Şedinţa publică din data de 5 decembrie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin decizia nr. 3090 din 26 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare a judecăţii, formulată de revizuentul Ministerul Afacerilor Interne.
A respins cererea de revizuire formulata de Ministerul Afacerilor Interne împotriva deciziei nr. 1376 din 3 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal pronunţată în dosarul nr. x/2019, ca inadmisibilă.
În motivare, cu privire la cererea de suspendare a judecăţii întemeiată pe dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la pronunţarea de către Curtea Constituţională a României a unei soluţii asupra excepţiei de neconstitutionalitate invocate de revizuent, Înalta Curte a reţinut caracterul facultativ al suspendării reglementate de textul de lege menţionat şi, dat fiind prezentul cadru procesual, a apreciat că soluţia asupra cererii de revizuire nu este indisolubil legată de soluţia ce poate fi pronunţată asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Cu privire la cererea de revizuire, a reţinut că este îndreptată împotriva deciziei nr. 1376 din 3 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În motivarea căii extraordinare de atac, revizuentul a apreciat că hotărârea instanţei de recurs încalcă autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 38 din data de 7 iunie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin raportare şi la decizia nr. 30/2017 a aceluiaşi Complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Înalta Curte a constatat, din perspectiva art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că este necesar ca hotărârile potrivnice să soluţioneze, cu autoritate de lucru judecat, dar în mod diferit, fie fondul procesului, în tot sau în parte, fie aceeaşi excepţie procesuală, acelaşi incident procesual sau aceeaşi chestiune litigioasă.
Instanţa a reţinut că aceste condiţii de admisibilitate nu pot fi însă verificate în prezenta cauza, întrucât, dată fiind reglementarea din cuprinsul art. 521 C. proc. civ., hotărârea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu dezleagă un litigiu între părţi determinate, ea este pronunţată "numai cu privire la chestiunea de drept supusa dezlegării".
Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reprezintă un mijloc juridic de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii, iar scopul pronunţării hotărârii este, în mod evident, diferit de raţiunea reglementarii motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., anterior enunţată.
Ca urmare, instanţa a constatat ca nu este admisibilă invocarea contrarietăţii de hotărâri şi încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei decizii pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât hotărârile indicate în cuprinsul cererii de revizuire soluţionează situaţii juridice distincte şi produc efecte juridice diferite.
Recursul
Împotriva deciziei sus amintite, revizuentul Ministerul Afacerilor Interne a formulat recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În cuprinsul criticilor, a arătat că prima condiţie de admisibilitate a cererii de revizuire, prevăzută de art. 513 alin. (3) C. proc. civ., este îndeplinită în speţă, fiind vorba de hotărâri definitive, în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Instanţa ar fi adăugat o condiţie suplimentară, respectiv necesitatea existenţei unei triple identităţi de părţi, obiect şi cauză în cele procese, deşi hotărârile prealabile pronunţate de Înalta Curte în dezlegarea chestiunilor de drept beneficiază de putere obligatorie cu privire la situaţia de fapt examinată.
În opinia recurentului, este îndeplinită şi condiţia referitoare la contradictorialitatea hotărârilor; revizuenta a solicitat Curţii de Apel Ploieşti să ţină cont de considerentele cuprinse în Decizia nr. 38/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de forţa obligatorie a acestora, fiind indicate şi paragrafele relevante, însă în cuprinsul hotărârii nu se face nicio minima referire la decizia instanţei supreme.
De altfel, a susţinut că instanţa a adăugat condiţii suplimentare la prevederile legale analizate (temeiul de drept 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), ceea ce a condus la constatarea inadmisibilităţii cererii de revizuire.
În plus, recurentul a susţinut că art. 430 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte în mod expres că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.
În mod constant, Curtea Constitutională a reţinut cu privire la actele jurisdicţionale faptul că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care acesta se sprijină. Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii.
Ca urmare, recurenta a apreciat că, faţă de prevederea cuprinsă la art. 521 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea data problemelor de drept este obligatorie, cele reţinute de Curtea Constitutională, mai sus indicate, sunt pe deplin valabile şi în privinţa hotărârilor pronunţate de Înalta Curte, mutatis mutandis.
A invocat jurisprudenţa Înaltei Curţi, cu referire la decizia 2/8 februarie 2001.
Recurentul a criticat şi măsura de respingere a cererii de suspendare a judecăţii cauzei, întrucât temeiurile invocate în susţinerea revizuirii sunt cele criticate prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate, aşadar excepţia avea legătură cu soluţionarea cauzei de faţă.
II. Considerentele Înaltei Curţi
Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin memoriul de recurs, recurentul a criticat măsura respingerii cererii de suspendare a cauzei, până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate invocată.
Conform dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., "instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi".
Înalta Curte reţine că acest caz de suspendare facultativă, lăsată la aprecierea judecătorului, implică analiza îndeplinirii, în mod cumulativ, a două condiţii, desprinse chiar din norma anterior redată, anume: dezlegarea procesului să depindă, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi şi procesul în care urmează să se stabilească existenţa sau inexistenţa unui drept să fie în curs de judecată.
În speţă, aşa cum a reţinut şi instanţa învestită cu soluţionarea cererii de revizuire, cerinţele legale impuse de art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. nu sunt îndeplinite.
În primul rând, pentru a se putea dispune suspendarea, este necesar ca soluţionarea procesului ce urmează a fi suspendat să depindă de soarta unui alt proces, în sensul ca soluţionarea recursului să fie influenţată de existenţa sau inexistenţa unui drept ce formează obiectul celui de-al doilea proces.
În al doilea rând, inexistenţa sau existenţa dreptului trebuie rezolvată de instanţa competentă (prin aceasta înţelegându-se instanţa judecătorească sau alt organ jurisdicţional) în mod definitiv, urmând a fi invocată cu autoritate de lucru judecat în procesul pendinte.
În cauză, cererea de suspendare nu a fost formulată prin raportare la existenţa unei cauze aflate pe rolul unei alte instanţe judecătoreşti, de a cărei dezlegare să depindă soluţia în litigiul de faţă, întrucât solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost promovată în litigiul pendinte, prin urmare nu se poate reţine că ar fi vorba despre o altă judecată avută în vedere în sensul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.
Pe de altă parte, din perspectiva incidenţei cazului de suspendare invocat, se consideră necesar ca dreptul la care se referă această judecată să fie cercetat de o instanţă judecătorească sau de un organ jurisdicţional.
Articolul 126 alin. (1) din Constituţia României stipulează că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. De asemenea, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale, tribunale specializate, instanţe militare şi judecătorii.
În cuprinsul Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, la Secţiunea a II-a din Capitolul III privind competenţa Curţii Constituţionale, sunt prevăzute atribuţiile de jurisdicţie ale Curţii Constituţionale, respectiv: controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, verificarea constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, controlul constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri internaţionale, controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de Avocatul Poporului, soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României, judecarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, emiterea avizului pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României, exercitarea atribuţiilor privitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului şi la confirmarea rezultatelor acestuia şi verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.
În raport de textele legale anterior enunţate, se constată că instanţa de contencios constituţional nu este o instanţă de judecată în sensul dispoziţiilor mai sus citate, întrucât nu face parte din aria instanţelor judecătoreşti enumerate anterior şi nu desfăşoară activităţi jurisdicţionale în privinţa judecăţii vreunui drept, astfel cum este cerinţa instituită prin dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.
Nu în ultimul rând, art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecăţii pricinii în intervalul de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, a fost abrogat prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 şi, în prezent, nu există dispoziţii procesuale exprese în sensul posibilităţii suspendării cauzei, în cazul admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. neputând servi drept temei juridic în acest sens, pentru argumentele deja expuse.
Faţă de toate considerentele prezentate, nefiind întrunite condiţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va înlătura criticile recurentului pe acest aspect, constatând că este legală măsura de respingere a cererii de suspendare a cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 430, art. 509 alin. (1) pct. 8 şi art. 521 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.
Cu privire la fondul litigiului, recurentul a susţinut nelegalitatea deciziei recurate, prin aplicarea greşită a art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critică ce a fost întemeiată în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Instanţa apreciază că argumentele recurentului se impun a fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se susţine că greşita aplicare a normelor de procedură civilă, iar pct. 8 a fost formal indicat, câtă vreme recurentul nu indică ce norme de drept material au fost greşit interpretate sau aplicate.
Prin decizia recurată, instanţa a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, întrucât hotărârea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu tranşează un litigiu între părţi determinate, ci reprezintă un mijloc juridic de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii.
Recurentul a criticat aceste considerente, susţinând că hotărârile prealabile pronunţate de Înalta Curte în dezlegarea chestiunilor de drept beneficiază de putere obligatorie cu privire la situaţia de fapt şi drept examinată.
Înalta Curte constată că aceste susţineri sunt nefondate.
Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:
"Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: ... există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;".
Din interpretarea logică, teleologică şi sistematică a normei procedurale, rezultă că, pentru admisibilitatea revizuirii în temeiul textului menţionat, cele două hotărâri pretins potrivnice trebuie să fie pronunţate în cauze identice (identitate stabilită cumulativ pe baza celor trei elemente: părţi, obiect şi cauză) sau în care examinează succesiv aceeaşi chestiune de drept, chiar şi în lipsa identităţii anterior enunţate.
Examinând prin prisma acestor consideraţii teoretice speţa, se constată, contrar susţinerilor recurentului, că instanţa de revizuire, analizând condiţiile autorităţii de lucru judecat, în mod corect a reţinut că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate, respectiv nu este îndeplinită condiţia ca cea de a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat, ceea ce presupune existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză în cele două procese.
Astfel fiind, în deplin acord cu argumentele instanţei de revizuire, Înalta Curte reţine, la rândul său, că hotărârea judecătorească pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu tranşează un litigiu între părţi, ci este pronunţată doar cu privire la chestiunea de drept supusă dezbaterii.
Astfel, din interpretarea art. 519 -521 C. proc. civ., unde este detaliat mecanismul de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reiese că hotărârea astfel pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmăreşte să interpreteze norma juridică cu potenţial susceptibil de jurisprudenţă divergentă, fiind, în realitate, o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.
Ca urmare, se reţine că hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 519-521 din C. proc. civ., are menirea să preîntâmpine apariţia unor unei practici judiciare neunitare în aplicarea şi interpretarea legii, iar nu tranşarea, pe fond, a unor raporturi juridice litigioase.
Cum judecata în dosarul în care a fost pronunţată decizia nr. 38/2021, de care se prevalează recurentul revizuent, nu s-a purtat în privinţa unui drept, ci cu privire la dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept, nu se poate realiza, în raport cu această decizie, o analiză a încălcării autorităţii de lucru judecat, condiţie sine qua non pentru incidenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru că, aşa cum s-a detaliat anterior, nu tranşează un litigiu, urmând dezbaterile contradictorii ale părţilor.
Este adevărat că, potrivit art. 521 din C. proc. civ., dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, dar aceasta nu presupune că, în caz de nerespectare a unei asemenea decizii, părţile ar avea deschisă procedura revizuirii prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 38/2021, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile referitoare la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 pentru stabilirea sporurilor specifice şi a drepturilor de diurnă, cazare şi hrană cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român; ca urmare, acele considerente conţinute într-o decizie de respingere a sesizării în procedura hotărârii prealabile nu beneficiază de efecte juridice obligatorii.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din acelaşi act normativ, va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Afacerilor Interne împotriva deciziei nr. 3090 din 26 mai 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 decembrie 2022.