Novaţie. Obligaţie prescrisă prin neexecutare. Act juridic unilateral emis de un terţ. Neîntrunirea condiţiilor de valabilitate ale acordului novator
Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor
Index alfabetic: obligaţie prescrisă
- obligaţie validă
- angajament unilateral
C.civ., art. 1609
Dată fiind natura sa convenţională, pentru a produce efectele juridice specifice convenţiei, novaţia trebuie să îndeplinească, într-o primă etapă, toate condiţiile de fond impuse pentru încheierea valabilă a unui contract iar ulterior, o serie de condiţii specifice, precum existenţa unei obligaţii valabile, intenţia de a nova şi elementul nou.
Aşadar, acordul novator presupune, în mod absolut necesar, preexistenţa unei obligaţii civile valide, căci altfel, ar fi de neconceput novaţia unui raport juridic ce are ca sursă o obligaţie lipsită de aptitudinea de a genera o alta nouă, în egală măsură, valabilă.
Or, în condiţiile în care obligaţia iniţială ce a făcut obiectul contractului de colaborare şi locaţiune era prescrisă prin neexecutare la data încheierii procesului-verbal prin care părţile au convenit prelungirea termenelor prevăzute în convenţie, acest din urmă înscris nu poate produce efectele juridice ale novaţiei, căci nu are ca temei o obligaţie validă. Deşi clauzele incluse în conţinutul procesului-verbal încheiat între părţi conturează atât intenţia de a nova cât şi elementul de noutate, obligaţia ce constituie sursa raportului obligaţional fiind deja prescrisă la data de încheierii actului, nu se poate transforma într-o obligaţie nouă, valabilă.
De asemenea nici actul juridic unilateral emis de o persoană juridică distinctă de părţile contractului, act prin care s-a stabilit încheierea unui contract în formă autentică, în condițiile și cu toate clauzele aprobate inițial, nu poate constitui un acord novator. Aceasta, întrucât, pe de o parte, novaţia, fiind întotdeauna un contract, nu se poate realiza printr-un angajament unilateral, pentru că o asemenea ipoteză ar presupune modificarea pe cale unilaterală chiar a raportului obligaţional, cu efectul pierderii obligativităţii acestuia, iar pe de altă parte, în absenţa intenţiei părţilor contractante de a nova, nu poate fi vorba de o novaţie, ci eventual de existenţa juxtapusă a două obligaţii diferite.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2127 din 3 noiembrie 2022
I. Circumstanţele cauzei
1.Obiectul cereri de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la 14.01.2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, reclamanta Fundația A. a solicitat obligarea pârâtei Parohia B. la:
- în principal, obţinerea tuturor avizelor, acordurilor şi autorizaţiilor legale necesare pentru demolarea construcției-anexă existente pe lotul de teren intravilan de 260 mp situat în Bucureşti, alocat edificării de către reclamantă a clădirii corp C, precum și pentru edificarea corpului C, în conformitate cu prevederile contractului de colaborare şi locațiune din data de 20.01.2006;
- asigurarea folosinţei integrale, gratuite şi nestânjenite de către reclamantă a clădirii corp B situate în Bucureşti, păstrând condiţiile garantate contractual până la data finalizării lucrărilor de construcţie a corpului C, dar nu mai târziu de 2 ani de la data obţinerii autorizaţiei de construcţie a corpului C de către proprietar;
- semnarea cu reclamanta a contractului de închiriere a terenului, cu respectarea duratei de 45 de ani, pentru o chirie de 100 euro/lună (în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății), stabilind obligaţia de plată a chiriei începând cu momentul finalizării construcţiei corpului C, dar nu mai târziu de 12 luni de la data obţinerii autorizaţiei de construcţie de către pârâtă în calitate de proprietar.
- în subsidiar, plata sumei de 591.140 euro (în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii), calculată în conformitate cu art. 11.4 din contractul de colaborare şi locațiune din 20 ianuarie 2006.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 969, art. 970, art. 1066, art. 1068 - 1069 din Codul civil de la 1864.
La 4 februarie 2019, reclamanta a indicat valoarea cererii subsidiare, precizând că suma de 591.140 euro reprezintă cheltuielile efectuate de fundaţie în temeiul contractului de colaborare şi locaţiune.
La 1.04.2019 pârâta Parohia B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, pe fondul cauzei, netemeinicia tuturor pretenţiilor reclamantei.
2.Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr.1131 din 12.08.2020, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ca neîntemeiată; a admis în parte cererea principală, astfel cum a fost precizată; a obligat pe pârâtă să obţină toate avizele, acordurile şi autorizaţiile necesare pentru demolarea construcţiei-anexă aflată pe terenul în suprafaţă de 260 mp, situat în Bucureşti, în vederea edificării corpului C, conform contractului de colaborare şi locaţiune din 20.10.2006; a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată şi a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 3.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
3.Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 298 A din 7.03.2022, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta Parohia B., în contradictoriu cu reclamanta Fundația A., împotriva sentinţei civile nr.1331/2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.
A admis apelul formulat de reclamanta Fundația A. împotriva aceleiaşi sentinţe şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis integral primul capăt de cerere şi a obligat-o pe pârâta la obţinerea tuturor avizelor, acordurilor şi autorizaţiilor necesare pentru edificarea corpului C pe terenul în suprafaţă de 260 mp, situat în Bucureşti, conform contractului de colaborare şi locaţiune din 20.10.2006.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
A fost obligată intimata-pârâtă, în condiţiile art. 453 alin. 2 C.proc.civ., la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată.
4.Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta Fundaţia A. şi de pârâta Parohia B.
4.1. Prin recursul declarat de recurenta-reclamantă Fundaţia A. s-a criticat soluţia instanţei de apel sub aspectul dezlegărilor asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în conformitate cu art. 461 alin. (2) C.proc.civ., cât şi sub aspectul dezlegărilor date capetelor 2 şi 3 de cerere.
Au fost formulate următoarele critici:
Soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune este corectă, însă nu pentru considerentele reţinute, ci pentru cele expuse în continuare.
Au fost enunţate dispoziţiile art. 1.012 alin. (2) şi art. 1.014 din Codul civil de la 1864 şi art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.
În speţa dedusă judecaţii, obţinerea avizelor şi autorizaţiilor necesare edificării corpul C nu este prevăzută contractual, ci este impusă de Legea nr. 50/1991.
În aplicarea textelor legale enunţate, s-a susţinut că dreptul Fundaţiei A. de edificare a construcţiei, respectiv de folosinţă gratuită a acestuia timp de 45 de ani este afectat de condiţia suspensivă a obţinerii autorizaţiei de construire de către proprietar, iar potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.
Instanţa de apel a ignorat că obţinerea avizelor şi autorizaţiilor necesare este doar un mijloc legal, necesar şi prealabil pentru satisfacerea dreptului subiectiv - edificarea şi folosirea gratuită a edificatului. În lipsa acestui mijloc legal, prealabil, dreptul material subiectiv este doar unul iluzoriu, or acest drept nu poate fi apreciat ca prescris câtă vreme este afectat de condiţia suspensivă legală a obţinerii autorizaţiei de construire.
Condiţia a fost reputată ca îndeplinită, când debitorul obligat sub această condiţie a împiedicat îndeplinirea ei - în concret în anul 2017, atunci când parohia a blocat demersurile Fundaţiei A. de a obţine în mod direct certificatul de urbanism pentru edificarea corpului C. De la acest moment a început să curgă termenul de prescripţiei a dreptului la acţiune.
Motivarea instanţei de apel asupra excepţiei prescripției ar putea fi corectă numai în situaţia în care dreptul subiectiv ce se cere a fi satisfăcut nu ar fi fost afectat de condiţia suspensivă a obţinerii autorizaţiilor legale de construire de către proprietar.
În consecință, s-a solicitat menţinerea soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi modificarea sau înlocuirea considerentelor acesteia cu cele expuse anterior.
Prin al doilea motiv de recurs s-au criticat dezlegările date de instanţă capetelor 2 şi 3 de cerere, respectiv, capătului subsidiar.
Curtea de apel a respins capătul doi al cererii principale, reţinând că nu există niciun temei legal sau contractual pentru a obliga parohia să asigure folosinţa corpului B peste termenul de locațiune prevăzut de părți.
Contrar considerentelor instanţei, prevederile legale asigură creditorului îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiilor contractuale, în caz contrar fiind îndreptăţit la acoperirea prejudiciului suportat.
În acest sens, au fost redate dispoziţiile art. 1.073, art. 1.075, art. 1.082 şi art. 1.084 Cod civil de la 1864 şi art. 1.516 din noul Cod civil. De asemenea, s-a făcut referire la art. 9.2 şi art. 11.4 din contractul de colaborare şi locaţiune, precum şi la procesul-verbal încheiat la 7.06.2009, prin care s-a constatat întârzierea realizării scopului contractual, precum şi că această întârziere este în măsură să producă grave prejudicii fundaţiei, care s-a aflat în imposibilitatea de a beneficia de corpul C.
Instanţa a constatat, odată cu admiterea primului capăt de cerere al cererii principale, că parohia nu şi-a îndeplinit obligaţia de demolare a construcţiei anexă, pe de o parte, şi de obţinere a avizelor şi autorizaţiilor de edificare a corpului C, pe de altă parte. Prin obligarea parohiei la obţinerea avizelor şi autorizaţiilor de edificare a corpului C, instanţa a admis executarea în natură a obligaţiei. Cu toate acestea, chiar dacă urmare a hotărârii judecătoreşti parohia își va executa obligaţia, în mod evident există o întârziere în îndeplinirea acesteia, faţă de termenul stabilit, întârziere de natură să aducă însemnate prejudicii fundaţiei.
În temeiul contractului de colaborare şi locațiune, Fundaţia A. avea dreptul de a folosi în mod nestânjenit şi gratuit corpul C pe o perioadă de 45 de ani, sens în care, ulterior expirării duratei locațiunii corpului B, nu ar mai fi achitat chirie.
În consecinţă, obligarea fundaţiei de a achita chirie după expirarea celor 12 ani de locațiune a corpului B echivalează cu un prejudiciu previzibil cauzat fundaţiei de atitudinea culpabilă a parohiei, care a refuzat obţinerea avizelor şi autorizaţiilor necesare edificării corpului C, după cum au constatat instanţele. Desigur, orice prejudiciu cauzat de întârzierea în obţinerea avizelor şi autorizaţiilor trebuie suportat de parohie ca debitoare a obligaţiei neexecutate/executate cu întârziere.
Capătul al doilea al cererii principale a fost formulat anticipând prejudiciul cu plata chiriei, ce urma a fi cauzat fundaţiei până la momentul edificării corpului C, urmărindu-se tocmai preîntâmpinarea unei atare situaţii. Or, această, întârziere a parohiei în îndeplinirea obligațiilor contractuale nu poate rămâne nesancționată.
Procedând astfel, instanţa a aplicat în mod greşit şi restrictiv legea, apreciind că nu există niciun temei legal şi contractual pentru obligarea parohiei la asigurarea folosinţei gratuite a corpului B.
Instanţa a respins capătul al treilea al cererii principale, privind obligarea parohiei la semnarea contractului de închiriere a terenului, cu respectarea duratei de 45 de ani, pentru o chirie de 100 euro/lună, stabilind plata chiriei începând cu momentul finalizării corpului C, dar nu mai târziu de 12 luni de la data obţinerii autorizaţiei de construcţie de către parohie.
A considerat instanţa că nu există niciun temei legal sau contractual pentru a obliga parohia să procedeze la semnarea contractului de închiriere a terenului, câtă vreme corpul C nu a fost încă edificat. Astfel, soluţia instanţei de apel este una care conduce spre respingerea cererii ca fiind prematură, deşi nu a fost pronunţată o astfel de soluţie.
În consecinţă, întrucât contractul de locațiune pentru teren nu a fost încheiat, iar acesta era strâns legat de edificarea corpului C, se impunea şi admiterea acestui capăt de cerere astfel cum a fost formulat, instanţa de apel aplicând în mod greşit legea.
Cu privire la capătul subsidiar, privind obligarea parohiei la plata cheltuielilor şi daunelor produse, în temeiul art. 11.4 din contractul de colaborare şi locațiune, recurenta a apreciat că instanţa a determinat în mod greşit momentul la care s-a născut dreptul fundaţiei de a solicita cheltuielile efectuate şi daunele produse.
Pentru identificarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, instanţa trebuia să stabilească momentul la care s-a produs împiedicarea sau întârzierea şi prejudiciul cauzat de acestea. Singura dată certă faţă de care se poate aprecia că a început să curgă termenul de prescripţie asupra solicitării de obligare a pârâtei la plata daunelor prevăzute de art. 11.4. din contract este 22.11.2018, când Fundaţia A. a luat cunoştinţă în mod concret de împrejurarea că pârâta împiedică şi blochează realizarea demersurilor de autorizare a edificării corpului C.
Raportat la acest moment, cererea fundaţiei nu poate fi privită ca prescrisă, întrucât acţiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost introdusă la 14.01.2019, la nici 2 luni de la momentul constatării împiedicării şi producerii daunelor.
Nu poate fi validat raţionamentul instanţei de apel în sensul că fundaţia ar fi îndreptăţită la despăgubiri numai după data de 21.02.2019, întrucât motivarea legată de novație şi de transformarea obligaţiilor este străină de obiectul învestirii.
Instanţa de apel nu a motivat de o manieră convingătoare raţionamentul său juridic referitor la prescripţia acestui capăt de cerere şi nici nu a înlăturat susţinerile fundaţiei referitoare la momentul de la care trebuie calculat termenul de prescripţiei raportat la acest capăt de cerere subsidiar, fiind incident atât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. privind nemotivarea, cât şi motivul de casare prevăzut de pct. 8, fiind aplicate greşit normele legale privind prescripţia.
Recurenta-reclamantă a solicitat a se constata că acest capăt de cerere a fost formulat în subsidiar, pentru ipoteza în care instanţa ar fi constatat că nu mai poate fi admis capătul principal de cerere, situaţie în care fundaţia nu şi-ar mai fi văzut satisfăcut dreptul său de a edifica corpul C pe terenul parohiei. În această situaţie, nu pot fi admise considerentele instanţei în sensul că nu există legătură de cauzalitate între neobținerea avizelor şi autorizaţiilor de edificare a corpului C şi cheltuielile efectuate cu renovarea, consolidarea şi folosinţa corpului B.
Scopul reclamantei la încheierea contractului de colaborare şi locațiune a fost acela al obţinerii unei stabilităţi şi continuităţi a activităţii fundaţiei prin asigurarea unui drept de folosinţă gratuită, netulburată şi nestingherită pentru o perioadă îndelungată, respectiv 45 de ani în corpul C, nicidecum investirea unei sume considerabile în renovarea corpului B, unde a plătit o chirie substanţială timp de 12 ani.
Instanţa de apel a ignorat că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale. În condiţiile constatării culpei parohiei în îndeplinirea obligaţiilor devin pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 11.4 din contract, care obligă proprietarul la plata tuturor cheltuielilor şi a daunelor produse în baza contractului, inclusiv a celor efectuate cu renovarea, consolidarea şi modernizarea corpului B. În lipsa satisfacerii oricărui drept al fundaţiei, investirea unei sume de peste 500.000 euro într-un imobil proprietatea altei persoane apare ca fiind lipsită de cauză juridică.
În aceste condiţii, se pune totuşi întrebarea legitimă care ar fi temeiul pentru păstrarea de către parohie a tuturor investiţiilor realizate de către fundaţie, fără nicio obligaţie de dezdăunare, câtă vreme s-a reţinut culpa acesteia în neîndeplinirea propriilor obligaţii.
Pe de altă parte, având în vedere faptul că instanţa de apel a admis capătul principal de cerere şi a obligat parohia la obţinerea avizelor şi autorizaţiilor necesare edificării corpului C, daunele prevăzute de art. 11.4 din contract sunt determinate de întârzierea în îndeplinirea obligaţiilor de către intimata-pârâtă. Or, această întârziere a cauzat prejudicii însemnate fundaţiei, care începând cu luna ianuarie 2021 a fost nevoită să închirieze un spaţiu în vederea continuării activităţii, în schimbul unei chirii. Aceste daune cauzate de întârziere trebuie suportate de către parohie în temeiul art. 1073, art. 1082 vechiul Cod civil şi ale art. 11.4 din contractul de colaborare, pe care a fost întemeiată cererea.
Se solicită a se avea în vedere ca, în cazul executării cu întârziere, să se admită cumulul executării în natură cu daunele interese cauzate de întârziere.
Or, în acest caz, prin art. 11.4 din contract s-a prevăzut o clauză penală aplicabilă inclusiv pentru ipoteza executării cu întârziere, sens în care obligarea parohiei la obţinerea avizelor şi autorizaţiilor poate şi trebuie cumulată cu plata de daune-interese cauzate prin neexecutarea la timp a acestei obligaţii.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
4.3. Prin recursul declarat de recurenta-pârâtă Parohia B., din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ. s-a criticat modul în care s-a soluţionat motivul de apel legat de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Au fost formulate următoarele critici:
Curtea a reţinut, în mod corect, că nu este incidentă nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripţie, acesta împlinindu-se la 20.01.2009, fără a se putea identifica pe parcursul derulării raporturilor contractuale vreun temei care să atragă, în condiţiile Decretului nr. 167/1958, întreruperea cursului prescripţiei. De altfel, o asemenea întrerupere nu fusese invocată nici de apelanta-reclamantă.
Cu toate acestea, instanţa de apel nu a admis excepţia invocată de pârâtă, ci a apreciat că obligaţia în discuţie a suferit, în două rânduri, o novație, în urma căreia s-a transformat dintr-o „obligaţie naturală, imperfectă”, într-o obligaţie „perfectă”.
S-a reţinut, fără indicarea temeiului de drept, că o primă novație a intervenit la 7.06.2009, ca urmare a încheierii procesului-verbal din data respectivă, în cadrul căruia părţile au stabilit la pct. 6 astfel: „întrucât din motive independente de voinţa părților, construcţia corpului C nu a putut fi demarată, termenele prevăzute în contractul de colaborare şi locațiune din 20.01.2006 se prelungesc cu o durată corespunzătoare întârzierilor provocate de absenţa aprobărilor legale necesare construcţiei corpului C”. În acelaşi proces-verbal se arată la pct. 3: „Parohia a întreprins mai multe demersuri la Primăria sectorului 1 în vederea obţinerii certificatului de urbanism necesar edificării corpului C, însă acest certificat nu a putut fi obţinut în conformitate cu prevederile stabilite în contractul din 20.01.2006”.
Instanţa a arătat în continuare că, odată intervenită transformarea obligaţiei pârâtei dintr-o obligaţie naturală, într-o obligaţie perfectă, aceasta din urmă nu putea fi una sine die, ci tot una prescriptibilă, termenul de prescripţie - calculat în condiţiile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 fiind împlinit la data de 7.06.2012.
A doua novație s-a reţinut că a intervenit la 21.02.2019, ca urmare a Hotărârii Permanenţei Consiliului eparhial, prin care „s-a stabilit încheierea unui contract în formă autentică, în condiţiile şi cu toate clauzele aprobate iniţial, precum şi obligaţia reclamantei de a edifica corpul C în doi ani de la încheierea contractului notarial conform prevederilor tehnice din certificatul de urbanism nr. 1678/2018, autorizaţia de construire fiind eliberată pe numele parohiei”. A menţionat recurenta că data hotărârii este 22.01.2019.
Deşi chiar instanţa de apel arată în mod corect că nu se poate recunoaşte (nici) acestui act un efect întreruptiv de prescripţie, tocmai dată fiind situarea lui, din punct de vedere cronologic, după data împlinirii termenului de prescripţie (termen împlinit la 7.06.2012, în aprecierea instanţei de apel), totuşi curtea a apreciat în continuare ca fiind incident art. 1609 noul Cod civil.
Instanţa a reţinut în mod greşit incidenţa novației în cele două situaţii redate anterior: prima novare a obligaţiilor în discuţie ar fi intervenit la 7.06.2009, ca urmare a semnării de către părți a procesului-verbal sus-menţionat, curtea neindicând însă niciun temei de drept care să justifice această susţinere; cea de-a doua novație s-ar fi produs la 21.02.2019 (de fapt, la 22.01.2019), ca urmare a intervenirii Hotărârii Permanenţei Consiliului eparhial, curtea indicând de această dată ca temei de drept art. 1609 Cod civil.
Din această perspectivă, recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., solicitând a se constata ca întemeiată critica pârâtei privitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1609 şi următoarele din noul Cod civil.
Din această reglementare pot fi extrase elementele definitorii ale mecanismului novaţiei: prin intermediul novaţiei are loc stingerea obligaţiei ce izvorăşte din raportul juridic novat; chiar dacă raportul juridic iniţial se stinge, această stingere nu are ca efect încetarea sa, ci transformarea într-un raport obligațional nou.
Faţă de aceste aspecte, rezultă cu certitudine că nu poate fi incident textul legal reţinut de instanţa de apel, dat fiind, în primul rând, că adoptarea Hotărârii Permanenţei Consiliului eparhial nu echivalează cu încheierea unui contract între părți, respectiv între Parohia B. şi Fundaţia A.
Potrivit Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, eparhia (arhiepiscopia şi episcopia) şi parohia reprezintă unităţi distincte, fiecare având personalitate juridică. Aşadar, hotărârea respectivă - care provine de la o altă persoană juridică decât parohia, nu poate fi considerată o manifestare de voinţă a parohiei, tocmai pentru că aparţine unei persoane juridice distincte, respectiv eparhiei, adică Arhiepiscopiei C., care nu era parte contractantă. Tocmai de aceea, mecanismul novației nu poate fi primit, iar incidenţa art. 1609 C.civ. este în mod greşit reţinută de instanţa de apel.
În ceea ce priveşte obligaţia ce se pretinde a se fi stins prin novație, din chiar hotărârea recurată reiese că aceasta nu mai era o obligaţie valabilă la momentul la care s-a emis Hotărârea Permanenţei Consiliului Eparhial, ci la 22.01.2019 era deja prescrisă încă din 7.06.2012. La fel, în situaţia procesului-verbal din 7.06.2009, obligaţia ce se pretinde a se fi stins era prescrisă din 20.01.2009, prin urmare nu mai era o obligaţie valabilă, deci nu putea opera în privinţa acesteia novația. Stabilind contrariul, curtea a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1609 C.civ., deoarece mecanismul novației presupune în mod obligatoriu ca obligaţia stinsă să fie una valabilă, iar nu să devină valabilă prin efectul novației.
Referitor la condiţia ca noua obligaţie să conţină un element nou, este evident că o asemenea condiţie nu este îndeplinită.
În plus, pentru a se putea vorbi de o novație, este necesar ca părţile să își manifeste în mod expres intenţia de a nova.
În prezentul litigiu, atât conţinutul, cât şi contextul intervenirii Hotărârii Permanenţei Consiliului Eparhial din 22.01.2019 exclud intenţia parohiei de a nova vreo obligaţie existentă în cadrul contractului de colaborare şi locațiune din 20.01.2006.
Dispunând obligarea pârâtei şi la obţinerea tuturor avizelor, acordurilor şi autorizaţiilor necesare pentru edificarea corpului C pe terenul în suprafaţă de 260 mp, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile Legii nr. 50/1001, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În ceea ce priveşte primul capăt de cerere formulat de reclamanta Fundaţia A., curtea a admis apelul şi a dispus admiterea în totalitate a pretenţiei în discuţie, dispunând obligarea pârâtei la obţinerea tuturor avizelor, acordurilor şi autorizaţiilor necesare pentru edificarea corpului C de către reclamantă, pe terenul de 260 mp aparţinând parohiei, conform contractului de colaborare şi locațiune semnat de părți (data contractului fiind menţionată eronat, 20.10.2006, în loc de 20.01.2006, ceea ce reprezintă, evident, o eroare materială).
Cât priveşte temeiul de drept al admiterii acestui capăt de cerere, curtea a invocat incidenţa Legii nr.50/1991, concluzionând că obligaţia de obţinere a documentaţiei administrative pentru edificarea corpului C aparţine pârâtei, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 50/1991.
Cu toate acestea, nu se poate reţine că în temeiul Legii nr.50/1991 parohia ar putea fi obligată la obţinerea avizelor, acordurilor şi autorizaţiilor necesare pentru edificarea corpului C-obligaţie de rezultat, astfel cum s-a menţionat în dispozitivul hotărârii recurate, dat fiind că acest act normativ nu garantează atingerea unui rezultat, ci indică numai procedura de urmat, obligatorie şi prealabilă executării lucrărilor de construire /demolare.
Aşadar, din prevederile Legii nr. 50/1991 rezultă că obţinerea autorizaţiei de construire nu depinde de voinţa solicitantului, ci este un act ce se emite de către autoritatea administrativă. Aşadar, pârâtei i-ar putea reveni doar o obligaţie de diligenţă, în sensul efectuării tuturor demersurilor impuse de actul normativ în discuţie si, evident, în condiţiile contractului de colaborare şi locațiune dintre părți, în vederea obţinerii avizelor, acordurilor şi în final, a autorizaţiilor necesare pentru edificarea noului corp de clădire, ținând cont totodată că ansamblul bisericii parohiale este clasat ca monument istoric.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
5. Apărările formulate în cauză
Recurenta-pârâtă Parohia B. a comunicat întâmpinare la 29.06.2022, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ. De asemenea, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recurenta-reclamantă Fundaţia A. a comunicat întâmpinare la 1.07.2022, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă Parohia B. ca neîntemeiat, sens în care a expus argumente în combaterea motivelor de recurs.
La 22.07.2022, recurenta-pârâtă Parohia B. a comunicat răspuns la întâmpinarea depusă de recurenta-reclamantă
La 25.07.2022, recurenta-reclamantă Fundaţia A. a comunicat răspuns la întâmpinarea depusă de recurenta-pârâtă.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Cu privire la excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată şi o va respinge în temeiul prevederilor art. 489 alin.2 C.proc.civ., criticile invocate de recurenta reclamantă putând fi încadrate în motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 C.proc.civ.
Referitor la cele două recursuri declarate în cauză, întrucât ambele conţin critici relative la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce privește capătul 1 al cererii principale - obligarea pârâtei la obținerea avizelor, acordurilor și autorizațiilor necesare pentru demolarea construcției de pe terenul unde urma să fie edificat de către reclamantă corpul C -, atât sub aspectul modului de soluţionare a acesteia cât şi al considerentelor avute în vedere, Înalta Curte urmează a le analiza cu precădere.
În esenţă, recurenta-pârâtă Parohia B. a invocat motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., solicitând a se constata ca întemeiată critica sa privitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1609 şi următ. din noul Cod civil, instanţa de apel reţinând în mod nelegal incidenţa novației în două situaţii: o primă novaţie a obligaţiilor părţilor ar fi intervenit la 7.06.2009, urmare a semnării procesului-verbal din 7.06.2009; cea de-a doua novație s-ar fi produs la 21.02.2019, prin emiterea Hotărârii Permanenţei Consiliului Eparhial, în această din urmă ipoteză menţionându-se expres ca temei de drept art. 1609 C.civ.
Pe de altă parte, şi recurenta reclamantă Fundaţia A. a criticat soluţia instanţei de apel însă doar sub aspectul considerentelor care au susţinut soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând că dreptul subiectiv al reclamantei de edificare a construcţiei, respectiv de folosinţă gratuită a acesteia era afectat de condiţia suspensivă a obţinerii autorizaţiei de construire de către proprietar, astfel încât, potrivit art.7 din Decretul nr.167/1958, prescripţia nu putea începe să curgă decât de la data când s-ar fi realizat condiţia.
Criticile sunt fondate.
Astfel, în ceea ce privește prescripția dreptului material la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la obținerea avizelor, acordurilor și autorizației de desființare construcții, instanţa de apel a reţinut că este corectă susținerea apelantei-pârâte referitoare la aplicarea dispozițiilor alin. 2 al art.7 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că termenul de 3 ani al prescripției extinctive a început să curgă la data nașterii raportului juridic, anume de la data 20.01.2006, când între părţi s-a încheiat contractul de colaborare şi locaţiune, şi s-a împlinit la 20.01.2009, anterior sesizării instanţei.
A mai constatat instanţa de apel şi că, între părți, a fost încheiat procesul-verbal din data de 7.06.2009 care, deşi nu are efect întreruptiv în privința prescripției extinctive, fiind întocmit ulterior împlinirii termenului de prescripție, nu poate fi ignorat, în considerarea manifestării de voință a părţilor care au convenit în această modalitate, prelungirea termenelor prevăzute în contractul de colaborare și locațiune, ceea ce echivalează cu operarea unei novaţii, cu consecinţa transformării obligaţiei prescrise prin neexecutare în termen de 3 ani de la încheierea contractului, într-o obligație valabilă.
Ulterior, prin Hotărârea Permanenței Consiliului Eparhial din 21.02.2019 au fost stabilite atât obligaţia părţilor de a încheia unui nou contract de colaborare şi locaţiune, având toate condițiile și clauzele aprobate inițial, însă în formă autentică, cât şi obligația reclamantei de a edifica corpul C al clădirii în termen de 2 ani de la încheierea contractului autentic, autorizația de construire urmând a fi eliberată pe numele parohiei.
Or, instanţa de apel a apreciat că şi în această situaţie, în mod similar celor reținute în privința procesului verbal din 2009, în condițiile art.1609 C.civ., manifestarea de voință exprimată în respectiva hotărâre şi acceptată implicit de reclamantă, transformă obligația prescrisă, într-o obligație validă al cărei nou termen de prescripție de 3 ani, calculat potrivit art. 7 alin. 2 din decret, se împlinește la 21.02.2022.
În acest context, criticile susţinute de recurenta pârâtă cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează mecanismul juridic al novaţiei, sunt apreciate de Înalta Curte ca fiind fondate.
Potrivit dispoziţiilor art.1609 C.civ., novaţia este un contract prin care părţile, în mod concomitent, sting o obligaţie veche, existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie, prin introducerea unui element de noutate, de natură obiectivă sau subiectivă.
Novaţia obiectivă implică modificarea oricărui element al raportului obligaţional iniţial, mai puţin a subiectelor acestuia, astfel încât, se poate aprecia că a fost novat obiectiv un raport obligaţional dacă părţile convin să îi schimbe spre exemplu, cauza, obiectul ori condiţiile de executare.
Dată fiind natura sa convenţională, pentru a produce efectele juridice specifice convenţiei, novaţia trebuie să îndeplinească, într-o primă etapă, toate condiţiile de fond impuse pentru încheierea valabilă a unui contract iar ulterior, o serie de condiţii specifice, precum existenţa unei obligaţii valabile, intenţia de a nova şi elementul nou.
Aşadar, în mod absolut necesar, acordul novator presupune preexistenţa unei obligaţii civile valide, căci altfel, ar fi de neconceput novaţia unui raport juridic ce are ca sursă o obligaţie lipsită de aptitudinea de a genera o alta nouă, în egală măsură, valabilă.
Altfel spus, novaţia nu are niciun efect dacă obligaţia veche pe care părţile s-au hotărât să o noveze este deja stinsă sau ineficace, prin prisma nulităţii sau a unei alte cauze.
În considerarea acestor aspecte de ordin teoretic, rezultate din conţinutul reglementării instituţiei novaţiei, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente respectivele dispoziţii, cele două înscrisuri analizate în cadrul judecăţii în apel, neîntrunind condiţiile de valabilitate ale unui acord novator.
Astfel, este eronată însăşi premisa de la care pleacă raţionamentul instanţei de apel, anume aceea că obligaţia iniţială ce a făcut obiectul contractului de colaborare şi locaţiune, deşi prescrisă prin neexecutare, aşadar nevalidă, este în măsură să se transforme într-o obligaţie validă, prin intermediul mecanismului novaţiei.
Or, aşa cum s-a arătat anterior, precondiţia esenţială a novaţiei este aceea a existenţei unei obligaţii valabile, ceea ce înseamnă că, în cauză, un eventual acord novator este lipsit de fundament.
Prin urmare, deşi procesul–verbal încheiat între părţi la 7.06.2009, ar putea fi considerat ca respectând parţial condiţiile novaţiei, nu poate produce efectele juridice ale acesteia, căci nu are ca temei o obligaţie validă.
Astfel, clauzele incluse în conţinutul său conturează atât intenţia de a nova cât şi elementul de noutate, însă obligaţia ce constituie sursa raportului obligaţional, fiind născută la 20.01.2006, era deja prescrisă la data de 7.06.2009, neputându-se aşadar transforma într-o obligaţie nouă, valabilă.
Aceeaşi situaţie se regăseşte şi în privinţa Hotărârii Permanenţei Consiliului Eparhial din 22.01.2019 emisă de Arhiepiscopia C. prin care „s-a stabilit încheierea unui contract în formă autentică, în condiţiile şi cu toate clauzele aprobate iniţial, precum şi obligaţia reclamantei de a edifica corpul C în doi ani de la încheierea contractului notarial conform prevederilor tehnice din Certificatul de urbanism nr. 1678/2018, autorizaţia de construire fiind eliberată pe numele parohiei".
Or, şi acest înscris a fost emis după expirarea termenului de prescripţie, ceea ce înseamnă că obligaţia veche ce a constituit sursa raportului obligaţional nu mai era valabilă.
Pe de altă parte, hotărârea respectivă reprezintă un act juridic unilateral, în condiţiile în care novaţia este întotdeauna un contract, neputându-se realiza printr-un angajament unilateral, pentru că o asemenea ipoteză ar presupune modificarea pe cale unilaterală chiar a raportului obligaţional, cu efectul pierderii obligativităţii acestuia.
Mai mult, hotărârea are ca emitent Arhiepiscopia C., persoană juridică distinctă de Parohia B. şi care nu a avut calitatea de parte contractantă în contractul de colaborare şi locaţiune, aşa încât, în absenţa intenţiei părţilor contractante de a nova, nu poate fi vorba de o novaţie, ci eventual de existenţa juxtapusă a două obligaţii diferite.
În considerarea acestor aspecte, Înalta Curte apreciază că în mod greşit au fost interpretate şi aplicate dispoziţiile art.1609 C.civ. referitoare la novaţie, în privinţa soluţionării şi implicit a motivării excepţiei prescripţiei capătului de cerere privind obligarea pârâtei la obținerea avizelor, acordurilor și autorizației de desființare construcții.
Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art.488 alin.1 pct.8 coroborate cu cele ale art.497 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâta Parohia B., cât şi, în mod formal, pe cel al reclamantei Fundaţia A., a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare, urmând ca în rejudecare instanţa de apel să analizeze şi celelalte aspecte invocate în cererile de recurs şi care interesează în stabilirea corectă a raporturilor juridice dintre părţi.