Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2022
Asupra recursului de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 7 septembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 226 alin. (2) din Cod penalul şi a dispoziţiilor art. 475, art. 476 şi art. 477 din C. proc. pen., formulată de recurentul inculpat A..
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, în cadrul dosarului nr. x/2019, având ca obiect recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 5/A din 13 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală în dosarul nr. x/2019, la data de 6 septembrie 2022 recurentul, prin apărător ales, a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 226 alin. (2) din C. pen., în forma aplicabilă ca urmare a pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a Deciziei nr. 51/2021.
Cu privire la condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare, recurentul a arătat că, excepţia de neconstituţionalitate s-a invocat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cursul soluţionării dosarului nr. x/2019, aflat pe rolul acestei instanţe, ce are ca obiect recursul în casaţie. A mai susţinut că, excepţia vizează o dispoziţie legală care este vigoare, respectiv dispoziţiile art. 226 alin. (2) din C. pen. în forma aplicabilă ca urmare a pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a Deciziei nr. 51/2021.
Privitor la cerinţa ca excepţia să vizeze o lege sau o dispoziţie dintr-o lege care are legătură cu soluţionarea cauzei, recurentul a susţinut că şi aceasta este îndeplinită, având în vedere calitatea sa în prezenta cauză, precum şi soluţia de condamnare în temeiul dispoziţiei legale ce face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
Deopotrivă, recurentul a menţionat că dispoziţiile art. 226 alin. (2) din C. pen. nu au fost declarate neconstituţional de către Curtea Constituţională a României.
În cuprinsul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale recurentul a realizat o prezentare a situaţiei de fapt şi a arătat care sunt criticile referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 226 alin. (2) din C. pen.
Astfel, recurentul a considerat, sub un prim aspect, că norma indicată este contrară dispoziţiilor constituţionale întrucât încalcă cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate, ce rezultă din principiul statului de drept, impuse de prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), dar şi principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi la art. 7 din Convenţie.
Sub un al doilea aspect, recurentul a susţinut că legea, în forma actuală, încalcă libertatea de exprimare protejată constituţional prin intermediul art. 30, distrugând echilibrul ce trebuie menţinut între dreptul la viaţă privată şi libertatea de exprimare, ambele valori fundamentale cu valenţe constituţionale.
În al treilea rând, a menţionat că, interpretarea normei de drept dată prin intermediul Deciziei nr. 51/2021 încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţie, exclusiv în raport cu posibilitatea lărgirii sferei de incidenţă a unui text de drept material pe cale pretoriană, prin intermediul unei soluţii procesual penale (decizie ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală).
Astfel, a susţinut că norma de incriminare în forma stabilită prin interpretarea dată de Înalta Curte şi aplicată în concret în cauza ce-l vizează este lipsită de previzibilitate, având în vedere că, persoana căreia i se adresează norma de incriminare trebuie să poată şti, pornind de la formularea dispoziţiei relevante şi, după caz, cu ajutorul interpretării ei de către instanţe sau beneficiind de asistenţă judiciară, ce fapte şi omisiuni angajează răspunderea sa penală şi ce pedeapsă riscă pentru acestea (Cantoni împotriva Franţei, pct. 29; Kafkaris împotriva Ciprului (MC), pct. 140; Del Rio Prada împotriva Spaniei (MC), pct. 79).
Suplimentar, autorul excepţiei a arătat că norma de incriminare a fost, în concret, extinsă iar nu doar interpretată prin raportare la sfera sa de aplicabilitate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 51 din 24.06.2021, publicată în Monitorul Oficial din 03.11.2021, fapt ce contravine, de asemenea, dispoziţiilor constituţionale amintite. Astfel, prin această decizie, Înalta Curte a eliminat o condiţie de tipicitate ce restrângea sfera de aplicare a normei de incriminare la imagini şi sunete obţinute fără drept, extinzând sfera normei de incriminare într-un mod imprevizibil la toate categoriile de imagini, în ciuda faptului că textul legal la care se făcea trimitere era unul lămuritor. A apreciat, astfel, că interpretarea dată de Înalta Curte constituie un reviriment imprevizibil.
În contextul celor expuse cu privire la efectele Deciziei nr. 51/2021 pronunţate de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, recurentul, prin apărător ales, a înţeles să supună controlului pe calea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţei de recurs în casaţie şi dispoziţiile art. 475, art. 476 şi art. 477 din C. proc. pen., solicitând sesizarea Curţii Constituţionale.
Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de recurentul inculpat A., Înalta Curte a constatat că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele argumente:
Astfel, a reţinut că, pentru a fi admisibilă, o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, respectiv:
a. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
b. excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
c. excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d. excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Analizând condiţiile enumerate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat că excepţia a fost invocată de recurentul inculpat A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi şi are în vedere neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare, respectiv prevederile art. 226 alin. (2) din C. pen., art. 475, art. 476 şi art. 477 din C. proc. pen., fără ca textele criticate să fie declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
A solicitat, prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, verificarea concordanţei dispoziţiilor menţionate din C. pen. şi C. proc. pen., cu principiile şi drepturile fundamentale cuprinse în art. 1 alin. (5) (supremaţia Constituţiei şi respectarea obligatorie a legilor), art. 21 alin. (3) (dreptul la un proces echitabil), art. 23 alin. (12) (principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei), art. 30 (libertatea de exprimare) din Constituţia României şi prevederile art. 7 din CEDO.
Referitor la condiţia legăturii dintre excepţia invocată cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat că aceasta nu este îndeplinită în speţă. Examenul legăturii cu cauza trebuie făcut prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu etapa procesuală în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aşadar, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.
Or, dispoziţiile procesual penale din cuprinsul art. 475, art. 476 şi art. 477 din C. proc. pen. disciplinează materia unificării jurisprudenţei prin hotărâri prealabile date în dezlegarea unor chestiuni de drept, şi, în mod evident, nu au legătură cu soluţionarea cauzei în care s-a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale, ce se află în cursul judecăţii recursului în casaţie, având ca obiect exclusiv verificarea legalităţii deciziei penale nr. 5/A din 13 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală, din perspectiva întrunirii elementelor de tipicitate obiectivă a infracţiunii de violare a vieţii private prev. de art. 226 alin. (1) şi alin. (2) din C. pen.
Deopotrivă, s-a apreciat că excedează obiectului excepţiei de neconstituţionalitate, modul în care instanţa de judecată aplică efectele hotărârii pronunţate de completul competent învestit cu dezlegarea unei chestiuni de drept, Legea nr. 47/1992, prin art. 29 alin. (1), reglementând explicit că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie legile, ordonanţele ori dispoziţiile dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, inclusiv cele ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.
În ceea ce priveşte prevederile art. 226 alin. (2) din C. pen., a căror neconstituţionalitate este criticată de recurent, s-a constatat că, în realitate, prin cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional se urmăreşte un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepţiei de neconstituţionalitate întrucât nu s-a formulat o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textului de lege, ci recurentul tinde la completarea şi modificarea dispoziţiilor ce reglementează conţinutul constitutiv al infracţiunii de violare a vieţii private, iar o astfel de atribuţie nu este conferită Curţii Constituţionale, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
În consecinţă, s-a apreciat că solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate arătată a fost determinată de încercarea de a transfera, în mod artificial, competenţa exclusivă a Parlamentului, unica autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României, în sarcina instanţei de contencios constituţional.
Împotriva acestei încheieri, în termenul legal, recurentul inculpat A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi - Completul de 5 Judecători la data de 20 septembrie 2022, sub nr. x/2022, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 21 noiembrie 2022.
La aceeaşi dată au avut loc şi dezbaterile, susţinerile apărătorului ales al recurentului şi ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.
Examinând recursul formulat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din data de 7 septembrie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că acesta este nefondat şi va fi respins ca atare pentru următoarele considerente:
Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a cerinţelor prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege, respectiv:
a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d) dispoziţiile criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menţionat prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".
De asemenea, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3), instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Acest text de lege instituie o obligaţie în sarcina instanţei de a verifica legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocate înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituţional al acesteia.
Instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate nu are competenţa examinării acesteia, ci se limitează exclusiv la analizarea pertinenţei excepţiei, în sensul constatării existenţei unei legături cu soluţionarea cauzei, în orice fază a procesului şi oricare ar fi obiectul acestuia, precum şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale.
Astfel, excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.
Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii legale atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate a excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ridicată.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
În mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale.
În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 226 alin. (2) din C. pen., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în acord cu instanţa care a soluţionat cererea în primă instanţă, constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea nr. 47/1992.
Din examinarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de recurentul inculpat A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători apreciază că obiecţiunile formulate nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normei legale cu legea fundamentală a României.
Astfel, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine că, recurentul inculpat A., prin criticile formulate, urmăreşte modificarea şi completarea dispoziţiilor ce reglementează conţinutul constitutiv al infracţiunii de violare a vieţii private, în sensul ca art. 226 alin. (2) din C. pen. să fie completat de Curtea Constituţionale printr-o menţiune din care să rezulte că pentru a fi în prezenţa acestei infracţiunii trebuie întrunite condiţiile prevăzute de art. 226 alin. (1) din C. pen., prin raportare şi la Decizia nr. 51/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Or, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului."
De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a subliniat că nu îşi poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv, ceea ce înseamnă că nu se poate substitui legiuitorului întrucât ar contraveni prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării" (Decizia nr. 136 din data de 03 martie 2021 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021).
Cum modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de recurent în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, astfel încât cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 226 alin. (2) din C. pen. este inadmisibilă.
Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 475, art. 476 şi art. 477 din C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea nr. 47/1992, lipsind legătura normelor contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză.
Astfel, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, Curtea Constituţională a reţinut că "se poate solicita controlul de constituţionalitate numai al acelor dispoziţii legale care, în cazuri concrete, sunt incidente pentru soluţionarea litigiilor aflate pe rolul instanţelor . . . . . . . . . .Condiţia ca dispoziţia legală criticată pentru neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei este, evident, necesară, dar şi suficientă".
De asemenea, prin Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, instanţa de contencios constituţional a arătat expres că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului. Mai mult, prin Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, s-a precizat că incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat.
Sintetizând, jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional relevantă atestă că realizarea cerinţei stabilite de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 presupune ca dispoziţiile de lege criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, să vizeze incidenţa în cauză a acestor dispoziţii de lege, respectiv faptul de a fi aplicabile în litigiile în care se invocă excepţia de neconstituţionalitate, având aptitudinea de a genera efecte juridice.
Constatarea îndeplinirii acestor criterii revine instanţelor de judecată care, aşa cum s-a reţinut în Decizia nr. 713 din 9 noiembrie 2017, paragraful 27 şi 28, "au rolul de partener al Curţii, în sensul că verifică, în vederea sesizării instanţei constituţionale, respectarea prevederilor legale referitoare la admisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate...excepţia de neconstituţionalitate este expresia, în sistemul nostru normativ, a controlului concret de constituţionalitate, astfel încât, atât instanţei a quo, cât şi celei a quem le revine competenţa de a verifica, în proceduri distincte, dacă aceasta se plasează în paradigma controlului concret de constituţionalitate. Dacă, în privinţa instanţei a quo, verificarea condiţiilor de admisibilitate ţine de îndeplinirea condiţiilor legale necesare pentru sesizarea Curţii Constituţionale, pentru instanţa a quem această verificare are semnificaţia întrunirii condiţiilor necesare declanşării controlului de constituţionalitate, respectiv a cercetării prezumţiei de constituţionalitate a textului legal criticat...".
În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că o eventuală decizie a Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză.
Condiţia privind existenţa unei legături între norma a cărei constituţionalitate se doreşte a fi verificată şi soluţionarea cauzei, presupune în mod necesar ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatarea a neconstituţionalităţii să fie de natură a produce un efect concret în situaţia juridică a părţii, în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
Or, dispoziţiile procesual penale din cuprinsul art. 475, art. 476 şi art. 477 din C. proc. pen., a căror neconstituţionalitate a fost invocată, reglementează procedura privind dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală care, în mod evident, nu au legătură cu soluţionarea cauzei în raport cu obiectul acesteia, respectiv recursul în casaţie promovat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 5/A din 13 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală, întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., caz de casaţie în cadrul căruia poate fi verificată exclusiv legalitatea hotărârii din perspectiva întrunirii elementelor de tipicitate obiectivă a infracţiunii, în cazul de faţă a infracţiunii de violare a vieţii private prevăzute de art. 226 alin. (1) şi alin. (2) din C. pen.
Faţă de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 7 septembrie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 7 septembrie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2022.