca obiect recursul în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., s-a apreciat că, în cauză, nu este incidentă hotărârea din 21 decembrie 2021 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
De asemenea, s-a considerat că nici prin raportare la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., în cauză nu ar fi incidentă hotărârea din 21 decembrie 2021 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale, a cărei încălcare a fost invocată de recurentă, s-a apreciat că nu este aplicabilă în cauză, întrucât recursul în casaţie vizează strict aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, respectiv a Deciziei penale nr. 93 din data de 5 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2017, nu aspecte cuprinse în hotărâri pronunţate în fond.
Raportându-se la cele anterior expuse, instanţa a apreciat că Legea nr. 13/2008 privind ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de Instituire a Comunităţii Europene, precum şi ale Tratatului care face corp comun cu acesta, în ceea ce priveşte art. 2, art. 4, art. 19 alin. (1) par. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi art. 325 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, nu are, în mod real, legătură cu soluţionarea recursului în casaţie.
Împotriva acestei încheieri, în termenul legal, recurenta A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi - Completul de 5 Judecători la data de 30 septembrie 2022, sub nr. x/2019/a2.1, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 21 noiembrie 2022.
La aceeaşi dată au avut loc şi dezbaterile, susţinerile apărătorului ales al recurentei şi ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.
Examinând recursul formulat de recurenta A. împotriva încheierii din data de 29 iunie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că acesta este nefondat şi va fi respins ca atare pentru următoarele considerente:
Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a cerinţelor prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege, respectiv:
a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d) dispoziţiile criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menţionat prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".
De asemenea, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3), instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Acest text de lege instituie o obligaţie în sarcina instanţei de a verifica legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocate înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituţional al acesteia.
Instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate nu are competenţa examinării acesteia, ci se limitează exclusiv la analizarea pertinenţei excepţiei, în sensul constatării existenţei unei legături cu soluţionarea cauzei, în orice fază a procesului şi oricare ar fi obiectul acestuia, precum şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale.
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din vechiul C. pen., respectiv cele ale art. 297 din C. pen. (Legea nr. 286/2009),din perspectiva neclarităţii atribuţiilor încălcate, instanţa de control judiciar apreciază că, în mod corect instanţa a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia invocată.
Astfel, în ceea ce priveşte primele două condiţii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, excepţia a fost invocată de recurenta A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înalta Curte - Completul de 5 Judecători (Dosarul nr. x/2019), are în vedere neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare [art. 248 din vechiul C. pen. şi art. 297 din C. pen. (Legea nr. 286/2009)].
Însă, în ceea ce priveşte condiţia ca dispoziţiile legale să nu fi fost declarate neconstituţionale, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată, în acord cu instanţa care a soluţionat prezenta cerere în fond, nu este îndeplinită, deoarece Curtea Constituţională a României s-a pronunţat deja asupra acestor dispoziţii, acestea fiind declarate neconstituţionale.
Astfel, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 517 din 8 iulie 2016, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", iar prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 504 din 30 iunie 2017, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 248 din C. pen. din 1969 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".
În raport cu împrejurarea că asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 248 din vechiul C. pen., respectiv cele ale art. 297 din C. pen. (Legea nr. 286/2009), din perspectiva criticilor privind atribuţiile încălcate, Curtea Constituţională s-a pronunţat deja, sesizarea este inadmisibilă.
Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din vechiul C. pen., respectiv cele ale art. 297 din C. pen. (Legea nr. 286/2009), din perspectiva lipsei unui prag valoric, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în acord cu instanţa care a soluţionat cererea în primă instanţă, constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea nr. 47/1992.
Astfel, excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.
Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii legale atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate a excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ridicată.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
În mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale.
În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Din examinarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de recurenta A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători apreciază că obiecţiunile formulate nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normei legale cu legea fundamentală a României.
Astfel, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine că, recurenta A., prin criticile formulate, urmăreşte modificarea şi completarea textelor de lege, în sensul de a se reglementa un prag valoric. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului.
De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a subliniat că nu îşi poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv, ceea ce înseamnă că nu se poate substitui legiuitorului întrucât ar contraveni prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării" (Decizia nr. 136 din data de 03 martie 2021 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021).
Cum modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de recurentă în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, astfel încât cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din vechiul C. pen., respectiv cele ale art. 297 din C. pen. (Legea nr. 286/2009) este inadmisibilă.
Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 13/2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, precum şi ale Tratatului care face corp comun cu acesta, în ceea ce priveşte art. 2, art. 4 şi art. 19 alin. (1) parag. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi art. 325 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că nu îndeplineşte cumulativ condiţiile de admisibilitate.
Deşi cererea de sesizare îndeplineşte trei dintre condiţiile de admisibilitate, respectiv excepţia a fost invocată de recurenta A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, are în vedere neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare, iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei, adică admiterea acesteia şi declararea ca neconstituţională nu poate produce un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Din interpretarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, rezultă că legătura dintre prevederea legală a cărei neconstituţionalitate se invocă şi modul de soluţionare a cauzei trebuie să fie evidentă şi de natură a produce consecinţe directe asupra soluţiei ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate. Aceasta deoarece instrumentul excepţiei a fost pus de legiuitor la îndemâna părţilor pentru ca acestea, în raport cu interesele lor, să beneficieze de un control de constituţionalitate a acelor prevederi legale care au un rol hotărâtor asupra modului de soluţionare a cauzei, iar nu a oricărei dispoziţii legale ce poate fi incidentă în desfăşurarea unui proces penal.
Completul de 5 Judecători constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că obiecţiunile formulate de recurentă vizează soluţia dispusă de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea din 21 decembrie 2021 şi incidenţa acesteia asupra obligativităţii deciziilor Curţii Constituţionale a României.
Or, cum excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată într-o cauză având ca obiect recursul în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârea din 21 decembrie 2021 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu este incidentă în cauză. Aceasta nu ar fi incidentă nici dacă recursul în casaţie ar fi fost întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen.
Totodată, în calea de atac a recursului în casaţiei, Decizia nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale, a cărei încălcare este invocată de recurentă, nu este aplicabilă în cauză, întrucât recursul în casaţie vizează strict aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, respectiv a Deciziei penale nr. 93 din data de 5 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2017.
Cum Legea nr. 13/2008 privind ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de Instituire a Comunităţii Europene, precum şi ale Tratatului care face corp comun cu acesta, în ceea ce priveşte art. 2, art. 4, art. 19 alin. (1) parag. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi art. 325 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, nu are, în mod real, legătură cu soluţionarea recursului în casaţie, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu această excepţie apare ca inadmisibilă.
Faţă de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta A. împotriva încheierii din data de 29 iunie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2019, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta A. împotriva încheierii din data de 29 iunie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2019.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2022.
GGC - ED