Şedinţa publică din data de 5 decembrie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin decizia nr. 2565 din 10 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a constatat perimată contestaţia declarată de contestatorul A. împotriva Hotărârii nr. 177 din 6 martie 2018 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.
În motivare, s-a reţinut incidenţa art. 413 alin. (2) şi a art. 418 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că termenul de perimare începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauza ce a provocat suspendarea, iar pentru reluarea judecăţii era necesară formularea unei cereri de către una dintre părţi, întrucât art. 415 C. proc. civ. nu prevedea posibilitatea instanţei de a repune cauza de rol din oficiu, în vederea continuării judecăţii.
Instanţa a constatat că dosarul nr. x aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, care a provocat suspendarea judecăţii, a fost soluţionat definitiv la data de 12 mai 2021, prin decizia nr. 2777 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Ca urmare, termenul de perimare de 6 luni a început să curgă de la data de 12 mai 2021 şi s-a împlinit la data de 12 noiembrie 2021, cererea de repunere pe rol fiind formulată de recurent abia la data de 16 decembrie 2021.
Instanţa nu a reţinut precizările contestatorului A., transmise la data de 14 martie 2022, în sensul ca nu i-a fost comunicată decizia definitivă nr. 2777 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi nici că judecarea cauzei suspendate trebuia să se reia din oficiu şi nu la cererea sa, reţinând incidenţa art. 10 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia recurentul reclamant avea obligaţia de a contribui la desfăşurarea şi de a urmări finalizarea procesului, aceasta şi în virtutea principiului disponibilităţii procesului civil.
În consecinţă, a reţinut ca sunt neîntemeiate şi susţinerile contestatorului din cuprinsul precizărilor depuse la 14 martie 2022, referitoare la faptul că termenul de perimare începe să curgă de la data comunicării hotărârii definitive, dispoziţiile art. 413 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. stabilind fără echivoc momentul rămânerii definitive a hotărârii şi nu cel al comunicării acesteia către părţi.
Recursul
Împotriva deciziei sus amintite, contestatorul A. a formulat recurs.
În cuprinsul criticilor, recurentul a susţinut că nu a avut cunoştinţa de existenţa hotărârii definitive ce a făcut obiectul cauzei nr. 7571/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrate şi fiscal şi nici de încheierea de suspendare din cadrul dosarului Înaltei Curţi, care s-a pronunţat pe durata pandemiei.
A apreciat că art. 415 C. proc. civ. ar prevedea că judecata cauzei se reia din oficiu; repunerea pe rol este condiţionată de cererea părţilor doar când suspendarea cauzei se face prin învoirea părţilor sau din cauza lipsei lor, sens în care a invocat şi Decizia nr. 2/2022.
Ca urmare, recurentul apreciază că şi-a îndeplinit toate obligaţiile procesuale, aşa încât nu se impunea sancţiunea perimării cauzei.
II. Considerentele Înaltei Curţi
Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte apreciază că obiecţiile recurentului se impun a fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât este criticată măsura perimării cauzei, respectiv aplicarea greşită a unei norme de drept procesual civil.
Acest motiv de recurs vizează situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Potrivit textului procedural invocat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, pretinsele neregularităţi invocate de recurentă nu se circumscriu aspectelor de nulitate/nelegalitate reglementate.
Conform prevederilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ. "Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni."
În cauză, prin încheierea din 20 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii şi a dispus suspendarea contestaţiei declarate de contestatorul A. împotriva Hotărârii nr. 177 din 6 martie 2018 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
În motivarea încheierii, instanţa a reţinut că dezlegarea cauzei depinde de existenţa sau inexistenţa dreptului ce face obiectul judecăţii în dosarul anterior indicat, întrucât avizul negativ nr. C2014/13 martie 2017 emis de Ministerul Apărării Naţionale - Direcţia Management Resurse Umane a stat la baza soluţiei de respingere a cererii de transfer formulată de contestator.
Prin decizia recurată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a constatat perimarea căii de atac, în considerente arătându-se că dosarul ce a provocat suspendarea judecăţii a fost soluţionat definitiv prin decizia nr. 2777 din 12 mai 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Ca urmare, termenul de perimare de 6 luni a început să curgă de la data de 12 mai 2021 şi s-a împlinit la data de 12 noiembrie 2021, cererea de repunere pe rol fiind formulată de recurent abia la data de 16 decembrie 2021.
Înalta Curte va înlătura susţinerile recurentului, potrivit cărora acesta nu ar fi avut cunoştinţă de existenţa hotărârii definitive ce s-a pronunţat în dosarul în raport de care s-a suspendat cauza, reţinând prevederile art. 10 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora "Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia".
De asemenea, nici criticile referitoare la aplicarea greşită a art. 415 C. proc. civ. nu sunt fondate.
Astfel, suspendarea cauzei în condiţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. s-a dispus la cererea intimatului Consiliul Superior al Magistraturii.
Nu poate fi primită interpretarea dată de recurent textului de lege incident, în sensul că ar fi obligaţia instanţei de judecată de a relua judecata cauzei, din oficiu, întrucât în cazul de faţă reluarea judecării procesului nu se putea face decât la cererea uneia dintre părţi, cu respectarea art. 415 alin. (1) C. proc. civ.
Înalta Curte reţine că, în lipsa unei dispoziţii exprese în conţinutul art. 415 pct. 4 din C. proc. civ., care să prevadă repunerea pe rol din oficiu, obligaţia de a solicita reluarea judecării procesului, în ipoteza suspendării cauzei în temeiul art. 413 din acelaşi cod, revine părţilor, în sarcina cărora există obligaţia de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului.
În acest sens, Înalta Curte dă eficienţă obligaţiei generale a părţilor de a contribui la desfăşurarea procesului, îndatorire prevăzută de art. 10 din C. proc. civ. citat anterior, cu consecinţa că lipsa cererii de repunere pe rol a cauzei, formulată de către partea interesată, în termenul prevăzut de art. 416 alin. (1) din acelaşi cod, atrage sancţiunea perimării cererii de chemare în judecată, aşa cum s-a reţinut în considerentele deciziei recurate.
Suspendarea legală facultativă nu este condiţionată de acordul părţilor, iar alin. (2) al art. 413 C. proc. civ. prevede că suspendarea dăinuie până când hotărârea pronunţată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă.
Înalta Curte reţine, din interpretarea art. 416 alin. (3) C. proc. civ., că situaţiile ce nu constituie cauze de perimare sunt expres prevăzute de lege şi se referă la cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum şi cele când, din motive care nu sunt imputabile părţii, cererea n-a ajuns la instanţa competentă sau nu se poate fixa termen de judecată.
De asemenea, art. 415 pct. 3 C. proc. civ. reglementează situaţia când judecata cauzei suspendate se reia din oficiu, şi anume în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7 din acelaşi cod, după pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv în cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) şi (4), după pronunţarea hotărârii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Aşa cum s-a arătat anterior, situaţia suspendării facultative a cauzei pendinte nu face parte din categoria situaţiilor în care instanţa ar fi trebuit să efectueze, din oficiu, actele de procedură. Ca urmare, neformularea în termenul de şase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauza care a provocat suspendarea a unui act de procedură, constituie o rămânere în nelucrare a cererii, din motive imputabile părţii, fiind incidentă sancţiunea perimării.
De altfel, trimiterile recurentului la cele stabilite prin Decizia nr. 2/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nu au relevanţă în cauză, considerentele acesteia făcând referire la situaţia particulară prevăzută de art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., când reluarea judecăţii se face din oficiu după pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv în cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., după pronunţarea hotărârii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cum de la data soluţionării definitive a dosarului pentru care a fost suspendată judecata cauzei, 12 mai 2021, pricina a rămas în nelucrare din culpa părţilor, care nu şi-au manifestat voinţa cu respectarea exigenţelor procedurale în sensul continuării judecăţii, în mod corect instanţa învestită cu judecarea căii de atac a constatat perimarea acesteia.
Potrivit prevederilor art. 181 alin. (3) C. proc. civ., când termenul se socoteşte pe luni, el se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima lună.
În speţă, termenul de perimare de 6 luni prevăzut de art. 416 C. proc. civ. a început să curgă la data de 12 mai 2021 şi s-a împlinit la 12 noiembrie 2021, potrivit prevederilor legale enunţate anterior, în contextul în care părţile nu solicitat repunerea cauzei pe rol, neexistând nici un act de procedură care să aibă ca efect întreruperea termenului de perimare.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva deciziei nr. 2565 din 10 mai 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 decembrie 2022.