Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2022
Asupra recursului de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de27 septembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (2) teza finală din C. pen., formulată de recurentul inculpat A..
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, în cadrul dosarului nr. x/2021, având ca obiect recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 160/A din data de 24 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, la data de 2 septembrie 2022, recurentul inculpat A., prin apărător ales, a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (2) teza finală din C. pen., apreciind că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(5) din Legea nr. 47/1992, întrucât excepţia a fost invocată în faţa unei instanţe judecătoreşti, de către o parte din proces, obiectul excepţiei îl reprezintă norme cuprinse în legi aflate în vigoare, Curtea Constituţională nu le-a constatat ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară, iar între textul în discuţie şi modul de soluţionare a cauzei există legătură.
În susţinerea excepţiei invocate, apărarea a arătat, în esenţă, că prin încheierea de admitere în principiu din 28 iunie 2022 pronunţată în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., numai sub aspectul criticilor vizând neincriminarea, ca infracţiune, a faptei concrete pentru care a fost condamnat, respectiv neîntrunirea de către aceasta a elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din C. pen.
A mai arătat că, în speţă, inculpatul A. a fost condamnat definitiv, în temeiul art. 335 alin. (2) din C. pen., pentru fapta constând în aceea că, la data de 12.07.2020, în jurul orei 09:20, a condus autoturismul marca B., cu numărul de înmatriculare x, pe strada x din oraşul Sântana, judeţul Arad, iar la controlul efectuat de poliţişti a prezentat permisul de conducere PROVISIONAL DRIVING LICENCE, seria x, emis de autorităţile din Marea Britanie, instanţele stabilind că permisul de conducere anterior menţionat nu este valabil în România, întrucât valabilitatea sa este limitată la teritoriul Marii Britanii, unde poate fi folosit doar în anumite condiţii.
Altfel spus, ambele instanţe au stabilit nevalabilitatea permisului de conducere deţinut de către inculpat în ziua constatării faptei, reţinând în acest sens că permisul de tip provizoriu pe care acesta îl avea asupra sa nu este valabil în România sau nu este valabil în afara teritoriului Marii Britanii.
În acest fel, raportându-se la dispoziţiilor art. 335 alin. (2) din C. pen., instanţele au pus semnul egalităţii între fapta concret reţinută în sarcina inculpatului, care a constat în conducerea pe drumurile publice cu un permis care nu este valabil în România şi acţiunea incriminată de textul sus-menţionat, care constă în conducerea pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România, creând astfel lege, ceea ce contravine principiului legalităţii consacrat prin art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (2) (nimeni nu este mai presus de lege) şi art. 23 alin. (2) (principiul legalităţii în materie penala; nullum crimen sine lege) din Constituţia României, precum şi dispoziţiilor art. 7 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.
Ceea ce pedepseşte legiuitorul prin art. 335 alin. (2) din C. pen. ca fiind infracţiune este conducerea pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România. Or, deţinerea unui permis de conducere, chiar provizoriu, dovedeşte dreptul inculpatului de a conduce autovehicule pe drumurile publice, drept acordat de către autorităţile din Marea Britanie pentru că acesta a dovedit deprinderi în conducerea unui autoturism şi faptul că nu prezintă pericol pe drumurile publice. Permisul de conducere de tip proviziu este un permis de conducere, astfel că ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemos.
Ca urmare, neincluzând în conţinutul art. 335 alin. (2) din C. pen. acţiunea de a conduce pe drumurile publice cu permis de conducere care nu este valabil în România, legiuitorul nu a înţeles să sancţioneze această faptă. În situaţia în care s-ar interpreta legea în sensul că norma de incriminare ar viza fapta inculpatului de a fi deţinut un permis de conducere care nu este valabil pe teritoriul României, instanţa ar adăuga la lege, atribut care, conform art. 61 alin. (1) din Constituţia României, revine Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, cu consecinţa încălcării principiului separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţia României.
Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de recurentul inculpat A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele argumente:
O cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, respectiv:
a. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
b. excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
c. excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d. excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.
Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. În întocmirea unui astfel de act, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.
În egală măsură, dat fiind efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, consacrat de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, în examenul admisibilităţii sesizărilor, instanţa de judecată trebuie să ia în considerare şi hotărârile Curţii înseşi, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudenţe constante şi îndelungate a instanţei constituţionale în materia analizată.
Din această perspectivă, o cerere de sesizare a Curţii în controlul de constituţionalitate a posteriori poate fi calificată ca inadmisibilă atunci când, cu titlu exemplificativ, tinde la învestirea acesteia cu un examen ce excedează, în mod vădit, competenţei sale, intrând, cu titlu de exemplu, în sfera de competenţă exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis deciziile nr. 284/24.01.2011, nr. 176/06.03.2012, nr. 187/06.03.2012, nr. 378/26.06.2014 ale Curţii Constituţionale).
În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat că excepţia de neconstituţionalitate evaluată a fost ridicată de o parte din proces (recurentul inculpat A.), în faţa unei instanţe judecătoreşti învestite cu soluţionarea recursului în casaţie formulat de acesta împotriva deciziei nr. 160/A din data de 24 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin care a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din C. pen., constând în aceea că, în data de 12.07.2020, în jurul orei 09:20, a condus autoturismul marca B., cu numărul de înmatriculare x, pe strada x din oraş Sântana, judeţ Arad, iar la controlul efectuat de poliţişti a prezentat permisul de conducere PROVISIONAL DRIVING LICENCE, seria x, emis de autorităţile din Marea Britanie pe numele său, document care nu-i conferă dreptul de a conduce autovehicule pe teritoriul României, iar textul de lege a cărui neconstituţionalitate este invocată (art. 335 alin. (2) din C. pen.), nu a fost anterior declarat neconstituţional.
În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul inculpat A. îndeplineşte cerinţele de admisibilitate privind calitatea autorului excepţiei de a fi parte într-un proces în curs, aflarea în vigoare a dispoziţiilor legale criticate şi inexistenţa unei decizii prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior textul de lege criticat.
În ceea ce priveşte examenul legăturii excepţiei cu cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat că nu este, însă, îndeplinită în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.
Prin demersul său, autorul excepţiei nu urmăreşte să supună cenzurii instanţei de contencios constituţional, în mod efectiv, aspecte de neconstituţionalitate derivate din modalitatea de redactare a dispoziţiei legale criticate, ci tinde la interpretarea normei de incriminare criticate în contextul factual propriu speţei, susţinând că numai interpretat în modalitatea evidenţiată în recurs în casaţie, textul de lege respectă exigenţele principiului legalităţii consacrat prin art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (2) şi art. 23 alin. (2) din Constituţia României, precum şi ale dispoziţiilor art. 7 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.
Din această perspectivă, se constată că recurentul inculpat A. nu aduce în discuţie veritabile elemente de constituţionalitate a normei invocate, derivate din modalitatea de redactare a acesteia, ci chestiuni de interpretare şi aplicare a acesteia în speţă.
Prin acest demers judiciar, recurentul inculpat urmăreşte o interpretare diferită dată normei de incriminare şi, prin aceasta, în mod implicit, însăşi cenzurarea concluziilor instanţelor de fond şi de apel cu privire la întrunirea, în speţă, a elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen.
Recurentul inculpat tinde, prin urmare, nu la cenzurarea unor elemente de neconstituţionalitate, ci la obţinerea unei interpretări legale, cu valoare obligatorie, a normei de incriminare în baza căreia a fost condamnat definitiv, din partea unei alte autorităţi decât cea căreia îi sunt atribuite prerogative exclusive de interpretare şi aplicare unitară a legii, conform art. 126 alin. (3) din Constituţie.
Or, scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune formal jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica o judecată întemeiată pe o dispoziţie neconstituţională.
Premisa sesizării instanţei constituţionale o constituie, aşadar, constatarea inter alia că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepţia urmăreşte, în mod real şi efectiv, să obţină concursul Curţii, în considerarea şi în limitele stricte ale competenţei sale constituţionale. O atare premisă nu este realizată atunci când se constată că autorul excepţiei tinde, în mod esenţial, la eludarea prerogativelor exclusive ale organelor abilitate de a interpreta şi aplica o normă legală, prin declanşarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a modului în care au fost concret interpretate în speţă prevederile art. 335 alin. (2) din C. pen.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a mai constatat că modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 335 alin. (2) din C. pen., din perspectiva incriminării sau nu a situaţiei în care conducătorul auto deţine exclusiv un permis de conducere provizoriu eliberat de autoritatea competentă din Marea Britanie, şi anume Provisional Driving License, urmează a face obiectul unei dezlegări obligatorii a instanţei supreme într-un mecanism de unificare a practicii judiciare, respectiv în dosarul nr. x/2022 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, chestiune avută în vedere de instanţa învestită în recurs în casaţie.
Constatând că remediul procesual al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de recurentul inculpat A. în concordanţă cu finalitatea sa, respectiv armonizarea normei criticate cu legea fundamentală, ci, exclusiv, în vederea tranşării unei probleme de interpretare şi aplicare a acesteia într-o manieră favorabilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a apreciat cererea de sesizare a Curţii Constituţionale ca fiind inadmisibilă.
Împotriva acestei încheieri, în termenul legal, recurentul inculpat A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi - Completul de 5 Judecători la data de 6 octombrie 2022, sub nr. x/2022, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 21 noiembrie 2022.
La aceeaşi dată au avut loc şi dezbaterile, susţinerile apărătorului ales al recurentului şi ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.
Examinând recursul formulat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din data de 27 septembrie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători constată că acesta este nefondat şi va fi respins ca atare pentru următoarele considerente:
Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a cerinţelor prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege, respectiv:
a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d) dispoziţiile criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menţionat prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".
De asemenea, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3), instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Acest text de lege instituie o obligaţie în sarcina instanţei de a verifica legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocate înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituţional al acesteia.
Instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate nu are competenţa examinării acesteia, ci se limitează exclusiv la analizarea pertinenţei excepţiei, în sensul constatării existenţei unei legături cu soluţionarea cauzei, în orice fază a procesului şi oricare ar fi obiectul acestuia, precum şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale.
Astfel, excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.
Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii legale atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate a excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ridicată.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
De asemenea, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reţine că, excepţia de neconstituţionalitate, ca orice mijloc procedural, nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat faptul că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii.
În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Premisa sesizării instanţei constituţionale o constituie, aşadar, constatarea inter alia că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepţia urmăreşte, în mod real şi efectiv, să obţină concursul Curţii, în considerarea şi în limitele stricte ale competenţei sale constituţionale.
Însă, în cauză, nu este realizată o atare premisă, întrucât autorul excepţiei tinde, în mod esenţial, la eludarea prerogativelor exclusive ale organelor abilitate de a interpreta şi aplica o normă legală, prin declanşarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a modului în care au fost concret interpretate în speţă prevederile art. 335 alin. (2) C. pen.
Astfel, din examinarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (2) din C. pen., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că prin excepţia invocată se urmăreşte interpretarea diferită a dispoziţiilor legale şi, prin aceasta, în mod implicit, însăşi cenzurarea concluziilor instanţelor de fond şi de apel cu privire la întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzute textul incriminator.
Aşadar, recurentul inculpat, prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale nu vizează cenzurarea unor elemente de neconstituţionalitate, ci tinde la obţinerea unei interpretări legale, cu valoare obligatorie, a normei de incriminare în baza căreia a fost condamnat definitiv, din partea unei alte autorităţi decât cea căreia îi sunt atribuite prerogative exclusive de interpretare şi aplicare unitară a legii, conform art. 126 alin. (3) din Constituţie.
De asemenea, prin practica constantă, Curtea Constituţională a statuat că prin exercitarea controlului de constituţionalitate nu se poate interpreta norma legală, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile stabilite prin lege în competenţa sa.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Constituţia României "Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege", astfel încât aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legale sunt atribuţii aflate strict în competenţa instanţelor judecătoreşti.
Cum interpretarea şi aplicarea legii reprezină atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de recurent în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală.
De altfel, modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 335 alin. (2) C. pen., din perspectiva incriminării sau nu a situaţiei în care conducătorul auto deţine exclusiv un permis de conducere provizoriu eliberat de autoritatea competentă din Marea Britanie, şi anume Provisional Driving License, a fost tranşată prin Decizia nr. 78 din 28 noiembrie 2022, prin care s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi s-a stabilit că "Potrivit legislaţiei române, conducerea pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană care deţine un permis de conducere provizoriu valabil, eliberat de autoritatea competentă din Marea Britanie ("Provisional Driving Licence"), constituie infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. (2) din C. pen., în situaţia în care persoana nu are dreptul de a conduce autovehicule în România."
Faţă de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din data de 27 septembrie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2021, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 27 septembrie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2021.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2022.